„Ploaia Duhului Sfânt este peste toată lumea”

– Cele două mari sărbători, pe care le așteptăm an de an, cu o bucurie ce pare să nu se stingă, sunt Crăciunul și Paștele. Rusaliie țin mai degrabă de calendarul bisericesc. De ce, oare?

– Rusaliile nu au, într-adevăr, impactul emoțional    pe care îl au în inimile noastre Crăciunul, Învierea, ba chiar și Sfânta Maria. Asta, deşi Rusaliile sunt al treilea moment important din istoria mântuirii noastre. Rusaliile au o importanţă covârşitoare pentru umanitate prin faptul că acum se întemeiază biserica şi prin faptul că se recuperează întreg universul ca biserică. Adică, putem vorbi despre o lume, înainte şi după Pogorârea Duhului Sfânt, tot așa după cum putem spune, înainte şi după Hristos. Hristos este descoperit prin Duhul Sfânt, fără Duhul Sfânt noi nu am fi putut să-L trăim pe Hristos, am fi rămas îndoiţi. Era nevoie de ceva care să împlinească revelaţia, să se nască în noi credinţa că Hristos este Dumnezeu întrupat şi că istoria personală şi istoria umanităţii trebuie să ţină cont de acest eveniment.

– Dar de ce ar trebui să țină seama istoria umanității de Pogorârea Duhului Sfânt?

– În biserică se foloseşte foarte mult acea frază rostită de Hristos, că „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul”. În ebraică, ruah înseamnă suflare, vânt, dar și duh, deci, Duhul Sfânt nu lucrează după nişte reguli stabilite de noi în biserică, ci lucrează în virtutea dorinţei Lui, de a recupera umanitatea în întregul ei. Noi uităm de multe ori că Hristos e venit pentru toată lumea şi credem că a venit doar pentru noi, pentru ortodocşi, şi noi suntem importanţi, iar restul, dacă nu vin la ortodoxie, sunt proscrişi, sunt direct în iad. Nu ar trebui să judecăm aşa. Hristos a venit pentru toată lumea, El încearcă să îi recupereze pe toţi, şi atunci Duhul Sfânt lucrează şi acolo unde, să zicem, nu e o zonă concret creştină sau asumat creştină. Astfel, reuşeşte să dea naştere unor produse culturale – mă gândesc acum la cultura materială şi cultura artistică – în întreaga umanitate. De exemplu, sfântul părinte Sfântul Dumitru Stăniloae afirmă că tot ce este frumos în lumea asta, toate operele, fie ţin de meşteşuguri, fie ţin de partea artistică, sunt rodul Duhului Sfânt. Nu există ca un om să realizeze ceva mare, măreţ, frumos, important fără asistenţa Duhului Sfânt. Sigur, o să se spună că a fost cultură şi înainte de pogorârea Duhului Sfânt şi au fost realizări extraordinare şi înainte – marile culturi ale lumii antice, cu realizările lor –, dar totul se accelerează odată cu pogorârea Duhului Sfânt şi capătă o conlucrare a lui Dumnezeu, prin Hristos, prin Treime, în întregul ei. Această conlucrare dă o altă forţă, şi spirituală, şi de rodire, cultura ajunge la nişte împliniri extraordinare. Duhul Sfânt nu este numai în rugăciuni, sau numai în lucrările bisericii, El se revarsă peste toată lumea, „ploaia” Duhului Sfânt este peste toată lumea, numai că unul adună în căuş apă şi are să bea şi să trăiască, să fie viu, altul nu poate să facă asta. În biserică nu se începe nimic fără prima rugăciune, care este adresată Duhului Sfânt ca Împărat Ceresc. În această rugăciune începătoare se spune, esenţial, foarte mult despre Duhul Sfânt: „Pretutindenea eşti şi toate le împlineşti”. Pretutindenea înseamnă în toată lumea, în toate cotloanele, iar ceea ce este împlinit este de la Duhul Sfânt – că pot fi și lucruri foarte atrăgătoare care vin de la cel rău.

– Există, așadar, şi zăgazuri, în faţa curgerii Duhului Sfânt?

– Există şi posibilitatea asta, din nefericire, ca să alterezi darurile Duhului din diverse motive. Dar ceea ce este miraculos, într-un fel, este că, uneori, şi oamenii care nu au conştiinţa Sfintei Treimi, a Duhului Sfânt, pot să realizeze lucruri extraordinare, pentru că aşa vrea Dumnezeu, să vorbească prin ei. Ei sunt doar nişte mijloace, nişte canale, deși nu se însoţesc cu El, şi asta se vede. Dimpotrivă, dacă te şi însoţeşti cu Duhul Sfânt, creația ta are un parfum mai puternic, mai persistent. Desigur, lucrurile acestea nu sunt otova. Poţi să fii un om foarte credincios, dar ceea ce faci să nu fie destul de puternic ca realizare, pentru că una e credinţa şi altul e darul, talantul pe care trebuie să îl lucrezi. Ideea este ca, până la urmă, fiecare să lucreze la maximum ce are. Mă gândesc la iconarii de la noi, din biserică. Poţi să fii un iconar în duh evanghelic, cu rugăciune, cu talent, şi să lucrezi şi să faci lucruri extraordinare, cum se pare că făceau înainte vreme, sau poţi să fii un om foarte credincios şi să faci lucruri mai slabe, din punct de vedere al meşteşugului, că atât ai putut tu, atât ai înţeles, nu ai mai mult talent din naștere.

„Criza majoră de azi este criza de frumusețe”

– Cu alte cuvinte, nu ai cum să înmulțești talantul pe care nu l-ai primit de la Dumnezeu.

– De multe ori, faci greşeli din dorinţa de a-ţi depăşi talantul şi atunci forţezi nişte bariere pe care nu eşti capabil să le treci. De asemenea, pot să fie oameni mai puţin râvnitori din punct de vedere duhovnicesc şi care să aibă un talent cu care să facă nişte lucruri extraordinare, se poate întâmpla şi aşa.

– Există poeţi mari, care s-au luptat cu îndoiala, unii au ceva luciferic în viață, poate chiar și în operă. Dumneavoastră ce credeţi: Duhul Sfânt lucrează printr-un mare poet, care însă e pătimaş, are vicii, are poate chiar necredinţă?

– Eu cred că poate să lucreze. Pe de altă parte, un mare poet întotdeauna recunoaşte că există „ceva”, cum le spunea Pavel atenienilor: „Am aflat un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci, pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă”. Deci, undeva, au sentimentul lui Dumnezeu, dar nu suficient ca să ajungă la legătura personală cu EL şi să îşi ordoneze viaţa. Pentru unii se poate ca, păstrându-se în canoanele stricte de credinţă, chiar să li se usuce darul şi să înşire „versuri ce din coadă au să sune”. Deci, poeme foarte corecte din punctul de vedere al credinţei, dar în care simţi că nu este flacăra aceea unică, focul nu e aprins. Câteodată, chiar şi când e focul aprins lucrurile nu sunt cum trebuie. Mă depăşeşte complet această taină, mă gândesc mereu la ea. De exemplu, poetul Ioan Alexandru ardea în tinerețe, în poezia lui. Ei bine, asta e ciudat, că la un moment dat, poezia lui a devenit puţin formală, nu mai avea focul şi ardoarea începutului, deși el sporise în credință. Poezia lui a devenit ceva spus corect, dar fără viaţă. Prima poezie din tinereţe, când venea din satul lui, din Ardeal, și era credincios și atunci, dar nu era atât de ataşat bisericii ca în anii din urmă, are o trăire de o intensitate cu mult mai mare care nu poate fi decât tot a unui om care arde pentru Dumnezeu, pentru lumea creată de Dumnezeu, pentru splendorile revelate ale lumii. Apropo de splendori – m-a preocupat foarte mult în ultima vreme problema frumuseţii, am căutat să fac un studiu legat de frumuseţe la părintele Stăniloae şi am dat peste lucruri esențiale la părinţii din Filocalie și la alţi părinţi pe care i-a tradus părintele. Părerea mea este că astăzi, pe lângă multele crize pe care le anunţăm în fiecare zi la televizor şi pe media şi care sunt foarte multe şi foarte ameninţătoare pentru viaţa noastră de zi cu zi, una din crizele majore este criza de frumuseţe.    Dacă ea nu ar fi, am suporta altfel şi sărăcia şi viaţa de zi cu zi, cu toate lipsurile ei. Putem să ne uităm la ţăranul român care, nefiind foarte avut, foarte bogat, crea o cultură de o frumuseţe tulburătoare. Având această cultură de o frumuseţe tulburătoare, viaţa lui materială era suportată altfel. Viaţa precară nu-l împiedica să aibă o viaţă spirituală intensă, uneori cu accente de geniu.

Țăranul român era însetat de frumos

– Care credeţi că a fost secretul frumuseţii din creațiile ţăranului român, care nu absolvea școli de artă?

– Cred că secretul este legat chiar de Duhul Sfânt. În biserică trăind, ţăranul este tot timpul sub lucrarea Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt lucrează cu preeminenţă în biserică. Toate sfinţirile din biserică sunt în virtutea lucrării Lui: uleiul, apa, euharistia, bisericile, toate se sfinţesc prin lucrarea Duhului Sfânt. În al doilea rând, frumusețea culturii noastre țărănești este şi rodul unui dar deosebit, lucru pe care l-au remarcat toţi etnografii importanţi şi chiar unii străini – îi amintesc numai pe Ernest Bernea, părintele Stăniloae și Simion Florea Marian. Toţi – chiar şi scriitori precum Liviu Rebreanu sau Octavian Goga – au observat această uşurinţă, această înzestrare cu bun gust, această însetare de frumos a țăranului român. De ce simţea țăranul român nevoia să-și împodobească lucrurile? Asta arată o sensibilitate a lui, un dar al gustului artistic şi al setei de frumos pe care i l-a dat Dumnezeu, dar şi o putinţă de a te lăsa pătruns de Duhul Sfânt şi de a lucra în virtutea lui. Că noi spunem în rugăciunea începătoare către Duhul Sfânt – „Vino şi te sălăşluieşte întru noi!”. De ce să se sălăşluiască întru noi? Pentru ca să lucrăm binele şi frumosul. Asta e aspiraţia noastră, a oricărui creștin – să ne locuiască Duhul Sfânt! Cu atât mai mult e aspiraţia creatorilor, a celor care, pe urma lui Hristos, împodobesc lumea cu mai mult har, cu mai multă râvnă. Deci, să se sălăşluiască întru tine, ca din tine să iasă ceva duhovnicesc.

„Totul porneşte de la gând, iar gândul bun vine de la Duhul Sfânt”

– Și cum faci să primești Duhul Sfânt?

– De la gândurile noastre începe totul. Întâi gândeşti, pe urmă reflectezi asupa gândului şi apoi îl duci la împlinire. Totul porneşte de la gând, iar gândul bun vine de la Duhul Sfânt – aşa cum gândurile rele vin de la diavol. Asta ar trebui să ne dea nouă un respect extraordinar pentru cultura ţărănească şi o dorinţă de a ne îmbogăţi pe noi înşine cu conştiinţa acelei culturi şi cu valorile ei netrecătoare. Chiar dacă nu se mai pot face unele lucruri azi, duhul lor poate fi preluat cumva. Sunt mulți țărani, oameni simpli, pe care îi vezi că sunt duhovniceşti, pentru că tot timpul sunt cu gândul la Dumnezeu şi lucrează în virtutea acestui gând la Dumnezeu, care gând le vine prin Duhul Sfânt. Un om, dacă e atent, simte când este atins de Duhul Sfânt. Câteodată, simţi o atingere ca de coardă de harpă, simţi cum inima ta rezonează într-un fel paradisiac. Şi asta cred că a simţit fiecare om care are, cât de cât, contact cu Dumnezeu şi cu biserica.

– Dumneavoastră vă străduiţi să dobândiţi Duhul Sfânt?

– Nu poţi să spui niciodată asta. Într-un fel, pe diverse căi, caut să ajung la conştiinţa Lui şi ajung la conştiinţa Lui de multe ori, dar nu pe cale bisericească, deşi în biserică Îl simţi în toate obiectele sfinţite, îl simţi în euharistie, în mirul pe care ţi-l dă preotul pe frunte, în tot. Dacă nu aș avea conştiinţa că e Duhul acolo, totul ar deveni un gest mecanic. Dar eu am conştiinţa că materia e încărcată de Duhul Sfânt. El este cel care ne aduce în lume și inimă energiile necreate, dumnezeiești (asta a fost revelaţia mare dată prin Sfântul Grigorie Palama) şi nu e o simplă teorie teologică. Aceste energii necreate ne dau posibilitatea unei legături nemijlocite cu Dumnezeu. Când vin, ele sunt chiar Dumnezeu însuși. Energiile astea sunt, până la urmă, motorul credinţei noastre şi al nădejdii noastre, că nu vom termina viaţa aici. Avem foarte mare nevoie de această nădejde, că altfel, viaţa intră într-o lipsă de logică şi devine tristă.

– Ce-ar trebui să facă un creștin ca să se apropie de Duhul Sfânt?

– Sfatul e să intri într-o legătură pe calea bisericii, unde El e mai concentrat şi să fii atent la lucrarea Lui. Din experienţa mea, pot spune, însă, că intri în legătură cu El, şi dacă îl cauţi în cultură. Am vorbit de cultura ţărănească foarte mult, dar şi în cultura laică poţi să-L întâlnești. Dacă citești o poezie extraordinară, să ştii că acolo e Duhul şi atunci tu, dacă ai sensibilitatea asta, te apropii de El. Dacă ai sensibilitate pentru pictură, să spunem, sau pentru muzică, şi te duci şi asculţi Bach, Mozart, Duhul e acolo şi poate să fie asta o cale pe care tu să ajungi mai repede la El. Noi, în general, când sunt lucrurile bine făcute, spunem că „a fost inspirat omul ăla”. Ce l-a inspirat pe omul ăla? Limba română nu greșește când zice „inspirat”, asta înseamnă că da, l-a inspirat Duhul Sfânt. După ce ei inspiră Duh, mai mult sau mai puțin conştienţi, pe urmă îl revarsă spre tine şi atunci tu poţi să ai sentimentul unei comunicări cu Dumnezeu, aproape palpabilă. Aici, noi, ortodocșii, ne deosebim puţin de alte confesiuni prin faptul că la noi, Dumnezeu este apropiat de inima noastră, este prezent în lume, e lângă noi, ceea ce creează un alt tip de viaţă. Noi, ca oameni trăitori în lume, avem foarte mare nevoie de mângâiere în diverse situaţii, pentru diverse lucruri care ne-au rănit, care ne-au necăjit. Când spui de cineva că e „Mângâietor”, cum spunem noi despre Duhul Sfânt, vezi o oblojire absolută, totală, o dragoste infinită şi o liniştire extraordinară. E o oblojire totală, trup şi suflet. Avem momente critice în viaţă, şi până nu simţi lucrarea Duhului Sfânt, rămâi tulburat şi agitat. Calitatea aceasta a Duhului Sfânt, de mângâietor, e extraordinară şi arată duioşie, arată discreţie, arată delicateţe. Din punctul ăsta de vedere, e calitatea Duhului prin care suntem cel mai apropiaţi de El.