De ce ne fac animalele mai fericiți?

Ziua de muncă s-a sfârșit și iată odihna mult aș­­teptată. Venim acasă. De­co­nectare. Rela­xa­re. Inclusiv lăbuțe cati­fe­late și boticuri reci. Că ne fac bine – și nu nu­mai sufletelor singure, ci și cuplurilor și familiilor cu copii – este de mult stabilit, și chiar de către oa­menii de știință. O relație pe deplin fericită.

În Anglia, trăiesc peste 10 milioane de câini și 4 mi­lioane de pisici. În Germa­nia, trăiesc aproape 5 mi­li­oa­ne de câini, vreo 6 mili­oane de pisici și peste 6 mi­lioane de păsări de apar­ta­ment. Dar fie că sunt fani de pisici, îndră­gostiți de câini sau iubitori de păsări, toți stăpânii de ani­male sunt de acord într-o privință: că fără ele, via­ța ar fi mai tristă. Pentru că le iubim, iar ele ne răs­pund cu aceeași dragoste.

Pentru cei care studiază comportamentul uman, pen­tru psihologi sau medici, dra­gostea nu este însă un criteriu. Ei dețin alte argu­men­te solide pentru a ex­plica tandrețea și căldura existente între om și ani­malul iubit.

Câinii și pisicile ne fac mai frumoși

În mod cert, este capitolul cel mai frumos al cercetării moderne a animalelor. Au sau nu ani­ma­lele preferate vreo influență asu­pra stării noas­tre generale și asupra aspectului fizic?

Psihologul american Leon Frankenstein spune: „Frumusețea nu vine doar din produse cos­metice, ci mai ales din suflet. Calmul, echi­librul și mulțumirea sunt mai eficiente împotriva ridurilor decât orice mas­că de fru­mu­sețe. Aceia care șed seara în fotoliu, mân­gâindu-și relaxat pisica, aceia care se întrec la fugă cu câinele pe ploaie sau ninsoare sunt mai puțin stresați, iar stres mai puțin în­seamnă o piele sănătoasă. Pen­tru picioare nu există nimic mai bun decât plim­barea zilnică cu câinele. Pasul vioi pompează bucurie în suflet, dar mai ales sânge în ve­ne și ajută la evitarea varicelor, trombozelor sau in­fla­ma­țiilor”.

Medicul specialist Freya Heid-Fischer de­clară: „Unora dintre pa­cienții mei îmi vine să le pre­scriu un câine”. Din doi stăpâni de câini, unul se plimbă circa 20 de ore pe săptămână cu to­varășul său.

Un câine bagă o familie în­treagă în viteză. Cei care zac mai tot timpul în casă sunt scoși la aer, iar grașii scapă de kilo­gramele în plus, atunci când ies la plim­bare cu câi­nele. Su­pra­greu­tatea a scăzut datorită plim­­bă­rilor cu câinii, arată o cer­cetare efectuată de prof. dr. E. Olbrich de la Uni­versitatea Er­lan­ger. În timpul acestui „strong going”, va­sele ca­pilare se dilată, sângele curge mai repede, orga­nismul devine mai per­formant. La un sondaj făcut de un institut din Schwal­bach, 85% din medici spun că „Cei care merg mult pe jos își pre­lungesc viața”.

Cum ne consolează animalele

Animalele, în special câi­nele și pisica, sunt cel mai bun medicament împotriva stresu­lui zilnic și al neca­zurilor.

În cadrul unui experiment care a avut loc la Uni­versitatea Bonn, un număr de femei au fost întrebate care a fost con­tribuția câinelui lor atunci când s-au aflat într-o situație critică? Răspun­surile cele mai frec­vente au fost: „În timpul plimbărilor lungi cu câi­nele, am avut răgazul să chibzuiesc” sau „Câinele m-a făcut să râd din nou”.

Pentru salariații care tră­iesc singuri, este în­tr-ade­văr proble­matic să țină un câine, în timpul zilei ne­fiind nimeni acasă. O pisică, în schimb (sau chiar o pe­re­che), este to­varășul ideal – pan­sa­ment pen­tru suflet și par­tener tan­dru.

Un studiu voluminos arată că pentru 78% din 7000 de stăpâni de pisici, acest animal înseamnă o bu­curie mai mare de a trăi.

Femei singure o confirmă: „Ce plăcut e când vin seara aca­să și nu găsesc locuința pustie” și „Când sunt tristă, cele două pisici îmi alungă tristețea”. Cei care au câini – spun cercetătorii feno­me­nului – se bucură mai mult de pro­fesiunea și mun­ca lor, trăiesc în armonie cu prietenii, parte­nerii și copiii.

Dacă vreți să fie bucurie în casă

Cei care-au crescut în casă alături de o pi­si­cuță sau de un cățel își amintesc niște întâm­plări de neui­tat. Aceștia sunt totodată paznici devotați, tova­răși, pri­e­teni intimi și camarazi de joacă. 80% din câinii din Ger­mania au stăpâni. În aceste fa­milii, nu există loc de plicti­seală, preo­cupările comune legate de câine asi­gurând noi și noi subiecte de conversație. Terapeuți ai unor cupluri au constatat că partenerii se ceartă mai rar, dacă prin preajmă se află câinele sau pisica.

„Animalele schimbă atmosfera din casă, îndeamnă la activități comune”, explică prof. dr. S. Grei­feuha­gen. „În plus, ele acționează ca fac­tori educativi în ceea ce privește autodis­ciplina și prudența.”

Ce învață copiii de la animale

Lucru dovedit: copiii profită dublu de pe urma to­va­­rășilor de joacă. Învață să-și asume responsa­bi­li­tăți, dobândesc mai multă încredere în pro­priile forțe și performanțe, mai ales la școală. Cel mai mic papa­gal de care se ocupă în mod intens un copil poate fi de folos.

Un sondaj în rândul învăță­torilor a dus la ur­mă­toa­rea concluzie: la copiii care au un ani­mal, con­știința datoriei și stabilitatea psihică sunt mult mai pro­nunțate decât la cei care n-au. Re­zul­tatele lor șco­lare sunt mult mai bune.

Cum vorbim cu animalele

Nu țipați! Animalele înțeleg de vorbă bună

Un câine stăpânește limbajul articulat și lim­bajul corpului. Când latră sau dă din coadă în­seam­nă că aș­teaptă să fie scos la plimbare. Sau că salută pe cine­va. Când latră și-și ține coada țea­­pănă: Atenție! Nu vă apropiați! Când vrea să se joace își ridică colțurile gurii și ciulește ure­chile.

Firește, nu înțelege întotdeauna ce i se spune, dar înțelege în schimb cum i se vorbește: tare sau în­cet, prietenos sau aspru. El pricepe însemnă­tatea, pentru că aude aceste cuvinte în mod re­petat, într-un anumit context. Pentru ca mesajul să ajungă corect la câine, trebuie să i se vorbeas­că clar și răspicat. Iar pen­tru aceleași cerințe (dis­poziții, ordine) să se folo­sească ace­leași cu­vinte (de exemplu: „afară” sau „lesa” pen­tru plim­bare).

Tonul trebuie să se adapteze situației (laudă sau mus­trare). Și încă ceva: nu strigați niciodată la un câi­ne, aceasta nu face decât să-l deruteze.

Și sunetele scoase de pisici exprimă stări di­ferite. Un mieunat slab înseamnă: aș vrea să mă­nânc. Unul pu­ternic – deschideți ușa, repede. La fel de nuanțat este și limbajul lor fizic (corporal). O atingere delicată cu lăbuța: vrea să i se acorde atenție, să fie giugiulită (mângâiată). Dacă ridică laba, fără să atingă nimic, e nervoasă. Pisica arată întotdeauna ce dorește. Dacă, de pildă, vrea să doarmă, se culcă la locul ei preferat și se în­co­lăcește. Dacă toarce, puteți fi siguri că se simte foarte bine.

Tonul ridicat nu e bun pentru urechile sen­sibile ale pisicii. Ea ascultă atunci când i se vor­bește calm și cu blândețe, când i se rostește numele. Mustrările sau interdicțiile trebuie să fie scurte. Îi pro­nun­țați numele, un „nu” clar și gata.

Ce animal ni s-ar potrivi?

Pentru ca animalul să se simtă bine în preaj­ma noastră, ar trebui ca noi să respectăm câteva reco­man­dări, să aflăm care pisică, care câine sau care pa­săre ni se potrivește.

La puii de pisică se poate recunoaște imediat: cel care se-ndreaptă primul către om este plin de sine și cu­rajos. Un clovn între pisici, căruia tre­buie să i se dea veșnic ceva de făcut. Isteață și în același timp liniș­tită este pisica ce se uită la om, dar nu se mișcă din loc, fără însă să se sperie. Pi­si­cile își găsesc sin­gure o ocu­pație, ore în șir, dar simt nevoia să fie mân­gâiate în mod regulat. Cel mai mult le place să le mân­gâi între urechi sau sub bărbiță. Nu în con­trasens, asta nu le place deloc.

Când sunt câte două, pisicile își petrec timpul ju­­cân­du-se, se spală și se hâr­jonesc. Cel mai bine es­te să ale­geți două pi­sicuțe surori. Dacă însă exis­tă deja o pisi­cuță în casă și mai vine una no­uă, con­centrați-vă asu­pra celei dintâi (stă­pâ­na lo­cu­lui), evitând în felul aceasta sce­nele de ge­lozie.

În ceea ce pri­veș­­­te câinii, alege­rea dvs. trebuie să de­­pindă de mă­ri­mea aparta­men­tului. Un câine mare nu poate fi ținut într-o locuință mică. Câinele are ne­voie de un loc fix, de unde să poată observa tot ce se pe­trece în jurul lui. Cel mai bine se simte în pre­zența stă­pâ­nului sau stăpâ­ni­lor săi. Toți câi­nii sunt ființe so­ciale. Lă­sați prea mult sin­guri acasă, ei mor.

Doi câini în casă pot fi so­luția bună. Pentru că, în afara timpului petrecut cu oamenii, ei se joacă îm­pre­ună. Com­binația idea­lă es­te: un mascul și o fe­me­lă. Între ei nu există con­cu­rență. Masculul ră­mâ­ne, întot­deauna, un „ca­va­ler”.

La alegerea unui pa­pa­gal, ar trebui respectate ur­mă­toarele criterii: papa­ga­lii sănătoși se ca­țără, zboa­ră sau țopăie în colivia lor, se ocupă de parteneri, se joacă cu jucăriile. Pentru a se putea adapta mai ușor la noul cămin, ar trebui să aibă între 6 și 8 luni. Fiți atenți ca penele să fie lu­cioa­­se și nu zburlite, ochii – stră­lu­citori, să aibă pe tot capul un desen de valuri. Deși papa­ga­lii își acceptă stăpânii, ei preferă să aibă lângă ei un tovarăș din aceeași specie. Os­te­neala e aceeași, fie că e vor­­ba de o pasăre, sau de do­­uă. Co­li­via trebuie, evi­dent, să fie mai mare, fiecare pa­pa­gal a­vând vasul lui pentru apă și hrană.

Că e câine, pisică sau pa­săre, fiecare animal are ne­vo­ie de o anumită cantitate de hra­nă. Pi­sicile, de pildă, con­sumă mai mul­te grăsimi de­cât câinii. Hra­na specială pen­tru pisici, câini sau papa­gali con­ține sub­stanțele hră­ni­toare ne­­ce­sare. Fiind foar­te sănă­toasă, ea poa­te fi con­su­mată de toate aceste ani­male pe toată du­rata vieții lor.

De ce animalele ne-au luat-o înainte?

Care-ar fi oare perfor­man­­țele animalelor dacă aces­­tea ar participa la Jocu­rile Olimpice, în locul oa­me­nilor? Omul, învins, ar ră­mâne mult în urmă. Oga­rii ar câștiga aurul la suta de metri, pisicile – la sări­tura în înălțime. De pe loc, pisica sare de 5-6 ori pro­pria-i înăl­țime. 50 km la oră nu re­prezintă o problemă pen­tru ea. Iar unii câini aleargă cu 70 km pe oră, de două ori mai repede decât cel mai rapid aler­gător.

Dar câinele și pisica ne sunt superiori și în al­te domenii: ei au o vedere mult mai vastă (cu­prin­zătoare).

Pisica are un câmp vizual de 186 de grade, omul ajungând doar la jumătate. Datorită capului său în­gust, ogarul atinge 270 de grade, putând per­cepe și ceea ce se întâmplă în spatele său. Câi­nele recunoaște acidul butiric (existent în transpirația omului) chiar și diluat de milioane de ori, atunci când acesta pătrunde prin talpa pan­tofului în sol. În felul acesta, el depis­tează răufăcătorii și poate să găsească oameni aflați sub un strat de zăpadă de 7 m. Un sunet, imper­cep­­­tibil pentru auzul omului, îl face să sară pe loc în picioare. Iar „zgomotul” mașinii stăpâ­nu­lui său îl re­cu­noaște dintre sute de alte motoare. El reacționează mai iute, mai sigur decât orice semnal de alarmă.

În timp ce urechea omului nu mai în­re­gis­trează zgomote la peste 18.000 de vibrații pe se­cundă, urechile pi­sicilor sunt de trei ori mai per­for­man­te, înregistrând la un metru distanță pașii ușori ai unui șoarece.

Ba, mai mult: pisicile „aud” și cu ochii, ce­lu­lele ner­voase din ochi trans­mițând zgo­motele cre­ie­ru­lui; chiar și pisicile oarbe prind muște. Într-o în­că­pere în­chisă, în ca­re e în­tuneric bez­nă, pi­si­ca nu se lovește de pe­reți, pentru că mus­­tățile ei au un fel de semnal ra­dar de avertizare.

Și mai uluitor es­te sistemul ei de orientare. Doi cer­cetători germani au luat mai multe pi­sici și le-au lă­sat la di­fe­rite distanțe. Fi­e­care a fost așe­zată în mij­lo­cul unui labirint cu ie­șiri în­spre toate punc­tele car­di­na­le. Ab­­solut toate pi­si­cile au ales ieșirea care ducea în linie dreaptă că­tre casa lor. Feno­men? Nu. Pisicile își urmează pro­ba­bil cel de-al optulea simț, cel care le per­mite să depisteze câmpuri mag­netice.

Dar capitolul la care câinele și pisica îl lasă pe om repetent este fidelitatea. Flămânzi, bătuți, torturați de bestiile lor de stăpâni, câinii nu se vor răzbuna și nu vor pleca niciodată de „acasă”, acceptându-și cu re­semnare calvarul. Legați în spatele căruțelor țigănești, constrânși să meargă, în același ritm cu al cailor, zeci de kilometri pe zloată ori arșiță, puși în ștreanguri de sârmă, însetați și flămânzi, prietenii omului iartă totul, bucuroși atunci când mila stăpânului se întoar­ce, fie și doar o clipă, spre ei. Privirile lor umile și feri­cite spun mai mult decât o mie de tratate despre dra­goste și credință. Dar pisicile care se întorc acasă de la sute de kilometri, ori cele care atunci când stăpânii le abandonează se sinucid?

Mută, dar atât de statornică și de afectuoasă, pre­zența animalelor lân­gă om nu este doar un pri­lej de relaxare și des­fătare sentimentală, ci și un model de ți­nută mo­ra­lă, la care ar tre­bui să re­­flectăm mai profund.