Pe vremuri, se întâmpla uneori să mă trezesc dimineața și să îmi dau seama că intră prea multă lumină pe fereastră. Așa începea toamna atunci, cu o noapte în care cădeau frunzele. Noapte rece care ardea pădurea, ierburile și întreaga fire. După ea, copacii rămâneau dezbrăcați, rareori mai flutura câte o frunză stingheră la capătul vreunei crengi. În diminețile acelea, cel mai adesea, cerul era gol, alb, strălucitor, anunțând frigul care cobora dinspre munte, de-a lungul râului, unde vânturile suflau mai cu putere. Câteodată, nori cenușii alergau pe întinderea aceea înaltă, în vreme ce păsări albe împărțeau aerul buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuțite, căutau disperate limanul zilelor calde, când spre cerul albastru-violet, copacii își înălțau frunzele aprinse, roșii, aurii. Oricum ar fi fost însă vremea, cerul de toamnă strângea mereu în marginile lui tot satul și acolo, pe lângă case, îngeri, oameni, animale, ulițe și copaci nu mai încăpeau decât poveștile. Vă invit într-o călătorie de toamnă, toamnă de aur, desprinsă din melancolii și amintiri.

Averea din pridvor

Închipuiți-vă o prispă de lemn vechi, înnegrită de ploi și de vremurile care-au trecut peste ea. De data aceasta, nu deschidem ușa, nu intrăm în casă, rămânem în curtea în care aromele toamnei au înălțat coloane până la cer. Cer adânc, înalt, mai înalt decât în oricare alt anotimp al anului, ecran albastru intens, spre care se înalță crengi cu frunze galbene, roșii, portocalii.

Între stâlpii care susțin acoperișul pridvorului, stau înșirați pepeni și dovleci aurii, care sclipesc, ațipiți, în lumina blândă. Deasupra lor, agățate în cuie sau înșirate toate pe sfori de cânepă, se zvântă ardei roșii, căprești, iuțari buni pentru zupe groase de iarnă, mitărci tăiate în felii, căciulii de usturoi, mănunchiuri de ceapă galbenă, usturoaie, de ceapă roșie, blândă la pișcat, și de ceapă albă, oțeloasă, care se face ca sticla la prăjit. Pe lângă și printre toate acestea, se lăfăie buchete de „petrinjăi”, cimbru, „morareu”, tulpini cu frunze de „zeler” (țelină), ramuri de busuioc și de „rujmalin” (rozmarin), bune toate de pus în farfurie ca amintiri de vară, când nămeții acoperă lumea.

Acum, așază-te pe treapta cea mai de sus, ești în locul din care poți să vezi cel mai bine toată curtea. Stai ca o regină între sforile încărcate cu de toate, care atârnă de-o parte și de alta a scării. În spatele tău, în tărnaț, sunt înșirate lăzile cu mere și pere alese, numai bune de pus la păstrare, „pe iarnă”. De-acolo vin arome dulci, însoțite de zumzetul albinelor care le mai adulmecă încă o dată, până să-și doarmă somnul în răcoarea pivniței. Într-o tipsie mare, rădăcini de dalii și de gladiole așteaptă să fie înfășurate în hârtie de ziar, ca să ierneze până la primăvară pe raftul cel mai de jos al cămării. Prunele „bistrițene” au fost de câteva zile fierte în căldarea cea mare pentru silvoiz (magiun), încă mai adie un aer dulceag- amărui prin curte. Iar celelalte, culese din prunii de pe coastă, galbene, trupeșe, mai zemoase, fermentează deja în budane mari de lemn, înșirate lângă cuptorul de pâine. De-acolo se aude un zumzet continuu, albinele, viespile dau târcoale, poate, poate vor găsi o deschizătură și vor ajunge să se înfrupte din dulceața dospită. Atunci când fierberea va fi încheiată, butoaiele mari vor fi încărcate în căruță de Ioji, sechereșul, căruțașul. Și apoi descărcate tocmai în fața cazanului de la horincia de pe Valea Albă. Acolo, în fiecare toamnă, începe un alt anotimp, acela al poveștilor bărbătești. Cam așa s-ar împlini în amintiri una din „ilustratele” unei toamne de demult.

Povești bărbătești

Dacă femeile aveau pe vremuri grija pivnițelor și a cămărilor, nici bărbații nu se lăsau mai prejos. Pregăteau lemnele pentru iarnă, cărau la adăpost otava și clăile și rânduiau cele trebuitoare pentru fierberea rachiului. Mirosul dulce-acrișor al poamelor fermentate, dar și acela amărui al sâmburilor de prune zdrobiți alcătuiau un nor deasupra ulițelor, cât ținea toamna, până aproape de Crăciun. De la unchiașul Ștefan, mare meșter în povești, am aflat într-o toamnă rețeta celei mai bune horinci, rachiu tare, licoare aspră, „trăznită”, pe care oamenii locului o „stâmpără” (domolesc) musai cu povești. Unchiașul mi-a deslușit într-o seară tainele pe care le-a moștenit de la bătrânii din neam. El nu mai este, e dus cu povești în „ceia lume”, dar amintirea vorbelor lui mă mai farmecă și acum.

„Prima horincă se face din pere. Mai repede se coc perele cu două creste, apoi perele «puturoase» – din care iese cea mai bună horincă -, ș-apoi acelea «nintoșă», care-s ca menta de mirosâtoare. Mai fac oamenii horincă și din pere „domnești”, da’ e păcat, că acelea mai bine le pui în fân, să se înmoaie, că tare bune-s iarna. Se mai face horincă, mai tare ca spirtul ce te arde pe grumaz, și din mere, din coarne de pădure, da’ acarcât ai căuta, cea mai bună îi tăt aceea din prunele bistrițe ori din prunele fortoșă. Bistrițenele le cunoști că se desfac ușor de pe sâmburi, iară fortoșăle îs micuță și tare zămoase. No, amu să-ți spui cum să faci, de vrei să-ți fierbi horincă vreodată. După ce-s coapte, poamele se dărălesc, se macină și se pun în buți de lemn, în budane, cum le zice prin alte părți. Poamele dărălite se cheamă monturi. Monturile trăbă lăsate să lucre, să fermenteze, de-aceea nu se umple de tăt vasăle în care le pui, ca să nu deie pe dinafară, da-i musai să le legi la gură că vin tăt felul de ciobâci și viespi. Cam patru săptămâni lucră monturile, după câtu-i de cald afară. Da’ cel mai bine îi să te uiți la ele, să le verifici. Deasupra monturilor să face un fel de întăritură, un «pod» de poame. Când vezi că podu’ acela se desprinde de marginile butoiului înseamnă că-s gata monturile de dus la cazan. Apoi acolo îi altă poveste serioasă!”.

De veghe la cazan

Și sfaturile unchiașului au continuat cu aceleași vorbe hotărâte, știutoare, aproape aspre, ca și cum ar fi urmat musai să mă apuc și eu de fiert poame la cazan. „Du-te la horincie și vezi dacă-i măturat înăuntru, dacă breneru’ (stăpânul cazanului) nu-i beat, dacă îi curată căldarea. Nu râde, că horinca bună se face în loc curat, nu în cine știe ce spurcătură. Umple căldarea cu monturi până sub comănac. Focu’ de sub căldare să fie tare la început, apoi să-l leși să se domolească. În vremea asta învârtești de manivela cazanului tăt timpu’, să nu să prindă monturile de fund și să-ți iasă horincă afumată. De învârtit, nici prea tare, da’ nici prea încet. Știi cam cum să amesteci? Cam cum doinesc bătrânii când să gândesc că li s-o dus viața. Focu numa’ să gâdălească fundu’ căldării, nu să joace pe ea, că dacă nu-i așe, iese tăt borhotu pă țede (țeavă) și trăbă să iei tătă lucrarea de la capăt. No, apoi după ce începe horinca a ieși, ai grijă să curgă subțâre, ca bățu’ de chibrit, continuu, nu să iasă în valuri, că n-ai făcut nimnică. Din când în când, ia cu păhăruțu’ și aruncă pe comănac. Dacă se aprinde și ieste flacără, însamnă că trăbă să o mai leși. Dacă nu, oprește-o iute, că s-o gătat. Bagă bine de samă, la horinca de pere, mintenaș să gată! Amu’ ai cotat-o și o ars pă comănac, amu-i gata și-ți cură numa’ apă goală! Mare grijă! No’, așe! Ce iese prima dată îi țuzla, horincă mai slabă, de 30-40 de grade. După ce ai scos țuzla din toate monturile, speli tare bine căldarea și te pregătești să pui tistulașu’. Adică mai faci o dată tătă treaba, da’ în loc să pui monturi în căldare, pui țuzla și nu mai învârtești de manivelă, că n-are ce să se mai prindă de fund. Când începe să iasă, prima dată iese arămnita, spirtu’ horincii, care nu să poate bea, de tare ce-i. Da’ o iei într-o sticluță și-o duci acasă și iarna, când te strâng mătricile și te joacă romatismu’, te freci cu ea și-ți ie durerea cu mâna. Abia apoi iese horinca ceie bună și trăbă iară să hii atent să curgă subțâre, încontinuu și să nu hie caldă. Sparie focu’ cu apă, dacă vezi că se încălzește prea grozav, că altfel ți-a ieși așe horincă, de-i gândi că ai mâncat poprică iute când îi bea-o!”.

Număratul mărgelelor

„Ca să știi din ce-i făcută horinca, toarnă-ți un pic în palme, freacă-le bine și-apoi miroase-le. Sâmțăști para coaptă? Ori măru’? Ori pruna? Așe să coată horinca din ce-i! Da’ amu te-oi învăța și cum să verifici câte grade are horinca. Nu-i musai să ai termometru de-acela special. Îți trăbă un ceas cu secundar și chibrite. Iei un băț de chibrit și-l țâi în horincă. De când îl bagi, te uiți la ceas să vezi câte secunde trec. Fiecare grad de la horincă îi câte-o secundă. Dacă tu gândești că horinca are 50 de grade, lasă chibritu’ în horincă 50 de secunde, apoi scoate-l și încearcă să-l aprinzi. Dacă să aprinde înseamnă că ai nimerit. Ca să fii sigur, mai încearcă și la 51 de secunde, la 52, sau și mai mult, până vezi că nu să mai aprinde chibritu’. Când nu să aprinde, scazi 1 și afli exact câte grade are horinca ta. Noi, aici, în Maramureș, oprim horinca pă la 59-60 de grade. Deja știm când trăbă întreruptă și nu mai îi musai să o verificăm cu chibritu’. Mai este o regulă. Umpli pă jumătate un păhăruț de horincă, îl acoperi cu podu’ palmei și-l scuturi tare. Îi vedea cum să fac mărgelele, întâi la mijlocul paharului, apoi să înșiră pă margine. Mărgelele trăbă să hie mici și să țâie până apuci să zâci un «Tata Nost». Dacă-s mărgele mari și să sting iute însamnă că-i prea tare horinca și mai trăbă lăsată. Dacă-s mici și nu țân mult înseamnă c-ai scăpat-o și ai făcut-o prea slabă”.

Horinca de munte

” Apoi mai este încă ceva. După ce duci horinca acasă, las-o vro două zâle să steie, să se liniștească, că îi verde, prea crudă.. În timpu-aiesta ea mai urcă cu 3-4 grade. Aici vine treaba cea mai jingașă, că iară o poți strâca. Horinca se tomnește. Adică îi pui un pic de apă în ea, ca să nu te ardă când o bei. Horinca bună să face numa’ pă la noi, pântru că noi avem apă de munte, curată și gustoasă. Cu apă slabă, cum îi prin jos, pă la câmpie, nu faci nicio treabă, numa’ strâci. Tare bună-i horinca tomnită cu apă de izvor, curată și ieșită atunci din pământ, trecută păstă șepte pietre, cum zâc moșii. Horinca bună nu te arde, nu te ustură și nici nu te doare capu’ după ce-o bei. Sănătate curată îi câte-un pahar de horincă înainte de mâncare! Apoi dacă n-ar fi horinca, io cred că pe la noi nici toamna n-ar mai veni!”.

Așa cred și eu, chiar și acum, la mulți ani de când am auzit această poveste.

Melancolie în grădină

Câtă tristețe tihnită încape într-o grădină de toamnă! Câtă melancolie se-așterne și te întâmpină la orice pas! E un aer de descreștere și decădere, ca în istoria marilor imperii. Straturile care altădată erau aliniate „la marea știință” sunt năpădite de frunze uscate. Ici-colo mai răsar, pentru a doua oară în an, cepe verzi și usturoaie uitate în pământ, la culesul de August. Tufele de pătrunjel și tarhon s-au împuținat, dar mai țin încă la fasonul lor și se zbat să-și mai păstreze câteva frunze verzi. Țelina este și mai încăpățânată, aruncă spre înaltul de sticlă al cerului frunze grase și obraznice, care pot rămâne verzi până la îngheț. În vremea asta, păstârnacul e nepăsător, pentru că el rezistă mult la frig, n-are habar de ploi și de îngheț, ba dimpotrivă, după cum am verificat și testat câțiva ani la rând, devine chiar mai dulce cu cât stă mai mult în pământ. Ici, colo, se-ndoaie câte o tulpină uscată de lobodă verde, purtând în vârf semințe rotunde și aurii, ca niște bănuți care se împrăștie la fiecare bătaie de vânt. Din tufele de zorele n-au rămas decât niște liane lungi și uscate, care leagă stâlpii gardului de lemn. Fasolea e culeasă de multă vreme, dar încă mai poți găsi câte un vrej care-ți întinde flori albe întârziate. La fel și în tufele de roșii ori de ardei, pe lângă ultimele roade ale anului, poți descoperi și flori proaspete, ca și cum plantele acestea ar înălța către cer o ultimă rugăminte de-a mai dăinui, de-a mai rămâne o vreme în lumea aceasta. Culorile acestor flori de toamnă par mult mai vii în decorul tot mai stins. E ca un strigăt îna­intea sfârșitului. Un fel de adio, „la revedere” până la anul, pe care-l descopăr și în tufele de trandafiri care poartă boboci încă nedeschiși, gata de-a înflori, dacă vremea le va mai da răgaz.

Holdele de porumb așteaptă culesul, foșnindu-și frunzele ascuțit, ca săbiile înainte de bătălie, cartofii mai că nu ies singuri din cuiburi, de atâta așteptare, do­vlecii adastă lenevoși în lumina care se face tot mai galbenă, doar floarea-soarelui stă cuminte și-așteaptă să fie strânsă, ca să nu ajungă pradă gaițelor și ciorilor ce le pândesc semințele ascunse pe sub petalele răsucite de frig. Nu mai vorbesc de morcovi și de guliile vinete și de ridichile de iarnă, acelea negre, de sfeclă și de napii aranjați în grămezi uriașe, ca să se zvinte și apoi să poată fi duși la adăpost. În calendarul toamnei își fac loc ziua mălaiului, adică a culesului de cucuruzi; ziua napilor, a „morcozilor și a pitrinjăilor”, ziua păstăilor de sămânță și a „picioicilor”, până când se golesc haturile și bogăția lor se mută în ­pivniță.

Dar nu doar holda e de pregătit pentru iarnă, până încep ploile înghețate. Mai e și livada plină de meri, de peri și de pruni, mai sunt de bătut nucii, de cules și de pus varza în butoaie. Sfatul străvechi al bătrânilor plutește în aromele de fum ale toamnei: „Nu uitați să lăsați câțiva ciorchini stafidiți în vie, și în fiecare măr câteva mere pentru păsări și pentru cei plecați în «ceia lume». Bucura­ți-vă de toate câte vi se dau, de mustul care fierbe deja în butoaie, de pădurea care își scutură frunzele de aramă peste ultimele hribe, dar și de vremea ploilor, a cețurilor reci, a brumelor care vin”.

Mai sunt doar câteva săptămâni în care se mai poate admira acest a­mes­tec de bucurie a îm­plinirii și tristețe a stingerii. Odată cu primele ploi reci, cu cețurile care stau mereu la pândă, cu frigul și brumele argintii, portița grădinii va scârțâi tot mai rar. O dată sau de două, trei ori cel mult, la strângerea și aprinderea vrejurilor uscate și apoi la săpăturile de toamnă, ultimele îna­inte de ­îngheț.

Cămara sufletului

Trăim zile nesigure cu întâmplări, știri și anunțuri tot mai violente, rupte parcă dintr-o pagină de istorie întunecată. Poate mai mult ca altădată, când parcă vremurile erau mai tihnite și oamenii mai senini, e nevoie acum să facem provizii și pentru sufletul subțiat de temeri, spaime, tristeți și melancolii, ori atins de neoprita trecere a timpului. Nu doar cămările trebuie umplute, nu numai hambarele, pivnițele și podurile trebuie încărcate de roadele toamnei. E loc și pentru „provizii diafane”. Trebuie doar să ai răbdare pentru a le descoperi la tot pasul: amurgul vegetației, stingerea în volute ruginii a frunzelor, risipa de mirosuri și arome tari de fructe coapte, intrarea în repausul odihnitor, resemnarea blândă a copacilor și a lumii vii. Iar după ce le-ai descoperit, e bine să te împaci ușor, fără păreri de rău, cu gândul că toate-s trecătoare și părelnice și că toate, absolut toate vor renaște în noul anotimp cu puteri înzecite, pentru că natura are în ea puterea de a o lua mereu de la început. Nimic nu este nou sub soare, toate au fost și vor mai fi: foșnetul frunzelor uscate, îndârjirea cu care păsările călătoare își urmează an de an drumurile în lume, noblețea senină și maiestuoasă a copacilor care, chiar și așa, dezgoliți, rămân în picioare, grija ocrotitoare cu care pământul se închide peste milioanele de vietăți care-și caută în adâncuri somnul de iarnă. Bine-ar fi ca și coșărcile vieții noastre să fie pline. Dar chiar și dacă nu este așa, dacă n-ai reușit să aduni de-a lungul anului rezerve suficiente de armonie, împăcare și echilibru, cu siguranță că splendoarea de aur a toamnei, revărsată peste întreaga lume, te poate ajuta să te redefinești în așteptarea senină a altor anotimpuri, a altor încercări, a altor ani.