• Mihai Constantin Ranin sau McRanin, cum îl știe toată suflarea teatrului românesc, regizor, scenograf , fondator și director al Teatrului „Tony Bulandra” din Târgoviște, ne-a povestit despre cea mai recentă ediție a Festivalului Internațional „Babel”, găzduit sub Turnul Chindiei •

„Festivalul Babel a început din tinerețea mea de student în comunism”

– Ați avut încă o ediție a unui festival de cinci stele…

– Asta cu cinci stele e ca la coniac. Fiecare festival ar trebui să aibă „stele”. Dar, de fapt, în spatele oricărui festival, se află o muncă începută cu mult înainte. De exemplu, anul acesta, l-am avut invitat de onoare pe Eugenio Barba (renumit regizor italian de teatru). Noi, în facultatea de teatru, nu vorbeam despre el pe vremea comuniștilor, dar am avut, student fiind, șansa să văd un documentar despre munca lui. Așa că se poate spune că festivalul Babel a început încă de atunci, din tinerețea mea de student în comunism. Așa se face un festival. Trebuie să le aduci tinerilor de azi oameni care au o gândire teatrală proeminentă, niște genii ale umanității, ca să le arăți care este cu adevărat valoarea artei. Așa merge teatrul mai departe. În rest, sunt doar izbucniri de orgoliu. Am vrut să îl cunosc pe Peter Brook, l-am întâlnit, am vrut să îl întâlnesc pe Eugen Ionescu, l-am întâlnit, pe Emil Cioran, l-am întâlnit, pe Beckett, l-am întâlnit, pe Eugenio Barba l-am întâlnit cu mulți ani în urmă pe când habar n-aveam că va veni cândva la un festival al nostru, de la Târgoviște.

– Și iată că a venit!

– Anul trecut a trimis un spectacol, iar anul acesta a venit chiar el să susțină un workshop și un spectacol premieră mondială cu „Hamlet”.

– Ați avut ambiția să îl aduceți de la prima ediție?

– Da. Este perfect adevărată zicerea că oamenii mari chiar răspund la telefon. Nu trebuie să îți fie frică să îi suni. Sunt foarte umani. Au delicatețe. Și nu au nimic de pierdut. Ei dăruiesc din timpul lor pentru că sunt generoși. Cu cât omul e mai mărunt, cu atât e mai lipsit de generozitate. Nu dă nici din puținul pe care l-ar putea dărui. E ciudat.

– A fost o întâlnire cu publicul și cu oamenii de teatru de povestit nepoților?

– Da. De fapt, teatrul este o întâlnire. Asta presupune întâlnire cu publicul, întâlnire între artiști, întâlnirea cu un text fundamental, cu un context politic, dar este o întâlnire. Este o definiție foarte scurtă și foarte bună.

„După atâția ani de război, a suflat într-un tort”

– Și apropo de întâlniri, dumneavoastră, ca regizor, ați avut două spectacole în festival, spectacole-întâlniri: „Micul prinț” cu o actriță din Ucraina și fiul ei, supraviețuitori ai masacrului de la teatrul din Mariupol, și „Hamlet”, o coproducție româno-coreeană.

– Eu, când am auzit ce s-a întâmplat cu teatrul din Mariupol, am fost șocat. Faptul că un teatru a fost bombardat mi s-a părut o ofensă adusă umanității. Teatrul a adus democrația în lumea antică. Prin bombardarea unui teatru, practic, Putin a vrut să asasineze ideea de democrație. Actorii din Mariupol, cei care au supraviețuit, au continuat să joace în alte teatre, fiind în exil, în propria țară sau în alte țări. Am aflat că au un spectacol la Chișinău, intitulat chiar „Supraviețuitorii”. M-am dus în Moldova, i-am întâlnit, am discutat cu ei și i-am invitat la Babel. „Au venit trei ediții la rând. „Micul prinț” este o coproducție a noastră cu teatrul din Mariupol. Am conectat Târgoviștea la o mare problemă a lumii pe care ar trebui să o studieze politicienii, artiștii și oamenii în general. Ce atitudine ar trebui să avem noi față de lucrul acesta? În primul rând, de solidaritate. Noi, ca artiști trebuie să le oferim altor artiști casă și posibilitatea de a se exprima. Și ce au de exprimat acum? Au de exprimat ideea de pace, ei denunță războiul, agresiunea, și trebuie să își refacă corpul artistic care, oricum, va fi un corp mutilat, pentru că majoritatea artiștilor au murit acolo. Din 600 de persoane, 300 erau copii. Printre supraviețuitori se numără acest copil care îl joacă pe Micul Prinț și mama lui, actriță. În spectacol, am pornit din start de la o mare emoție. Spuneam povestea unei mame care încearcă să intre în lumea copilului ei care se izolează de tot ce e în jur și rămâne în lumea tehnologiei. Acest copil e deja maturizat de suferință. El joacă ca un actor mare. La vârsta lui, de 12 ani, și-a luat în serios și rolul de actor, dar și pe cel de ambasador al păcii. Pe unde merge, depune mărturie pentru tot ce s-a întâmplat în teatrul din Mariupol. Anul trecut i-am serbat aniversarea, după atâția ani de război, a suflat într-un tort. A plâns, evident, și noi am plâns cu toții. Teatrul este responsabil și de aceste emoții. Altfel, de ce am face teatru? Cineva spunea că face teatru ca să imite viața. De ce simțim nevoia să imi­tăm viața? Pentru că viața, așa cum este, nu ne satisface și atunci simțim nevoia să creăm o altfel de viață, cu altfel de oameni prin personajele pe care    le punem pe scenă.

– A devenit deja o tradiție colaborarea dintre actorii teatrului din Târgoviște și actori din Coreea de Sud. De data asta, și cu actori moldoveni. Cum a fost „Hamletul” româno-coreeano-moldovenesc?

– A fost un „Hamlet” liber. Am așteptat 40 de ani să fac acest „Hamlet”. Alții se grăbesc să îl facă încă de la debut. S-au așezat în toți anii ăștia altfel lucrurile în mine. Spectatorii admiră tocmai acest melanj de limbi, în care fiecare actor vorbește în limba lui, dar este foarte bine înțeles, amestecul dintre civilizația ori­en­tală și cea vestică, muzicile sunt de inspirație simfonică europeană, dar și de inspirație orientală. Prin costume, spectacolul pare că se petrece în viitor, pentru că este o civilizație care încearcă să își recupereze valorile pierdute. Când recuperezi arheologic săbii, costum, le dai o altă viață, pentru că nu știi care a fost viața lor înainte. Un asemenea costum obligă și actorul să aibă o altă atitudine.

„A treia producție cu Coreea de Sud”

– Hamlet e un actor coreean. Cum l-ați ales?

– A fost un casting în Coreea. Cârcotașii tot spun că dacă joacă un actor matur Hamlet e prea bătrân. Așa s-a spus despre Caramitru, de exemplu. Că nu are dicția potrivită pentru textul lui Shakespeare, că nu se potrivește cu Ofelia, că nu e credibil că ar fi fiul Reginei, se caută mereu tot soiul de nepotriviri. Am rezolvat toate astea, luând un actor foarte tânăr, care vorbește o limbă de neînțeles pentru noi. Am ales actori coreeni dintre cei mai buni, care sunt faimoși în serialele din țara lor, în filmele lor istorice, mai ales. Eu țin la colaborarea asta și pentru că actorii coreeni sunt un exemplu de disciplină, politețe și sârguință.    Iată-ne la a treia coproducție cu Coreea de Sud. Vrem să întărim și relația cu Japonia și cu China, tot pentru coproducții. Iar în festival, în fiecare an, avem câteva producții coreene, inclusiv ale școlilor de teatru cele mai importante, spre încântarea tinerilor care iubesc K-pop, K-drama, tot ce ține de cultura coreeană. Avem peste 200 de voluntari, liceeni și studenți. Apoi se duc acasă să mănânce sau să își schimbe tricoul, pe care scrie „voluntar” și de care sunt foarte mândri. Acolo își întâlnesc bunica. Dintr-odată, mai adăugăm 200 de bunici. Urmează și părinții, și vecinii, și tot așa. Principalii noștri promotori sunt tinerii. Organizăm și o paradă, ca la Jocurile Olimpice, cu torțe și steaguri, cu echipele de artiști din fiecare țară. Asta nu e ca să plimbăm noi care alegorice pe străzi ci ca să trezim orașul.

– Ce înseamnă Festivalul Babel pentru dumneavoastră?

– E ca o sărbătoare a nebunilor. Cum era în Evul Mediu, în toate orașele din Europa. Chiar este o sărbătoare.

– De ce „Babel”?

– Trebuia să fac un spectacol despre Turnul Babel în Israel, cu actori evrei și palestinieni. Dar mereu intervenea câte ceva. Ei între ei se înțelegeau, se iubeau, erau și cupluri, dar mai intervenea câte un conflict și se închideau teritoriile și nu mai puteau veni la repetiții. Și cum stăteam eu așa, într-un parc, am văzut Turnul lui David din Ierusalim. Și m-am hotărât să fac Festivalul Babel la Târgoviște, că tot avem și noi Turnul Chindiei. Asta e povestea festivalului.