• La 16 ani, a venit singură din Republica Moldova, ca să studieze la Sibiu, iar la 22, devenea studentă la Teatru. Până atunci, Marina Palii învățase deja patru limbi străine și mai făcuse deja o facultate. Dimineața, o găsești la fereastra apartamentului de lângă Cișmigiu, cu cana de cafea în mână. Toamna aceasta, trei filme o aduc din nou în prim-plan •
– Bună dimineața, Marina. Unde ești și ce faci?
– Bună dimineața, Dia! Sunt acasă, mă uit pe geam la parcul Cișmigiu, cum începe să se coloreze a toamnă. Uneori, ies cu cana de cafea după mine, mă așez pe-o buturugă în parc și mă uit la rațe.
– Marina, numele tău nu-i chiar cel mai românesc…
– E un nume slav, de origine ucraineană. Nu știu cât suntem ucraineni, că noi nu am vorbit limba, dar străbunicii mei se trag din zona Cernăuți. Când am venit în România, la Sibiu, lumea înțelegea greu cum se scrie, așa că am schimbat puțin numele, am început să pun accentul pe A.
– Ce căutai la Sibiu?
– Am venit la studii, la 16 ani. Locuiam în Republica Moldova și am aflat că un coleg de clasă își pregătea dosarul pentru un liceu la Iași. Mi s-a părut așa interesant, că i-am zis mamei direct că eu vreau să învăț în România. S-a făcut consiliu de familie cu bunica – fiindcă la noi așa era tradiția, bunica era un fel de cap al familiei – dacă să mă lase sau nu, că sunt fată și e țară străină și dacă mă destrăbălez? Până la urmă, am șantajat-o pe mama plângând, i-am spus că dacă nu mă lasă, nu mai dau la liceu și o să-i fie rușine cu mine. Și m-a lăsat. Îmi amintesc că m-am dus într-un internet café și am căutat să văd ce opțiuni de licee sunt. Am găsit la Iași și la Sibiu. Iar Sibiul era foarte frumos.
– …un oraș numai bun să-ți trăiești adolescența.
– Era concurență mare la Sibiu, dar eu am avut a doua medie pe țară, am fost mândră de asta multă vreme. Pe de altă parte, au urmat niște ani frumoși, dar și cu multe lipsuri. În școala în care învățam, erau copii din familii foarte bune. Eu veneam dintr-o familie modestă. Și atunci, ca să nu simt diferențele, în clasa a zecea, m-am angajat patru ore pe zi la o gogoșerie în centru.
– Sibiul avea și un teatru foarte bun. A contat asta când ți-ai ales traiectoria?
– Foarte mult ! Tot de prin clasa a zecea, am început să lucrez ca voluntară la Festivalul de Teatru de la Sibiu și am făcut asta vreo patru ani. Știam rusă și franceză și traduceam diverse lucruri pentru festival, pentru diverse companii de teatru.
– Am aflat că știi și poloneză. Cum s-a născut pasiunea asta pentru limbi străine?
– Cred că am o minte căreia îi place să rezolve puzzle-uri. Pentru mine, o limbă străină e ca un mister pe care încerc să-l dezleg, începând cu gramatica și terminând cu felul în care sună. Engleza o știam din Moldova, franceza am învățat-o la Sibiu, cu rusa am copilărit, că noi, în nordul Moldovei, eram bilingvi, iar poloneza am învățat-o la facultate, la Limbi Străine. Din polonă am și tradus. Am colaborat cu Institutul Polonez și am tradus șase piese într-o antologie de teatru contemporan. Iar din rusă, am tradus tot teatru, inclusiv o adaptare pentru scenă după Bulgakov.
– Dar de vorbit, pe care dintre ele ți-e cel mai drag s-o vorbești?
– Afinitatea pentru rusă nu va dispărea niciodată. Am crescut cu ea și toate reperele culturale pe care le-am avut până la 16 ani au fost repere sovietice în mare parte. Când am venit în România, m-am trezit într-un univers complet nou, habar nu aveam de Beatles, nu auzisem în viața mea de Pink Floyd, nu știam niciun film american și nu văzusem niciun spectacol de teatru. La un moment dat, m-a întrebat cineva: „Cum? Nu știi de Tarkovski?” Nu știam nici de el, fiindcă veneam dintr-o familie foarte modestă, cu bunici care lucrau pământul la țară.
– Dacă ar fi să descrii dimineața asta, cu un cuvânt din rusă, ce cuvânt ai alege?
– Cred că ar fi prabujdenie. Înseamnă trezire, dar o trezire din asta, ca o revelație. O trezire în adevăr. E o dimineață foarte, foarte clară.
– Marina, cum s-a întâmplat că, deși voluntară la Festivalul de Teatru din Sibiu, ai ajuns să studiezi la București, la Limbi Străine?
– Voiam să dau la actorie încă de când eram în liceu, la Sibiu. Și am și dat și am intrat, dar ultima. M-am pregătit prost, am avut și emoții și, cum mă și știau cei din festival și din teatru că fusesem voluntară, chiar mi-au bătut obrazul la final: „Păi, bine, măi, Marina, vii așa, nepregătită?”. Ei, și am avut atunci sentimentul că am intrat pe ochi frumoși. Pentru că sunt o persoană foarte corectă și nu suport pomenile, n-am rămas la Sibiu. M-am dus la București, la Limbi Străine. Din anul doi de facultate însă, m-am înscris la trupa de teatru Podul, a lui Cătălin Naum. Și după licența de la Limbi Străine, am dat admitere la Teatru și am intrat la București.
– Anul ăsta a fost rodnic pentru tine. Ai două filme lansate.
– Chiar trei. Joc un rol mai mic în „Nu mă lăsa să mor”, al lui Andrei Epure. Am un rol consistent în „Dinți de lapte”, al lui Mihai Mincan, și luna asta vom avea premiera la Tallin, în Estonia, cu debutul în regie al Ceciliei Ștefănescu, „Un loc sigur”, pentru care am filmat în Bulgaria, acum doi ani. Toate trei au deja parcurs festivalier. Cu filmul lui Epure am ajuns la Festivalul de la Locarno, cu filmul lui Mincan am fost în competiția „Orizzonti” de la Veneția și, de curând, ne-am întors de la un festival din Egipt, unde am fost în competiție alături de filmul lui Jim Jarmusch.
– „Dinți de lapte”, filmul lui Mihai Mincan, ne duce departe, înapoi în timp, în anul 1989, când o fetiță dispare subit, iar mama, interpretată de tine, începe s-o caute cu disperare. Cât de mult te-a reapropiat filmul de copilărie?
– Destul de mult. M-am născut după 1989, însă situația din Moldova din anii 90 nu era cu mult diferită. Îmi amintesc, de pildă, o iarnă în care a picat centrala termică a orașului și locuitorii din orășelul în care trăiam au început să-și construiască sobe în apartamente. Peisajul era impresionant: un bloc cenușiu de cinci etaje, plin pe exterior de tot felul de țevi, burlane și coșuri care duceau sus, pe-acoperiș. Și mai e ceva în film, o anume singurătate pe care o trăiește Maria, fetița, o alienare pe care am simțit-o foarte des în copilărie, și eu.
– E roditoare singurătatea asta mai târziu, când ajungi actor?
– Aș zice că da. Am ales meseria asta destul de egoist. N-am făcut-o nici din vreo dorință narcisică de-a fi văzută cu orice preț, nici ca să transmit lumii nu știu ce mesaj. Îmi doream în schimb să trăiesc lucruri adevărate, fiindcă trăisem prea puține în copilărie. Eu nu am cunoscut lumea înainte să vin în România. Și, într-un fel, simt că nici acum nu o cunosc. O învăț așa, în fiecare zi, câte puțin, am mereu senzația că sunt la coada vieții și trebuie să ajung lucrurile din urmă. Să joc un rol era nevoia mea de a-mi imagina că sunt altcineva, poate dintr-o altă familie, care nu a trăit acele lipsuri. După o vreme, s-a transformat însă în bucuria de a da voce pe scenă și celor mulți și nereprezentați.
Foto: Sabina Costinel – 2
