Puțini au avut, în ziua de Crăciun a lui 1989, intuiția că procesul cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu fusese, de fapt, un simulacru grosolan, ale cărui efecte ne vor bântui vreme de decenii. În fierbințeala momentului, cu sutele de victime de la Timișoara, cărora li se adăugau cele de la București, în haosul teribil al luptelor cu „teroriștii”, impresia a fost aceea că Ceaușeștii își primiseră pedeapsa cuvenită cu asupra de măsură și că, deși era evident că „justiția” se făcuse pe repede-înainte, sub justificarea evenimentelor fără precedent din țară, cuplul dictatorial fusese judecat după canoanele impuse chiar de comunism în deceniile de dinainte. Între timp, a devenit limpede că primul act de justiție al noii Românii a fost unul complet abuziv, viciat până la cele mai mici detalii – înscenat ca atare, cel mai probabil, de profitorii situației de fapt.
În fapt, un proces veritabil al lui Nicolae Ceaușescu și al soției sale – cu probe concludente și cu responsabilități bine demonstrate – s-ar fi transformat într-un proces al comunismului post-’65: asta ar fi antrenat, automat, personaje din nivelurile superioare ale partidului-stat și ar fi devoalat, finalmente, sistemul criminal în toată splendoarea sa. E evident că frontul „salvatorilor” naționali, plin de securiști mai mult sau mai puțin acoperiți și de oameni cu funcții în defunctul sistem, nu-și dorea un proces al comunismului, iar asta avea să se vadă și mai bine la scurt timp, o dată cu ignorarea punctului 8 al Declarației de la Timișoara, cel referitor la blocarea accesului la funcțiile publice pentru membrii fostei nomenclaturi. În locul unui proces onest, care să expună ororile comunismului și ale liderilor comuniști și să împace România cu trecutul său, publicului i s-a oferit sacrificarea ritualică a bătrânului cuplu prezidențial.
Urmările actului din ziua de Crăciun a lui 1989 le vedem prea bine azi – și în justiție, care a continuat să fie instrumentată spre beneficiu propriu, dar plătit, precum se vede, cu recompense grase, de către mai-marii zilei, și în societate, unde nostalgia după anii și metehnele comunismului e mai vie ca oricând. Când au ieșit în stradă, acum 36 de ani, dincolo de neajunsurile de zi cu zi – și erau destule! – tinerii morți sau răniți la Revoluție au fost mânați de dorința de dreptate. După atâta amar de ani, justiția a ajuns la un minim istoric al credibilității sale, iar vocile din interiorul sistemului devoalează un mecanism infernal de control al felului în care se împarte dreptatea. Se vedea cu ochiul liber cum, de ceva vreme, de când cu instaurarea „Coaliției Stabilității”, marii corupți scăpau pe capete, pe măsură de privilegiile castei aservite de politic și de cercurile economice asociate erau tot mai consistente. Șocul elocventului documentar produs de redacția „Recorder” a scos lumea în stradă și în acest decembrie. Din nou, nu din motive ce țin de traiul de zi cu zi, ci tot pentru dreptate. S-au schimbat atâtea din ’89 încoace și, totuși, unele lucruri par înțepenite în loc. Ceaușescu a murit, dar cei care i-au decis soarta au fost – și mai sunt – printre noi în toți acești ani. Și au avut mereu justiția de partea lor, chiar dacă, din când în când, pe model ’89, au mai sacrificat câte un nume greu de dragul mulțimii…
