Spusa ce-i definește pe majoritatea preoților ortodocși din țară, conform căreia: „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”, pare să fi fost întoarsă puțin, în cazul părintelui Ioan Ardelean din Desești, Maramureș. Întâi de a ajunge preot, în altar, a slujit oamenilor, ca asistent medical. Asta l-a ajutat să înțeleagă că e mai greu de vindecat trupul atunci când sufletul e-n suferință și a ales să urmeze, în cadrul aceleiași facultăți de Teologie pe care o absolvise deja, și specializarea Teologie Pastorală. A fost și profesor de religie, preot e de aproape 30 de ani, iar implicarea sa în ajutorarea semenilor luminează, în multiple feluri, viețile multor copii și vârstnici din nordul țării.

„Preoția nu e o profesie, ci un mod de a te dărui”

– Asistent medical, profesor de religie, preot – cum s-a întâmplat să pășiți pe acest drum?

– Nebănuite sunt căile Domnului și nu știm când Dumnezeu își împlinește, prin noi, lucrarea, nu pentru meritele noastre, că vrednicia noastră nu poate să miște nici lumea, cu atât mai puțin cerul. Dacă se întâmplă să fie o lucrare prin noi, ne bucură, iar momentul alegerii drumului îți aparține în mai puțină măsură, și doar străbătându-l te regăsești și ai puterea de a face mai mult.

În cazul meu, când te regăsești într-o profesie care are ca principiu slujirea semenilor, a împlini binele, a dărui, tot ceea ce faci trebuie să fie încununat de o disponibilitate sufletească. Nu poți fi un profesionist rece, care doar furnizează servicii sociale, ci trebuie să fii empatic, să poți să-l ajuți pe celălalt dar, în același timp, trebuie să fii puțin și în haina lui, să rezonezi cu sufletul lui. Altfel, s-ar putea să-i rezolvi o problemă exterioară și să nu-i atingi suferința profundă, să-l lași în aceeași stare în care l-ai găsit. Doar teologia îți dă perspectiva omului întreg, a omului în relație cu cineva mai presus de el, cineva care îi arată binele și răul, și omul se judecă singur. Dacă reușim să ne ascultăm noi mai în adânc, îl vedem și-l auzim pe Dumnezeu, care ne strigă. Când ești alături de suferința cuiva, îl vezi pe Dumnezeu în cel care suferă și poate reușești să-l vezi și în mâna pe care o întinzi spre ajutor, și atunci preoția nu mai e o profesie, ci un mod de a te dărui.

„Copiii suferă cumplit de dorul părinților plecați la muncă”

– Părinte, maramureșenii sunt cunoscuți drept oameni vrednici, gospodari, cu familii cu mulți pruncuți, cum zic ei atât de frumos. Și atunci, cum de există atâția copii cu probleme? Cum v-ați făcut din el „obiectul muncii”?

– Sigur, maramureșenii sunt oameni vrednici, dar și vrednicia asta are câteodată niște lipsuri, de multe ori, se pierd pe cale, gândind că binele copilului    depinde de banii pe care-i trimit de pe unde sunt plecați. Dar copiii au o mare durere, suferă cumplit de dorul părinților. Nu au lipsuri financiare, dar au niște goluri sufletești imense. Sigur, copilul are nevoie de un blid de mâncare şi de un acoperiş deasupra capului, dar nu astea îl fac om. Numai dragostea părintească îi dă încredere în el, îl deschide către lume, îl pune într-o rânduială. Poate cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru noi este dragostea, iar cei care dăruiesc dragoste, la rândul lor, sunt fericiţi.

Există, din păcate, și copii abandonați și, în ultimul timp, și bătrâni abandonați. Centrele noastre de zi răspund nevoii de afecțiune a acestor copii. Există, în plus, și comunități marginalizate, cu copii în familii cu probleme, alcool, droguri, sărăcie. În grija noastră au fost, în ultimii ani, peste o sută de copii din familii vulnerabile, și nu doar din Desești, proiectele noastre au vizat nu doar comuna noastră, ci și o mare parte din Maramureșul istoric, 14 comune. Din păcate, în multe cazuri intervine orgoliul maramureșenilor, care refuză serviciile sociale, ca să nu fie discutați de restul comunității.

„Drama abandonului a apărut și la vârstnici”

– Vorbiți-ne puțin despre câteva dintre proiectele pe care le aveți în derulare.

– Un proiect de suflet este „Satul copilăriei”, care ne dorim să fie un gen de campus, de tabere sociale, în care vor fi aşezate zece case maramureşene, într-un sat didactic şi tematic, cu fiecare casă purtând o temă de genul «Casa olarului», «Casa cămeşii», «Casa cioplitorului», un sat atât pentru copiii din orfelinate, dar şi pentru toţi ceilalţi copii din comunitate. Se simte tot mai acut nevoia de descoperire a rădăcinilor, mai ales atunci când eşti departe de această lume de poveste a satului, dar şi atunci când eşti în zgomotul oraşului și ai nevoie de ea.

„Biserica alături de comunitățile marginalizate” este un alt proiect prin care am construit (cu asociația GAL Mara-Gutâi), un centru de zi pentru familii, cu servicii integrate pentru copii, părinți și bunici. Sunt 250 de persoane care beneficiază acum de serviciile acestui centru. De asemenea, am obținut o finanțare prin programul național „Demnitate și incluziune socială”, pentru un centru de zi pentru vârstnici. Sunt peste 200 de persoane cărora le vom acorda servicii licențiate de îngrijire la domiciliu, dar și în centrul de zi, cu activități de recuperare medicală, o construcție aproape finalizată. Pentru că drama abandonului a apărut, în ultimul timp, și la vârstnici. În cazul lor, nu lipsa de resurse e problema, ci distrugerea familiei: copiii au deja rostul lor pe alte meleaguri, iar părinții ajung în căutarea unui sprijin, iar problema translocării vârstnicilor e una reală, să-i duci de la casa lor, chiar la condiții superioare, e o suferință enormă pentru ei.

Recent, am demarat lucrările la un centru multifuncțional cultural-sportiv, pentru 260 de copii, nu doar din Desești, ci din zona GAL Mara-Gutâi. Aici vor exista spații pentru ateliere culturale, ce vor fi puse la dispoziția artiștilor din cele mai diverse domenii, ce vor fi mentori pentru copii. Disponibilitatea lor de a se implica va reuni generozitatea cu darul actului creativ. Este ceea ce se întâmplă în taberele de artă și solidaritate pe care le organizăm deja de vreo 22 de ani.

– Ce înseamnă, de fapt, aceste tabere?

– Copiii din centrul de zi, aflați în grija noastră, sunt într-o relație de mentorat cu artiști plastici, o adevărată formă de terapie prin artă. În primii ani, au fost doar tineri studenți la arte plastice, apoi numărul participanților a crescut. Acum, vin profesioniști, artiști de top din întreaga țară, dintre care i-aș aminti pe Horea Cucerzan, Dumitru Macovei, Aurel David ș.a., ba chiar și din țările vecine, Ungaria, Ucraina, și din Anglia. Avem deja un patrimoniu consistent de lucrări de artă, lucrări valoroase, care ne-au fost donate de artiști, prin valorificarea unora dintre ele reușind să ne finanțăm activitățile. Sunt copii care, participând la aceste tabere, și-au descoperit drumul în artă, unii fiind deja profesori de de­sen, restauratori, critici de artă.

– Cât e de greu să te ocupi și de trupul, și de sufletul atâtor copii și bătrâni?

– Nu e ușor. Un proiect nu se naște și nu ajunge să fie finalizat dacă presupune efortul unui singur om. O oarecare performanță se obține doar atunci când reușești să te înconjori de mai mulți oameni care să lucreze în același ritm cu tine, animați de gândul binelui. Nu avem resurse să-i plătim pe toți, nu e ușor să implementezi un proiect, nici să-l duci la maturitate, să-l faci să dureze și după încetarea finanțării.

„Nu putem să vedem statul ca pe-un tătuc”

– E plină țara de ONG-uri care se ocupă de cazuri sociale, foarte mulți preoți fac și ei același lucru în comunitățile pe care le păstoresc. Care credeți că e problema statului, a sistemului, de există atât de multe persoane cu probleme, la nivelul întregii țări?

– De foarte multe ori, statul nu este un bun ges­tionar al problemelor sociale, care sunt extrem de multe. Centrele de plasament, cunoscute mai mult negativ, din România comunistă, au dăinuit și după 1990 și și-au arătat lipsurile. Așa a apărut intervenția comunității, prin ONG-uri, prin biserici, care să umanizeze aceste servicii, uneori chiar să le desființeze, acolo unde existența lor nu s-a încadrat într-un firesc uman. Maramureșul a fost primul județ din țară care a desființat centrele de plasament și le-a înlocuit cu case de tip familial, cu rețele de asistenți maternali sau de încredințare în familia extinsă. Există o centralizare, cel puțin la nivelul Bisericii, a tuturor furnizorilor de servicii sociale și a beneficiarilor acestora din Patriarhia Română. Acest efort există și e consistent, pentru cine vrea cu adevărat să vadă.

Tot acest sector al serviciilor sociale, pe care l-a preluat societatea civilă, a făcut o mare lucrare, pe care ar fi trebuit să o facă statul. Și noi, ca cetățeni, avem responsabilități, nu putem să vedem statul ca pe un tătuc ce are datoria să ne ofere totul. Poate să ne ofere doar din ce are, dar dacă are puțin și gestionează prost, nu are ce redistribui din ce a luat, iar aici intervenim noi. Sunt lucruri de făcut și nu se fac ușor, pentru că nu există o externalizare suficientă și corectă a serviciilor sociale, atunci când un ONG sau o unitate de cult dorește să preia un serviciu social. Supraviețuirea furnizorilor de servicii sociale este foarte grea, duci mai departe lucrarea, așa cum poți, n-ai cum să renunți. E ca o cruce, dacă privim din perspectivă teologică, dar o cruce de pe care nu te dai singur jos, te vor da alții. O ducem mai departe, chiar dacă suntem ades bănuiți de intenții rele, pentru că bucuria pe care o vedem pe chipul copiilor când facem un bine e cea mai mare motivație.

„Dăm din ce avem, până dăm din ce suntem”

– Părinte, ne ajută activitățile caritabile să devenim mai buni? Mai scăpăm de păcate?

– Binele pe care îl facem ne face și el pe noi, ne schimbă. Dăm din ce avem, până dăm din ce suntem.    De aceea e și nevoie să ne dăm mână cu mână, așa cum e și expresia liturgică – „Pe noi înșine și unii pe alții” – să ne dăm viața lui Hristos, având conștiința că numai cu nădejdea în Dumnezeu vom putea să ne ridicăm atunci când cădem. Sunt multe deznădejdi care vin din neajunsuri diverse, putem fi bănuiți de rele intenții, dar nu cred că omul care stă în lumină nu se luminează și el. Soarele îl putem vedea și când e înnorat, îi simțim puterea, dar ca să biruim întunericul e nevoie de o anume încleștare. Nu mai suntem unde am fost acum 35 de ani, am realizat foarte multe în tot acest timp. E nevoie nu să ne lăudăm cu cele bune, ci să le ținem pentru suflet, să ne înnobileze, să ne dea putere, să facem mai departe binele, prin credința noastră. Nu pentru ecranele TV, ci pentru propria noastră conștiință.

„Cine vrea să-L vadă-n prag/ Intră-n casă de sărac”

– Părinte Ioan Ardelean, în satul dvs., Desești, se află una din cele mai frumoase biserici de lemn din țară, monument-istoric UNESCO. Faceți-le cititorilor noștri o prezentare, care să-i îndemne să ajungă la ea.

– Biserica de lemn „Sfânta Parascheva” din Desești, datând din secolul al XVIII-lea, a fost inclusă, în 1999, pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Este biserica cu cea mai bine conservată pictură şi unul dintre cele mai reprezentative monumente specifice zonei Maramureșului. Aceste bisericuţe sunt simboluri ale dăinuirii, oferă conştiinţă naţională şi identitate. În ea ştii cine eşti, în port popular, în cămeşa moroşană, ai în firea ta, omenească, cuminţenia pământului de aici. Bisericile de lemn ale Maramureșului sunt simboluri ale dăinuirii. Numai că atunci când neamul se risipeşte, nu mai au cui să grăiască nici biserica, nici turla, nici clopotul care cheamă la rugăciune.

Nădăjduim că bisericile acestea, care poartă în ele harul atâtor generaţii şi atâtor rugi care s-au rostit aici, al atâtor mame care şi-au pierdut pruncii în vremuri grele şi războaie, să cheme acasă fiii din diaspora şi să renască satul românesc. Deseștiul a trimis un fiu vrednic, pe Preasfinţitul Părinte Teofil de Iberia, în străinătate. Acolo face misiune şi pentru satul natal, şi pentru Biserica-mamă, pentru ca toți cei plecați, chiar dacă nu se vor întoarce, să nu-şi piardă identitatea, să fie mai departe ceea ce sunt cu adevărat: români.

– Cu ce gând începeți Noul An?

– Începem anul cu gând de sănătate și dorința de a se împlini proiectele noastre, care au adunat mult efort, multă așteptare. Gândurile noastre creează realitatea, atitudinea noastră, la fel. Ziua de mâine aparține lui Dumnezeu, de aceea ne dorim să vedem lucrarea lui Dumnezeu în noi și în anul care a început, atât pentru comunitatea noastră din Desești, din Maramureș, cât și pentru toți românii, indiferent unde s-ar afla, în lumea asta mare. Și, pentru că încă se mai aud ecourile colindelor, aș aminti un vers: „Cine vrea să-L vadă-n prag / Intră-n casă de sărac”. Căutați-L pe Dumnezeu unde-s oameni în nevoie, nu doar de Crăciun sau de Paști, ca și El să vă caute când nevoile vă vor bate la ușă. Să ne aibă Dumnezeu pe toți în grijă!