• În urmă cu doi ani, pe 13 Octombrie 2023, trecea la Domnul, într-o mânăstire din Grecia, unde venise ca pelerin, unul dintre cei mai fascinanți părinți ortodocși contemporani. Josef van den Berg a fost, pe rând, actor celebru, apoi, după ce a renunțat la lume, un părinte ortodox cu viață sfântă, căutat de mulți pelerini, care veneau chiar și din România pentru a-i cere sfatul •

Ultimul spectacol

Se lasă seara peste sala de teatru De Singel Arts Center din Anvers, inaugurată în urmă cu doar câțiva ani. E plină ochi. A venit multă lume să-l vadă pe Josef van den Berg jucând în Genoeg Gewacht („Destul am așteptat”), o piesă în care actorul era și dramaturg. Până în această seară, de 14 Septembrie 1989, Josef jucase în toate capitalele Europei, iar apoi ale lumii, din America și până în Japonia, în spectacole scrise și jucate de el. Neatârnat de niciun teatru, liber ca trubadurii de odinioară, cu care se asemăna, fermeca, peste tot, oamenii. Lumea îl urmărea cu sufletul la gură. Un critic scrisese că la piesele lui puteai să auzi un ac căzând pe jos, atât era de concentrat publicul pe bărbatul de patruzeci de ani, care le vorbea despre realități foarte adânci ale existenței, într-un fel aproape jucăuș, de puteau să-l priceapă și copiii. Piesa care urma să fie jucată în acea seară era o revelație, scrisă ca o replică a celebrei „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. Josef o juca de un an, răstimp în care fusese atât de bine primită de public, încât, în acea seară, la Anvers, printre spectatori se aflau mai mulți directori de teatru, care așteptau să-i facă o invitație. Însă în loc de piesă, Josef a apărut pe scenă și le-a spus, în felul său direct, următoarele cuvinte, care au fost mai apoi interpretate în fel și chip de criticii de artă. „O să încerc să vă explic și sper că îmi veți acorda respectul dumneavoastră pentru decizia mea. Nu voi mai juca niciodată. M-am apropiat de o realitate care nu mai poate fi transpusă într-o piesă de teatru. Am căutat enorm, am fost peste tot. În cele din urmă, am ajuns la o concluzie pe care trebuie să o admit: căutătorul caută, dar, în cele din urmă, este el găsit. De aceea, noaptea aceasta este ultima în care mai sunt pe scenă. Așa că, doamnelor și domnilor, doar pentru acest om, doar pentru Hristos, am căutat pacea. Acum părăsesc această profesie. Pentru mine s-a terminat. Caut realitatea. Nu pot spune lucruri care nu mai sunt adevărate pentru mine. Vă doresc o zi bună. Plec. Mergeți cu bine. Banii pe care i-ați plătit vă pot fi înapoiați la casa de bilete”. Din acea seară, Josef a dispărut pentru publicul larg. Ani mai târziu, într-un interviu, îi mărturisea unui jurnalist că retragerea din teatru a provocat un cutremur. Viața lui s-a sfâșit de-a dreptul. Și nu doar a lui: „Totul a fost anulat, toate contractele au fost reziliate. Dintr-o dată s-a făcut liniște… Pe atunci, nu știam încă faptul că Dumnezeu îmi făcuse asta având o anumită intenție: de a-mi da ceva nu pentru a juca, ci pentru a începe să trăiesc”.

Căruța cu păpuși

Josef s-a născut pe 22 August 1949 la Beers, în Olanda, și a crescut în vremurile de după război, într-o lume care încă gravita în jurul slujbei de duminică, unde preotul nu era doar respectat, ci și ascultat. Au fost unsprezece copii acasă. Tatăl, învățător și fost membru al Rezistenței în timpul ocupației naziste, a plecat la cer pe când el avea doar doisprezece ani. „Am fost un băiețel foarte credincios, un mic omuleț preocupat de Hristos”. Ani mai târziu, își va aminti de posturile pe care le ținea toată familia, de atmosfera Crăciunului, de bucuria nespusă pe care o simțea de Paște. A avut, încă din anii aceia fragezi, două chemări, aparent de neîmpăcat – să slujească scenei și Domnului. Își dorea atât de mult să ajungă în fața altarului, încât mama lui i-a croit un rând de veșminte pe care i le-a dăruit de Sfântul Nicolae. Cu ele slujea în fiecare duminică, singur, în camera lui de la etaj, așa cum îl văzuse pe preotul din parohie. Tot atunci s-a născut și actorul din el, mai întâi în ciclul primar, într-un rol al fariseului dintr-o piesă închinată Patimilor Domnului, apoi la Colegiul Episcopal din Roermond, unde l-a jucat pe Sisif. Nu e de mirare că, după ce a terminat liceul, s-a înscris la Facultatea de Teatru din Arnhem, pe care a abandonat-o în anul doi. Nu dorea să studieze, voia să joace pur și simplu. Cum voia, când voia, ce voia.

Așa că, după abandonarea studiilor, și-a făcut rost de un cal și de o căruță și a plecat peregrin prin țară, punând în scenă spectacole de păpuși. Veneau la ele și copii, și adulți, pentru că în piesele lui Josef era vorba de ceva mult mai adânc decât un simplu joc. Fiecare păpușă a lui era, de fapt, un personaj care-i revela publicului o căutare. „De-a lungul întregii mele vieți, intuitiv, fără să-mi dau seama, prin piesele pe care le realizam, puneam în scenă propria mea căutare a sensului vieții. Nu știam că Dumnezeu e lângă mine.” Piesa care avea să-l propulseze pe culmea succesului a venit în 1980. Intitulată „Mami și nebunul”, ea nu i-a adus doar un public numeros, ci și o recunoaștere internațională. Scrisă pentru Festivalul Olandez, ea va fi jucată din America și până în Japonia. Piesele semnate și jucate de Josef van den Berg ajung să fie difuzate la televiziune și să primească premii importante și bani pe măsura aprecierii lor. Josef își cumpără un superb conac din secolul al XIX-lea, undeva, la țară, în satul Herwijnen, unde se mută cu soția și cei patru copii ai săi. Tânărul care cutreiera Olanda cu lada sa cu păpuși devenise o personalitate culturală.

Când Dumnezeu devine autorul piesei

În anii 80, chiar când Josef era în plină glorie, unul dintre frații săi, medic, mai mare decât el cu șase ani, s-a îmbolnăvit de cancer. Știa că-l va pierde și a vrut să-i dăruiască ceva care să-i poată purta toată dragostea lui de frate mai mic. Și atunci i-a venit ideea să scrie o piesă în replică la celebra „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. „Aloys îmi spusese: «Jozef, eu o să mor. Există vreun Dumnezeu? Există iertare?». El îmi cerea ajutorul, ca să poată muri împăcat. Iar eu voiam să născocesc o soluție de mântuire, dar fără Dumnezeu. În ochii mei, fratele meu Aloys și cu mine deveniserăm și noi un fel de vagabonzi, așteptând un Godot care poate că totuși va veni. Care poate că va aduce o soluție pentru problema lui, care poate că va aduce vindecare. «Destul am așteptat» a fost, de fapt, un strigăt de disperare. A fost o piesă în care am cerut ajutor, fără să-mi dau seama, la acel moment, că Îi ceream ajutor lui Dumnezeu. Încă îl numeam Godot…” Josef van den Berg a jucat piesa „Destul am așteptat” de optzeci de ori, răstimp de doi ani, în 1988 și 1989, rescriind-o continuu, căutând ceea ce nu poate fi, de fapt, găsit. Într-o seară a zilei de 14 Septembrie 1989, pe când se afla în cabina sălii de teatru din Anvers, exact la ora 19.55, cu cinci minute înainte de începerea reprezentației, i-a trecut prin minte un gând – să introducă în piesă o scrisoare adresată Tânărului, o scrisoare din partea autorului piesei. A luat stiloul și a scris următoarele cuvinte simple: „Dragă tinere, tu îmi pui atâtea întrebări, dar pot să-ți pun și eu una? De ce nu înțelegi că Eu nu pot veni, pentru că sunt deja aici?”. „În timp ce scriam aceste cuvinte pe hârtie cu stiloul meu banal, deodată Dumnezeu m-a atins, m-a îmbrățișat pe dinăuntru cu dragostea Sa. Am simțit cum inima mi-a fost îmbrățișată de o dragoste pe care nu o cunoșteam: dragostea lui Dumnezeu. În clipa aceea, El mi-a descoperit și sensul întrebării pe care tocmai o scrisesem: «Asta e întrebarea mea pentru tine, Jozef. Tu joci în teatrul tău, crezi că scrii piesa ta, dar, de fapt, tu ești în teatrul Meu, joci în piesa Mea». Așa a intrat Hristos în viața mea. Mi-a cercetat inima. A venit în vestiarul meu de actor de teatru. Deodată, am știut cu certitudine deplină că El era Creatorul meu. Și-a pus mâna pe inima mea. Când mi S-a revelat atât de incredibil de tandru și puternic în acea după-amiază în cabina mea, mi-a arătat simultan că trebuia să trăiesc această experiență. Uneori o spun așa: spectacolul a continuat, dar acum în realitate”. După această experiență, se va urca pe scenă pentru ultima oară, doar pentru a-și lua rămas bun de la spectatorii săi.

Chemarea ortodoxiei

O vreme s-a simțit pierdut. Dumnezeu îl găsise, dar el nu știa cum să-L trăiască. „Dumnezeu era acolo, dar eu ce am de făcut mai departe? Cum să-mi trăiesc viața? Am început să mă rog. Și mă rugam, mă rugam, mă rugam, dar totul se făcea din ce în ce mai greu”. În toiul frământărilor, Josef a încercat să scrie o nouă piesă de teatru, „Întâlnirea”, una în care să arate tot drumul pe care Hristos îl făcuse pentru a se coborî în inima sa.    „Voiam să arăt ce mi s-a întâmplat la Anvers. Voiam ca, în acel spectacol, Tânărul să-L găsească pe Dumnezeu”. Dorința publicului de a-l vedea a fost uriașă – 40.000 de bilete s-au vândut în avans, în așteptarea unei premiere care nu a mai avut loc niciodată, pentru că Josef a simțit că nu poate să verse în cuvinte focul care-i cuprinsese inima. Așa că a anulat totul, iar viața a început să i se destrame. Nu-l înțelegea nimeni… De fapt, nu chiar nimeni. În frământarea care-i cuprinsese sufletul, a căutat sfat și, prin prieteni, a ajuns la trei mari sfinți ai ortodoxiei din secolul trecut: Sofronie de la Essex, Porfirie din Athena și Paisie din Muntele Athos. I-a vizitat pe tustrei la interval de doar câteva luni și toți i-au spus că trăise o clipă de iluminare, ca Pavel pe Drumul Damascului. Și că, la fel ca Pavel, are nevoie de pocăință pentru a păstra în inima lui lucrarea Duhului Sfânt. Din acea clipă, a știut că ortodoxia este calea pe care trebuie să meargă. Doar că nu știa cum să o practice. Iar asta îl apăsa. Așa că, pe 24 Iunie 1991, și-a luat bicicleta, așa cum făcuse în tinerețe cu calul și căruța, și a plecat. Pur și simplu. „Știam că voi ajunge complet singur pe lume. Nu știam cum va fi, dar simțeam că se va întâmpla. Am vrut să traversez podul de la Zaltbommel și să plec în lumea largă, să trăiesc peste tot și nicăieri ca un «nebun înaintea lui Dumnezeu» sau ca un «actor pentru Hristos»”. Dar nu a ajuns în lumea largă. A făcut pană la un cauciuc al bicicletei și a mers pe jos, până în primul sat – Neerijnen. Acolo s-a oprit pentru că, așa a simțit în inimă, Dumnezeu îl condusese până aici. La început, s-a aciuat în adăpostul pentru biciclete al satului. Apoi, un localnic i-a pus la dispoziție grădina sa și, sub un gutui, Josef și-a încropit cu mâinile lui un fel de chiliuță, de un metru jumătate pe doi metri și jumătate, doar din scânduri, fără electricitate, fără apă curentă sau baie. Cufărul a devenit suport pentru icoane, locul în care-și spunea continuu rugăciunile. Și a rămas, încercând să se cufunde cu totul în adâncul iubirii de Dumnezeu, trăind în cea mai deplină lepădare de sine, în frig și foame. Dormea pe jos, pe o piele de oaie, învelit doar cu o pătură, și mânca ce primea. „Dacă viața pe care o duc acum ar fi fost ideea mea, dacă mi-aș fi urmat inima, nu aș fi rezistat niciodată atât de mult. Niciodată. Nu poți continua așa 25 de ani. Dar am o chemare să fac ceva pentru Dumnezeu”. Curând, și cei din preajmă își vor da seama: Josef, actorul, murise, iar în locul lui se născuse un om iluminat de har. Un povățuitor adevărat pe calea mântuirii.

Povățuitorul olandez

E dimineață, ceața se ridică de pe Neerijnen. Un bărbat între două vârste merge pe străduța strâmtă cărând două bidoane de apă. Are barba mare, încărunțită, și părul prins în coadă, ca monahii ortodocși. E îmbrăcat foarte simplu, doar cu o rasă călugărească, strânsă peste mijloc cu o sfoară, peste care îmbracă două pulovere groase, de lână. Localnicii s-au obișnuit cu el. Cu el și cu pelerinii care au început, de câțiva ani, să vină la el, rânduri, rânduri, căutând povățuiri, un sfat, o lumină pe calea mântuirii. Cei mai sceptici văd în el un fel de înțelept, cei mai credincioși, un om care-L caută pe Dumnezeu. Există însă și o altă categorie, alcătuită mai ales din ortodocși, care văd în el un mare povățuitor, aidoma celor din vechime. „Stareț” îi spun rușii, „gheron”, îl numesc grecii, „un părinte cu har” îi spun românii. Adică un om care, prin multă rugăciune și asceză, a ajuns luminat de harul Duhului Sfânt. „Iubirea nu poate fi impusă. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de a se întoarce spre El în mod liber. Dar cu această libertate, omul poate spune: «Dumnezeule, tu nu exiști!» E ca și cum omul se așază cu spatele la soare în timp ce caută lumina. Nu e vina soarelui că pe fața lui este umbră. Ce poate face soarele? Nimic altceva decât să-l încălzească și să spere că, prin acea căldură, îi va indica existența sa”. În anii aceia de nevoință, l-a cunoscut și părintele arhimandrit Ambrozie Ghinescu, starețul Schitului Pocrov, din Neamț. Părintele Ambrozie a mers la el împreună cu un grup de credincioși români, stabiliți în Occident, care-l cerceta pe Josef regulat. „Cei cu care am fost îl căutau când aveau nevoie de un sfat sau de întărire, le înnoia viața fiecare întrevedere cu el. Ne-am întâlnit pentru prima dată pe o străduță a satului în care locuia. Părea un părinte din Muntele Athos, pe care-l întâlneai în alt spațiu și în alt timp, iar oamenii îl respectau și-l priveau cu multă căldură. Ne aștepta, și-mi amintesc că a venit la mine, m-a îmbrățișat și mi-a spus: «Mi-am făcut atâtea griji, mă gândeam că nu o să am ce să-ți spun, dar acum, că te văd, îmi dau seama că parcă ne cunoaștem dintotdeauna». Era foarte stingherit că nu are unde să ne primească. Ne-a poftit în grădină și ne-a servit o cafea, în stil grecesc. Când vorbea, avea așa, o sfială și o mare emoție. Nu mai era actorul despre care aveam să citesc, ci era chiar un părinte duhovnicesc. De-asta îl căutau oamenii. Făptura lui era o îmbinare între un călugăr cu totul lepădat de sine, ca un pustnic athonit și un intelectual occidental care e riguros din punct de vedere cultural și, în același timp, jovial și foarte uman. Și simțeai căldura și autenticitatea ființei lui. Am simțit că e un om care poartă în sine multe răstigniri. Știu că l-am întrebat cum trăiește el diferența dintre viața creștină apuseană și cea ortodoxă și mi-a spus că e ca diferența dintre un bec și o lumânare – la bec vezi lumina, dar nu-i simți căldura și nici nu te poți aprinde de la un bec.

Lumânarea nu doar că dă căldură, dar poți să aprinzi tu însuți propriul foc de la ea. Îmi amintesc că ne-a arătat chilia în care trăia și mi-a plăcut tare mult. Părea o chilie athonită din pustia Athosului, de la Kathunakia, și-mi aduc aminte că primul meu gând a fost că aș vrea să slujesc o liturghie împreună cu părintele, chiar acolo. Era un loc în care se slujea o liturghie continuă prin însăși viața părintelui Josef. Îmi aduc aminte că l-a vizitat și mama mea, care lucrează în Italia și se tot plângea că nu se poate bucura de casa și de familia ei, fiind plecată departe. Iar părintele i-a spus: «Haide să-ți arăt unde stau și cât de fericit sunt cu chilia mea!» Și când i-a arătat chilia lui, care semăna mai degrabă cu un coteț, decât cu o casă de oameni, mama mi-a spus: «Părintele era atât de fericit cu chilia lui! Aș vrea să fiu și eu ca el!» Și, într-adevăr, era atât de fericit părintele Josef! Am rămas de la el cu un mesaj, pe care nu o să-l uit toată viața. Tot ceea ce țese Dumnezeu în viața noastră, amintirile, experiențele noastre, oamenii pe care-i întâlnim formează o broderie, căreia nu-i vedem fața și de aceea nu o înțelegem. Dar, la un moment dat, Domnul întoarce broderia cu fața către noi și deodată îi descoperim frumusețea și sensul. Am plecat cu acest mesaj de la părintele – că, finalmente, noi împreună cu Dumnezeu suntem, de fapt, sensul broderiei pe care El o țese prin viața noastră. Când mă gândesc la părintele Josef și la dorința mea de a sluji la el o liturghie, îmi dau seama că această liturghie se slujește deja, pentru că s-a legat ceva între noi doi. Am mai vorbit de la această primă întâlnire, și de fiecare dată, l-am găsit foarte bucuros. Nu foloseam multe cuvinte, dar simpla lui prezență continua liturghia pe care am vrut să o slujesc la el în chilie și care cred că se slujește și acum în inimile noastre.”

Cred că a fost un om care și-a aprins lumânarea direct de la lumina din care iei foc. Mi s-a părut ca sfinții pustnici din primele veacuri, care nu aveau mânăstiri și părăseau orașele, trăind în singurătate la marginea lor sau ca Sfântul Ioan Colibașul, foarte iubit încă din copilărie de Sfântul Porfirie, care i-a și fost povățuitor părintelui Iosef. Nu cred că a fost un sfânt după așteptările noastre, a fost un sfânt al lui Dumnezeu, care a avut libertatea de a fi așa cum a vrut el. Și îmi pare că așa sunt, de fapt, toți sfinții – cum vor ei să fie, nu cum îi vrem noi.