„Iubesc iarna!”

– La mulți ani, doamna Marina Voica, să aveți un 2026 după inima dvs., plin de sănătate și bucurii. Cum ați petrecut Sărbătorile?

– A fost foarte bine! De Crăciun, în mod tradiţional, sunt invitată la masă de protopopul Grigore Melnic, care are grijă de mine încă de când m-am mutat aici, la Breaza. A fost minunat: o masă foarte bună şi o atmosferă foarte plăcută. Asta, după ce s-a făcut rugăciunea, desigur. De Anul Nou, tot în mod tradiţional, am stat acasă, singură, am petrecut în faţa televizorului. Ani la rând, eu, de Revelion, din cauza angajamentelor profesionale pe care le-aveam, nu reuşeam s-ajung acasă, la regretatul meu soţ, la invitaţii noştri şi la masa îmbelşugată, decât spre ziuă, când ei plecaseră, iar mâncarea se epuizase (râde). Aceste Revelioane petrecute în tihnă, în căsuţa mea, sunt o adevărată plăcere. La ora 11, ora României, dacă reuşesc să deschid sticla de şampanie, închin un pahar, pentru că, după ora Rusiei, acolo atunci se trece în anul cel nou. Nu mai am pe nimeni, nici o rudă, în ţara mea natală, dar mă gândesc la toţi ai mei, care nu mai sunt, şi închin paharul în amintirea lor. După care, la ora 12, când trecem noi, în România, în noul an, mă ridic în picioare, spun „La mulţi ani!” şi apoi încep telefoanele de la prieteni şi cunoscuţi, aşa că, din perspectiva asta, nu sunt singură de Revelion… Mai e şi vârsta… Mi-am adaptat viaţa la circumstanţele de acum, la ce şi cât pot să mai fac şi… e bine şi-aşa. Nu regret, sunt împăcată. Şi continui să iubesc sărbătorile de iarnă şi iarna în sine! (râde) Cu toate că şi eu, şi fratele meu – Dumnezeu să-l odihnească! – am fost nişte friguroşi: am semănat cu mama. Ea venise în Ivanovo, oraşul în care ne-am născut amândoi, tocmai din Gruzia, o regiune caldă, unde cresc lămâi, or, Ivanovo se află la 300 de kilometri de Moscova, spre nord-est, spre Munţii Urali. Aşa că mama a suferit enorm de frig în Ivanovo, iar pe noi, copiii, ne-a înfofolit cât a putut, astfel c-am crescut nişte mari friguroşi. (râde) Dar – vezi! – am învăţat lecţia: iarna îmi pun mai multe straturi de haine pe mine, îmi pun căciulă, îmi iau mănuşi şi, uite-aşa, chiar friguroasă fiind, iubesc anotimpul ăsta.

„Sunt căutată, eu nu caut pe nimeni”

– În noaptea de Revelion, am avut bucuria să vă revedem pe TVR1, în nişte înregistrări de arhivă superbe. Vă face plăcere şi dumneavoastră să le revedeţi?

– Da, mare plăcere! Fiindcă e vorba de munca mea, de pasiunea mea, de cariera mea… De altfel, de-a lungul vieţii, am avut grijă să-mi alcătuiesc propria arhivă: am aici, acasă, aproape toate înregistrările de la emisiunile de televiziune în care am apărut. E un volum uriaş de materiale! Din păcate, la TVR, când se dau astfel de înregistrări de arhivă, sunt mereu şi mereu aceleaşi. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu restul: au fost pierdute, s-a înregistrat peste înregistrări mai vechi… Filmări cu mine au fost muuuult mai multe: uneori mă mai uit la ele şi-mi spun: „Nu-mi vine să cred că asta sunt eu!”. (râde)… Sunt tristă că nu ştiu ce se va întâmpla cu toate materialele astea după ce eu nu voi mai fi, şi nu mă refer aici doar la înregistrările video, ci şi la tot felul de alte lucruri importante pentru cariera mea: premii, scrisori de la diferite personalităţi etc. Practic, am aici, în casă, un adevărat muzeu al carierei mele. Care consider că e important, cu atât mai mult cu cât mi-am construit-o în ţara de adopţie, nu în ţara mea natală. În plus mai e vorba şi de faptul că am ajuns la o vârstă şi – iată! – totuși mai cânt. Sunt puţini cei care reuşesc să apară pe scenă la această vârstă şi sunt şi mai puţini cei care, după ce au avut şi două operaţii grele pe cord, ca mine, operaţii de viaţă şi de moarte, mai sunt activi în domeniul lor profesional. În muzică, nu ştiu să mai existe cineva… Eu sunt în continuare căutată, nu caut eu pe nimeni, nu solicit eu să fiu invitată în emisiuni sau în concerte, ci solicitările vin către mine!

– Într-adevăr, sunteţi foarte activă: cântaţi pe scene importante, mergeţi la emisiuni TV, la podcasturi…

– Şi nicăieri nu sunt dusă în cârje sau susţinută de cineva: merg pe picioarele mele, cânt live, ba uneori mai şi dansez! Nu mai am vitalitatea de odinioară, dar nici nu mă dau bătută! Uite, să-ţi povestesc ceva care e şi amuzant: în urmă cu câteva luni, a venit cineva la mine, în vizită, şi m-a filmat aşa, în capot, cum eram în casă, m-a filmat dansând pe o melodie care-mi place tare. Apoi înregistrarea asta am urcat-o pe TikTok: sunt deja peste un milion de vizionări!

„Pe poziții”

– Oare există un secret al vitalităţii şi echilibrului din interior?

– Chiar n-am niciun secret! E ceva în adâncul tău, pe care-l ai sau nu-l ai… Şi, sigur, e vorba şi de faptul că, dacă lumea mă iubeşte în continuare, eu cum aş putea să răspund altfel?! Aprecierea oamenilor mă ţine „pe poziţii” şi-mi creşte încrederea în mine, fiindcă toată viaţa am suferit de lipsă de încredere în propria persoană: sunt un om plin de complexe, toată viaţa mi-am văzut punctele slabe, niciodată punctele forte… Cred că mi se trage din copilărie: în familie – mai ales dinspre rudele din partea tatei – mi s-a atras mereu atenţia asupra defectelor mele, în ideea de a le corija, dar niciodată nu mi s-au spus lucruri de bine şi, în niciun caz, nu mi s-a spus vreodată că sunt drăguţă, darămite frumoasă! Or, atitudinea asta, felul ăsta în care am fost crescută, m-a marcat pe viaţă. Noroc cu soțul meu, Viorel, el întotdeauna mă vedea cea mai frumoasă şi cea mai specială şi întotdeauna, pentru el, apariţiile mele erau cele mai reuşite, felul în care cântam eu era cel mai frumos… Viorel m-a iubit enorm!

– Cu moralul cum stați? Lumea în care trăim ne pune pe toți la încercare…

– Optimistă nu sunt. Viaţa, în general, e foarte grea, e grea şi ticăloasă, iar acum, cu tot ce se întâmplă pe tot globul, nu doar la noi, cum aş putea să fiu optimistă?! Însă eu am ajuns la sfârşitul vieţii, nu ştiu mâine ce mai este… Adesea mă gândesc pentru ce m-am născut? Doar ca să mor? Mi se pare atât de nedrept… Pentru ce toate zbaterile?! Ne certăm, ne-mpăcăm, ne îndrăgostim, iubim, ne căsătorim, divorţăm, facem planuri de concediu, suntem uneori fericiţi, alteori primim bobârnace, dar pentru ce? Doar ca să murim?! Gândul ăsta, nedumerirea asta mă revoltă… Cu toate succesele mele, ar trebui să fiu fericită: mă bucur de cariera pe care mi-am construit-o cu muncă şi migală, dar fericită nu pot să spun că sunt. Îmi aduc aminte de ceva ce a zis Brigitte Bardot, marea artistă care a plecat dintre noi: „Toată lumea mă adoră, dar eu dorm singură”. Am înţeles ce-a vrut să spună: a spus totul!

Tratație pentru Gusteașcă

– Totuşi, aveţi și multe clipe de bucurie, lucruri care vă susţin emoţional în continuare…

– Aşa e. Muzica încă mă bucură şi mă animă… Sunt şi oameni de calitate, de o mare frumuseţe sufletească a căror atenţie şi companie mă bucură ne­spus: uite, recent, Episcopul Giurgiului, Ambrozie, mi-a organizat special, împreună cu maicile, o seară de neuitat la Breaza: a fost ceva absolut minunat, m-am simţit atât de bine! Episcopul Ambrozie mi-a dăruit şi o icoană, pe care am adus-o în casă cu multă, multă bucurie! Astfel de întâlniri sunt un balsam pentru suflet! Şi-apoi, nu în ultimul rând, sunt animalele: iubesc animalele din tot sufletul! Am plâns când am aflat, chiar acum, la începutul anului, că a murit Craig, cel mai mare elefant din lume: e doliu în Africa şi am simţit doliu şi în sufletul meu… Noroc că-l am pe Gusteaşcă: un motan alb cu negru, fără coadă şi cu o ureche aproape smulsă. Nu e motanul meu, propriu-zis, adică nu stă doar la mine, dar suntem prieteni şi mă vizitează zilnic, petrecem împreună câteva ore în fiecare zi. Stă numai printre picioarele mele, mă urmăreşte peste tot! Suntem doi prieteni de-o vârstă: anii lui pisiceşti echivalează cu anii mei umani! (râde) Când am venit la Breaza, era un pisoiaş obraz­nic, acum e un motan solid – nu pot să-l ridic de jos în braţe, atât e de greu. Și curajos! Îl aştept în fiecare zi cu o imen­să bucurie. Şi cu trataţii care mai de care, că aşa e civilizat, nu?! (râde) Îi cumpăr tot felul de bunătăţi pentru pisici: bobiţe din acelea mici-mici de tot, diferite cărniţe în jeleu… Uite-l, c-a venit! (Îl întâmpină pe motan: „Hai, scumpete! Hai, intră! Ce rece eşti!”) Ines, nu te superi dacă încheiem aici interviul, nu? Mă așteaptă o cină în doi.