Luni, 2 Februarie, s-a dat în PNL o bătălie ce nu poate fi redusă la o simplă clarificare a pozițiilor de forță din interiorul unui partid democratic. A susține că la ședința conducătorilor liberali s-au analizat efectele președintelui Bolojan asupra PNL, instalat ca lider după alegerile din 2024, este, de asemenea, o judecată superficială. Superficială este și concluzia că PNL-ul a confirmat încrederea în acțiunile lui Bolojan, ca premier al unui guvern de coaliție ce administrează țara într-un moment de criză economică a ei. În realitate, ședința din 2 Februarie a reprezentat o punere în discuție a însăși existenței liberalismului românesc, ca mișcare partinică. Și, mai mult decât atât, ea a clarificat într-o anume măsură șansele statului român de a se reforma, de a schimba “sistemul” prin care el a administrat țara după căderea politică a regimului comunist. Se știe la ce a dus “sistemul” instalat după 1989, proba ultimă a respingerii lui fiind votul cetățenilor la parlamentarele din 2024. Atunci, partidele care au evoluat ca susținătoare și promotoare ale “sistemului”, au suferit o serioasă amendă electorală, fiind obligate să se alieze pentru guvernare, în ciuda aparentelor diferențe ideologice și programatice dintre ele. La alegerile din Decembrie 2024, partidele declarate antisistem (AUR, SOS și POT) au obținut în jur de 40% din voturile exprimate, indicând astfel o respingere masivă a sistemului din partea cetățenilor. E drept, criza fiscală, generată de politicile administrative ale ultimelor guverne, a potențat această respingere și a facilitat ascensiunea partidelor declarate antisistem, obturând perceperea obiectivelor lor reale, de scoatere a României din sistemul de alianțe internaționale în care ea s-a înscris după căderea comunismului.
Ilie Bolojan a fost ales atunci lider al PNL (și, automat, premier al guvernului de coaliție), experiența lui, probată la conducerea județului Bihor, făcându-l (aproape) unicul candidat la șefia administrației naționale capabil să îi corecteze defectele. Bolojan și-a început programul de guvernare cu măsurile obligatorii de stopare a crizei fiscale, măsuri dure, ce i-au afectat pe contribuabilii români, lovind în calitatea vieții cetățenilor de rând. Dar liderul liberal a înțeles clar că austeritatea impusă de el nu rezolvă cauzele producerii crizelor socio-economice. Depășirea ultimei crize fiscale nu înlătură reapariția ei și a altora de acest tip, cauza fiind proasta funcționalitate a “sistemului”. Ilie Bolojan a identificat izvoarele crizelor succesive ce au afectat dezvoltarea normală a țării în administrarea prin care partidele la putere au imprimat-o instituțiilor statului, ocupate politic, fără niciun criteriu profesional de specializare. Clientelismul ca politică de stat a generat inechități sociale marcante, a statuat apariția unor “pături sociale” favorizate, a impus “corupția de sistem” ca formă de evoluție socială. Cetățenii capabili să judece funcționarea statului au înțeles asta, și la vot, au procedat în consecință. Premierul a decis, așadar, că singura modalitate de stopare a alunecării în derizoriu a statului este RESETAREA sistemului prin reformarea instituțiilor, anularea consecințelor confiscării politice a acestora și normalizarea lor prin profesionalizare, eficiență și decență în administrarea banului public. “Pachetele” de măsuri propuse de el prin “clasica” austeritate a crizei fiscale urmăresc tocmai înlăturarea posibilității ca “sistemul”, restabilit, să genereze în continuare noi crize, cu o ciclicitate tot mai rapidă, pe seama sărăcirii generale a societății și a îndatorării în cascadă a statului, ce amanetează viitorul comunității românești.
Or, reformele propuse de d-l Bolojan afectează și structurile politice, partidele care girează funcționarea sistemului. Partidele politice româneşti (cu câteva excepții notabile) sunt, în genere, grupări de interes clientelar, fără legătură cu doctrinele sociale și programele ideologice aferente, plasarea lor la stânga sau la dreapta eșichierului politic național fiind pur formală. PSD-ul este cel mai mare partid clientelar, cu ierarhii stabilite în funcție de capacitatea liderilor de a satisface interesele grupurilor care îl susțin. PSD-ul a blocat, prin toate mijloacele reapariţia sau formarea unor partide veritabile, care ar fi pus în prim plan interesul național general. Mai mult, PSD-ul a pervertit, prin “asocierea la plăcinta economică a statului”, singurul partid “istoric” rămas pe scena publică după epurările efectuate sub guvernările lui: PNL-ul.
Reformele “de sistem” inițiate de premierul Bolojan au provocat reacția potrivnică a PSD-ului, care riscă să își piardă “baza materială”, precum și reacția grupărilor politice asociate lui sau, aparent, concurente. Cetățenii ar trebui să se întrebe de ce AUR, SOS și POT îl atacă din toate pozițiile și cu orice prilej pe premierul Bolojan. Chiar dacă a criticat de fațadă austeritatea practicată, obligatoriu, de acesta, PSD-ul ar fi fost mulțumit ca premierul să-și oprească programul reformist. Voința lui, sprijinită de miniștrii USR, de a-și continua demersul este, însă, pentru liderii PSD, intolerabilă, tocmai pentru că, prin “curățirea” și “neutralizarea” administrației, prin excluderea favorurilor coruptive pentru anume categorii profesionale, le amenință însăși motivația de fond a formării partidului lor. PSD-iștilor li s-au alăturat, dintr-o motivație similară, liberalii care au “beneficiat” de asocierea cu ei la guvernare.
Reuniunea liderilor teritoriali ai PNL-ului viza, în acord discret cu aspirația PSD-ului, înlăturarea lui Ilie Bolojan de la șefia partidului și înlocuirea lui din fruntea guvernului. Gruparea PSD-izată (condusă de Hubert Thuma, Rareș Bogdan și, din umbră, de “retrasul” Crin Antonescu) voia reîntoarcerea imediată la “stabilitatea” care le-a asigurat atâtea satisfacții înainte de declanșarea previzibilei crize fiscale. Pentru ea nu mai contează că PNL-ul își pierde astfel identitatea doctrinară și programatică, că se transformă într-o simplă anexă PSD-istă. Schema nu a reușit momentan, dar ea a dezvăluit cu claritate că bătălia politică esențială a României se dă actualmente nu între partide politice nuanțate doctrinal și programatic, ci între reformiști și susținători interesați ai unui “sistem antinațional”.
