Sunt ani buni de când Clujul poate spune, fără ca asta să sune a falsă mândrie, că este capitala sportului românesc. După ce echi­pa CFR Cluj a dominat sezoane la rând fotba­lul nostru, pe care l-a reprezentat cu succes în Europa, a venit rândul echipei de baschet a ora­șului, U-BT, să ducă spectacolul în Liga Adriatică și în EuroCup, o competiție continentală de elită. Să­lile pline, cu 10.000 de locuri ocupate „ochi” de la BT Arena, în care se cân­tă, cu egală pasiune, „Slavă ție, stu­den­ție!”, indiferent de scorul de pe ta­belă, au făcut înconjurul lumii! Dar, peste toate, tenisul este cel care a definit cel mai bine, în ultima vreme, „ștai­ful” orașului: turneul feminin „Transyl­va­nia Open” de anul acesta a adus nume mari la Cluj, multe ju­cătoare de Top50 consi­derând-o a fi cea mai bine organi­zată competiție din WTA.

Emma Răducanu, celebra jucă­toa­re britanică, a fost doar unul din­tre nu­mele de referință ale ediției 2026. I s-au alăturat fostul număr 1 mon­dial, Karo­lína Plíšková, campi­oa­na en-titre Anas­tasia Potapova și nelipsitul contin­gent de românce, în mare formă în ulti­ma vreme – Gabriela Ruse, Jaqueline Cris­tian și Sorana Cîrstea. La 35 de ani, „ve­terana” Sorana Cîrstea joacă cel mai bun tenis din carieră, lucru dovedit și la Cluj, unde a reușit să se impună pentru prima oară în carieră chiar în fața favoritei Emma Răducanu. Înain­tea „finalei de vis”, la capătul unui meci terminat târziu, în noapte, So­rana Cîrstea a acceptat să-și de­pene amin­tirile și lecțiile de viață revistei „Formula As”. Una dintre spor­tivele cele mai iubite ale Româ­niei a avut parte de cea mai frumoasă săptămână din viață la Cluj, unde suporterii au dus-o spre al patrulea său titlu WTA, la ultima sa prezență la „Transylvania Open”.

„În viață este foarte important să știi când să te dai la o parte”

– Sorana, ai câștigat Transylvania Open la 35 de ani. Ești într-o formă fizică și sportivă de ex­cepție și te găsești pe un loc excelent în clasamen­tul WTA. Totuși, vorbești despre faptul că acesta este ultimul tău an în circuitul profesionist de te­nis. Cum ai ajuns la o decizie atât de greu de luat de un sportiv de top?

– Decizia n-a venit de pe o zi pe alta. E o decizie foarte bine gândită, bazată pe anumite valori ale mele – tot timpul mi-am dorit să mă retrag cât încă sunt sus. Mi-am dorit să ies pe ușa din față a tenisului, cu fruntea sus și cu un zâmbet mare pe față. Sunt încă foarte multe lucruri pe care vreau să le îmbunătățesc, am foarte multe aspecte la care simt că pot să aduc plusuri în jocul meu. Sunt o persoană foarte ambi­țioasă și îmi doresc mai mult, chiar am obiective de clasament și de rezultate pentru sezonul în curs! Dar am decis că acesta este ultimul meu an, pentru că simt că în viață este foarte important să știi când să te dai la o parte și vreau să o fac într-o manieră frumoasă, cât încă sunt sus, cât încă sunt competitivă. Mă bucură faptul că am un nivel bun, că mă mișc bine, că pot să joc împotriva fete­lor din vârful clasa­mentului din Top50. În fine, este o decizie foarte bine gândită, care are le­gătură și cu ceea ce îmi doresc de la viață după te­nis… Sunt conștientă că acest an va fi unul foarte emo­ționant, practic, de fiecare dată când voi merge la un turneu va fi pentru ulti­ma oară, dar mi-am dorit să pot să-mi iau la re­vedere într-un mod frumos, de la toți oamenii care au fost alături de mine în 20 de ani de carieră. Este emoționant, însă, în același timp, e decizia mea și mi-o asum. Am ajuns la o maturitate și la o vârstă la care pot să iau doar partea pozitivă din ce mi se întâmplă. Va fi un an foarte frumos, în care voi încerca să mă bucur la maximum de tenis și îmi voi face amintiri care vor rămâne cu mine pentru tot res­tul vieții.

„Cu cât mi-a fost mai greu, cu atât m-am ambiționat mai tare!”

– Cum reușești să rămâi atât de motivată în acest ultim sezon? Cum îți hrănești bucuria de a învăța în continuare?

– Tot timpul am fost competitivă și am încercat să mă îmbunătățesc: indiferent unde am fost, m-am uitat mereu la ce trebuie să fac mai bine și cred că această mentalitate m-a ținut în toți acești 20 de ani în Top100 și m-a ajutat ca, la 35 de ani, să fiu la nivelul acesta. Am ajuns și la o anumită maturitate, în care am găsit această balanță – să pot să mă și bucur de tenis, să muncesc și să dau 100%. Când eram mai mică, simțeam că nu reușesc să găsesc acest echilibru între a mă bucura și a munci din greu. În ultimii ani, în special, am reușit să mă bucur de ceea ce fac, dând 100% în fie­care zi.

– Pe care din calitățile tale te-ai sprijinit cel mai mult în drumul tău spre succes?

– Cred că perseverența și puterea de a suferi au fost două calități ale mele încă de mică. Nu am renunțat niciodată și am știut ca, atunci când îmi era mai greu, să continui, să nu mă opresc. Cu cât mi-a fost mai greu, cu atât m-am ambiționat mai tare! Aceste lucruri, probabil, au venit din modul în care am fost crescută, din copilăria mea. La fel și am­biția: tot timpul am vrut să mă depășesc, tot timpul am vrut să îmi îmbunătățesc anumite calități. Această dorință de perfecțiune uneori m-a ajutat, uneori m-a dat în spate, pentru că este o sabie cu două tăișuri, dar, din nou, cred că perseverența, pu­terea de a suferi, ambiția, perfecționismul – acestea sunt trăsăturile care m-au ținut atâția ani de zile într-un sport extrem de competitiv, la cel mai înalt nivel.

„Mi-am sacrificat viața pentru tenis, dar a meritat”

– Fetele mai tinere din tenisul românesc vorbesc despre tine ca despre un model. Ce le spui atunci când îți cer sfaturi?

– Într-adevăr, vin la mine foarte multe fete mai tinere pentru sfaturi și mă bucur enorm că pot să fiu în această postură, pentru că acest sport mi-a dat atât de multe, iar acum sunt la o vârstă când vreau să dau și eu înapoi și, dacă pot să ajut cu un simplu sfat, sunt foarte fericită. Tuturor fetelor tinere le spun același lucru: să muncească din greu, pentru că, în orice domeniu ești, fără multă muncă nu poți să atingi performanța, dar, în același timp, să se și bucure de viață, pentru că timpul trece foarte repede. Îmi amintesc ca și cum a fost ieri: aveam 17 ani și eram în primul meu an în circuit. La 16 ani, mi-amintesc primul turneu WTA de la Stockholm, mi-amintesc și acele cali­ficări, mi-amintesc primul meci, pierdut cu Kaia Kanepi, pe tabloul principal. Îmi amintesc foarte multe lucruri, dar, cu trecerea anilor, îmi amintesc doar partea frumoasă și mă bucur că am reușit să ajung la această maturitate, încât să iau în considerație numai lucrurile bune. Sunt extrem de recunoscătoare pentru tot ce mi-a dat acest sport. Mi-am sacrificat viața pentru tenis, dar, în aceleași timp, a meritat. Sunt foarte con­ști­entă de lucrurile pe care le-am făcut bine, de lu­crurile pe care le-am făcut mai puțin bine, sunt foarte sinceră cu mine și aceste două lucruri le spun și fetelor: să muncească din greu, să dea în fiecare zi 100%, chit ca astăzi 100% este diferit de 100% de mâine, să dea 100% indiferent de ce au de făcut, că sunt pe teren, că sunt la pregătire fizică, că sunt la ședința de psihologie, și să se bucure, în același timp, să încerce să gă­sească această balanță poate un pic mai repede decât am găsit-o eu.

– Acum, când cariera ta de excepție se apropie de final, te gândești la o întâmplare anume pe care o vezi ca fiind decisivă în drumul tău?

– Normal, mă uit în spate și încerc să învăț. Am anumite regrete, dar le tratez ca pe un mod de a mă ambiționa și de a învăța din ele, nu ca să mă dea înapoi. Mi-aș fi dorit ca la începutul carierei să mă bucur mai mult de lucrurile pe care le realizam. Accidentarea de la 25 de ani cred că a fost prima treaptă de maturizare pentru mine. Am stat 9 luni pe loc, cu o problemă la umăr, și atunci am simțit că s-a făcut primul schimb major în modul meu de a gândi. Stăteam pe canapea și mă uitam la US Open, nu mai jucasem de 6 luni, și tot ce-mi do­ream era să joc din nou, nu conta dacă urma să câștig sau să pierd. Pentru prima oară, mi-am dat seama că iubesc tenisul, că iubesc ceea ce fac, și atunci cred că a fost un moment de cotitură. În perioada Covid-ului, în care am stat destul de mult izolați, mi-a fost, din nou, extrem de dor de tenis, mi-a fost extrem de dor de emoțiile de pe teren. Acum doi ani, când m-am operat din nou, s-a pus pentru prima oară proble­ma de a mă retrage. Însă am luat de­cizia să fac acea operație și să continui. Nu am vrut să mă retrag din cauza unei accidentări, am visat mereu să mă retrag pe ușa din față a acestui sport. Sunt foarte multe momente la care mă gândesc și din care am învățat enorm, însă acestea trei au fost cele care au făcut cea mai mare schimbare în modul meu de gândire.

„Tenisul m-a șlefuit, ca om”

– Simți că tenisul te-a îmbogățit pentru ceea ce urmează în viață?

– Eu tot timpul am spus că sportul scoa­te la suprafață caracterul unui om cu adevărat. În sport, te lupți cu foarte multe lucruri, ești mereu pe muchie de cuțit, și în momentele acelea, practic, începi să te cu­noști. Cine ești, ce-ți dorești, cum re­acționezi în diferite situații? Mereu le-am spus părinților să-și dea copiii la sport, în ge­neral, nu numai la tenis, pentru că spor­tul clădește caractere. Te învață disci­plina, te învață rutina, te învață să suferi, te învață relația dintre muncă și rezultate. Nu se poate să nu muncești și să ai re­zultate! Tenisul este un sport foarte, foarte corect. Cât îi dai, atâta îți va da și el. Și lucrul acesta mi-a plăcut. Mi-a plăcut că este un sport individual, unde nu poți să te as­cunzi, să ai o zi mai proastă, căci nu te ajută coechipierul. În același timp, este un sport în care în fiecare săptămână ai un turneu, în fiecare săptămână, dacă nu ai câștigat turneul, trebuie să te lupți cu o în­frângere mentală. Unii reușesc să iasă mai puternici, pe unii îi doboară. Depinde, din nou, foarte mult de ca­­racter. Sunt foarte recunoscătoare pentru că tenisul m-a ajutat să mă cunosc foarte bine și să vreau să pro­gresez nu numai ca sportivă, ci și ca om. Indi­ferent de vârstă, până când se ter­mină viața, învă­țăm. Învățăm, în viața de zi cu zi, și cred că e important să fim deschiși către această cu­riozitate și către această învățare continuă.

Tenisul m-a șlefuit ca om, mi-a oferit niște va­lori extrem de importante pentru viață. Sunt foar­te muncitoare, discipli­nată, mă ghidez foarte bine după anu­mite rutine, încerc să iau partea po­zitivă a tu­turor lucru­rilor care mi se în­tâmplă și cred că m-a for­mat pentru viață. Sunt con­ști­entă că, inclusiv du­pă te­nis, voi avea foarte multe lu­cruri noi de învățat, pe care tenisul nu mi le-a arătat, dar sunt deschisă către acest lucru. Sunt o persoa­nă că­reia i-a plă­cut foarte mult și școa­la – am făcut școală serioa­să și cred că de aici și această dorință cons­tantă de a învăța și de a pro­gresa. Tuturor părinților care vin la mine le-am recoman­dat să-și țină copiii la școală cât de mult se poate, pen­tru că sunt sportivi mari ca­re au făcut școa­lă foarte bună, și asta nu i-a îm­piedicat să ajungă nu­mărul 1 în lume. Nu înseamnă că dacă faci școală pierzi ceva de la tenis. În același timp, după sport există viață, și în acea viață trebuie să ai orizonturile deschise.

– Sorana, cum ar trebui să fie anul ăsta, ca să fie așa cum îl visezi tu?

– Dacă ar fi să fie anul cum îl visez, normal, mi-aș dori să termin în Top20. Asta ar fi, cred eu, o încununare a tu­tu­ror sacrificiilor și a tutu­ror anilor de muncă. Dar, mai important decât asta e fap­tul că va fi un an emo­ționant: mi-am dorit să merg o ultimă oară în toate locurile unde oamenii m-au susținut și mi-au oferit amin­tiri frumoase. În același timp, când intru pe te­ren, sunt destul de matură ca să pot să mă con­centrez pe lucrurile pe care le am de făcut, să-mi mut gândirea de la emoție la practic, la tot ce am de făcut, la fiecare punct de jucat. Mo­men­tan, am re­ușit destul de bine acest lucru. Tur­neul de la Transylvania Open o confirmă… (zâm­bește)

Le mulțumesc colegilor de la site-ul de sport treizecizero.ro și echipei de organizare a Turneului Tran­sylvania Open pentru ajutorul acordat în rea­lizarea acestui interviu.

Eleva cu breton, îndrăgostită de carte

Sorana Cîrstea s-a născut în București, dar pă­rinţii săi s-au mutat apoi, curând, la Târgovişte, unde tatăl său s-a implicat într-o afacere în industria ali­mentară. „De acolo am primele amintiri. Şi azi, pentru mine, tot Târgovişte înseamnă acasă. Acolo am făcut tot: am intrat la şcoală, am în­ceput tenisul”, povestea, mai târziu, Sorana. Pentru că era o fire foarte activă, părinţii s-au gândit să o dea la un sport. Avea 4 ani când mama a dus-o prima dată la tenis. „Din primul moment, s-a văzut că am talent şi că sunt făcută, ca să zic aşa, pentru acest sport. Iar uşor-uşor lu­crurile au devenit din ce în ce mai ­se­rioase”.

„Făceam mult sport, şi tenis, şi ka­rate, şi înot, mai mergeam şi la şcoală, și îmi aduc aminte că ai mei nu mă lăsau să am părul lung, pentru că făceam multe antrenamente şi-mi spuneau că nu am cum să-l îngrijesc. În momentul în care am ajuns la şcoală, la 7 ani, eram singura fetiţă cu părul scurt din clasă şi m-am simţit un pic stingheră. De aceea, ime­diat ce am putut, mi-am lăsat părul să crească!”, mărturisea tenismena.

La 14 ani, Sorana juca deja fi­nala de la „Petits As”. Înainte de asta, câştigase Orange Bowl-ul la categoria sub 14 ani şi fu­sese declarată cam­pi­oană mondială la finalul anului. În paralel cu spor­tul, So­rana s-a ținut și de carte. „Din primul mo­ment, mi-a plăcut mult şcoa­la, iar fa­milia mea mi-a spus că aşa cum vreau per­for­manţă, şi la şcoală trebuie să iau note de 10”.

Vârsta bacalaureatului a prins-o pe So­rana în vârful carierei: „Jucam foarte bine, eram pe tablou la turneul de la Roland Garros, eram nu­mărul 23 în lume… Ţin minte că am vrut să dau examenul în sesiunea spe­cială pentru olim­­pici, dar pica fix peste Roland Garros, un­de ajun­sesem în «sferturi». Se­siu­nea nor­mală pica peste Wimbledon şi a trebuit din nou să aleg. Aşa că a trebuit să dau baca­lau­reatul abia în a treia sesiune. Din cele şase probe, la cinci am avut nota 10. Eram la US Open, am zburat de la Cincinnati la Bucu­reşti, am stat cinci zile, timp în care mi-am dat toate probele, apoi am zburat imediat înapoi ca să pot juca”.

După o carieră impresionantă, tenisul a devenit, în ultimii ani, parte importantă și din viața Soranei. Mereu discretă în privința vieții sale personale, fru­moasa sportivă a recunoscut că are o relație cu Ion Alexandru Țiriac, fiul marelui tenis­men Ion Țiriac. Iubitul a însoțit-o pe Sorana pe toată durata recen­tului turneu de la Cluj, iar campioana de la „Transyl­vania Open” nu a ratat ocazia de a-i mulțumi, în discursul de după primirea trofeului. Sorana a po­vestit, recent, că o fas­ci­nează poveștile vechi despre tenis ale lui Ion Țiriac.

Foto: Getty Images, Transylvania Open