„Singurul refugiu care a mai rămas e familia ta”

– Dialogul nostru se desfășoară într-o perioadă nu tocmai fastă, plină de amenințări de tot felul, când avem nevoie să știm că nu suntem singuri în bătălia vieții. Un moment în care e nevoie mai mult ca oricând de repere, de valori sigure, de personalități care să garanteze normalitatea. Apa trece, pietrele rămân. Simți așteptarea asta?

– Eu cred că lumea a luat-o atât de tare razna, încât e greu să mai găsești un reper, e greu să te mai agăți de ceva, să mai găsești o busolă. S-a dus de râpă cultura, s-a dus de râpă respectul, s-a dus de râpă politicul, totul s-a dus de râpă! Și-atunci, singurul agățău pe care îl mai văd e acela al familiei și al eului propriu – asta, în cazul meu, dar la fel cred că stau lucrurile pentru majoritatea oamenilor. Cred că singurul refugiu funcțional a mai rămas bula casei și a familiei tale, în care te simți în siguranță. În rest, totul e de necatalogat și complet nelămurit. Și nu doar pe plaiul mioritic se întâmplă asta, ci, în general, în toată lumea. De exemplu, eu am ajuns să nu mai suport ches­tia asta cu „directivele” sosite dinspre Uniunea Europeană, dinspre America sau de mai știu eu unde! Nu mai suport ca alții să facă reguli după care să-mi ghidez viața. Mi se pare absolut nedrept! Mă simt frustrat că altcineva decide pentru mine. Pentru mine, numai eu am dreptul să decid. Și Dumnezeu! Cum o fi El, cum arată El, unde o fi El, nu mă interesează: eu îl recunosc drept Dumnezeu și e singura entitate căreia îi acord dreptul să decidă pentru mine. În rest, cine e UE, cine e America, cine e politicul ăsta românesc, ca să decidă ei pentru mine?!

– Simți schimbările lumii și în publicul tău? Simți că însemni pentru oameni mai mult decât muzica pe care o cânți? Un reper?

– Da, simt, pentru că îi văd pe oamenii care-mi vin la concerte, care-mi cumpără albumele și cărțile, care mă salută pe stradă necunoscându-i… Le mulțumesc pentru asta și mă simt mai mult decât onorat! E un sentiment minunat: să simți că te poți face util cuiva, să simți că poți întinde un pumn mic de grăunțe de siguranță, iar altor oameni, aceste câteva grăunțe, să le fie de folos!

– S-a schimbat publicul față de cel al anilor tăi de debut?

– Da, s-a schimbat, văd că a întinerit, că a scăzut media de vârstă, ceea ce e absolut îmbucurător, dar mă și obligă foarte tare. Pe de altă parte, mai văd ceva: că e bine să nu te bagi și în altceva decât ceea știi tu să faci, pentru că lumea are un soi de mică răutate, există o anume înverșunare care s-a așezat peste neamul ăsta al nostru, tot din motive de manipulare. Mai exact: dacă eu, de exemplu, spun că țin cu un partid, atunci automat susținătorii celorlalte partide nu vor mai veni la spectacolele mele. Ceea ce nu e corect, fiindcă artistul nu are nici o legătură cu cetățeanul. Cetățeanul e unul oareșcare, care umblă pe stradă, muncește, își plătește birurile, care are familia lui și crezurile lui, iar artistul e altul, el e pe scenă, într-o altă lume, te ia cu el în lumea lui și este cel care, zic eu, e bine să nu aibă culoare politică. Din păcate, nu suntem o țară atât de avansată în civilizație, încât să gândim logic și să facem această diferență, dintre artistul de pe scenă și omul de pe stradă, chiar dacă poartă același nume. În consecință, eu m-am obișnuit, și asta deja de multă vreme, să trag ușa după mine. În clipa în care am urcat pe scenă, l-am lăsat pe civilul Alifantis în spatele ușii, iar după ce ies de pe scenă, la fel, îl las pe artistul Alifantis în spatele ușii. În fine, discuția asta e grea și lungă, intrăm în subiectul educației, în cel al cititului de cărți, în cel al felului în care ne mai ocupăm de sufletele noastre și, din păcate, vremurile astea total aiurite nu-ți prea mai permit să te bucuri… Uite, chiar făceam o comparație, cu rezultat trist. Anul trecut am avut un turneu cu aniversare: „Zan – 30 de ani”. Din pornire, două spectacole au fost sold-out, iar pentru restul, gradul de ocupare a fost undeva la 95%. În schimb, cu turneul de anul ăsta mă căznesc: nu din punct de vedere financiar, că prețul biletului nu este o povară pecuniară groaznică, ci dificultatea o reprezintă faptul că oamenii sunt copleșiți de probleme și, pur și simplu, nu mai au dispoziția necesară pentru a merge la un spectacol. Că ai nevoie de o anume stare ca să-ți iei nevasta sau iubita și să mergi la un spectacol, să te bucuri un ceas-două de ce se întâmplă acolo și să pleci încărcat sufletește. Ei, în 2026, constat că oamenilor începe din ce în ce mai mult să le lipsească această stare anume, ceea ce pe mine mă îngrijorează. Și iarăși ne întoarcem la ce vorbeam mai devreme: nu mi se pare drept ca niște unii să creeze o stare atât de proastă unui întreg popor, încât oamenii să nu se mai bucure de viață și de cei dragi, să nu mai aibă dispoziție să citească o carte, să intre într-un muzeu ori să meargă la un concert. Azi, lumea nu mai face altceva decât să stea la televizor, de unde încearcă să înțeleagă ce se întâmplă și nu prea are ce… Mă doare sufletul să fac această constatare, ea înseamnă oamenii pentru care eu fac ce fac, de fapt și de drept!

– Ai spus că scăderea mediei de vârstă a publicului tău te „obligă”. În ce sens? Ți-ai modificat repertoriul? Ai piese anume,    pe care preferi să le introduci în spectacole?

– Nu, nu neapărat. Când zic că mi-a întinerit publicul, vreau să spun că-mi apar fețe tinere, adolescenți chiar, puști care au aflat de mine probabil de la un frate, o soră, un părinte sau chiar un bunic, care le-au pus acasă să asculte ceva din muzica mea și le-au vorbit despre mine, și-atunci, pentru că oamenii au „prostul” obicei să fie curioși, puștii ăștia au început să vină la spectacolele mele. Ei, în situația asta, eu, în afară de faptul că mă înfoi în pene, că „Uite, ce mi-a întinerit publicul!”, sunt obligat ca pe omul ăsta, care a venit pentru prima dată la mine, să nu-l pierd. Și cum pot să nu-l pierd? Necoborând la mintea lui, neschimbându-mi repertoriul, nefăcând cântece speciale pentru el, ci aducându-l alături de mine și ridicându-l cu mine, purtându-l cu mine și făcându-l să priceapă ce fac eu. Deci obligația de aici se naște: că trebuie să arate totul bine pe scenă, că trebuie să sune impecabil… Că trebuie să nu-l dezamăgesc: trebuie să plece de la spectacol mulțumit, mirat, chiar cu o ușoară părere de rău – „Aoleu, de ce nu l-am cunoscut eu p-ăsta mai devreme, când era mai tânăr?!”. Nu vreau să schimb nimic din ceea ce-am făcut, întrucât ce-am făcut înseamnă niște ani de muncă, înseamnă un drum pe care mi l-am găsit și de la care n-am de ce să mă abat. Mi-aș bate joc de mine, de munca mea, dar și de oamenii pe care i-am bucurat cu ceea ce-am făcut și, din nou, n-ar fi drept. Așadar rămân eu. Dar, sigur, trăind astăzi și cântând astăzi. Eu nu am nostalgii. Nu trăiesc cu amintirile frumoase din tinerețe – alea sunt puse deoparte: mă bucur de ele uneori, când vreau să răsfoiesc un album foto ori să ascult niște cântece mai vechi. Dar atât! Totul trebuie să se întâmple astăzi, pentru că și eu, și noi, toți, acum trăim. Nu vreau să trăiesc într-un trecut care a fost frumos, care e al meu, pe care îl iubesc și de care sunt mândru, dar care e trecut. De trăit trebuie să trăiesc acum, în 2026, și trebuie să evoluez, ca artist, astăzi: e obligatoriu! De-asta și caut și găsesc mereu tot felul de formule de spectacol, de-asta și inventez mereu tot felul în „întâmplări” în care îmi ambalez muzica: pe de-o parte, îmi găsesc mie însumi de treabă, ceea ce nu-i puțin lucru, iar, pe de altă parte, îi ajut pe oameni să găsescă tot timpul ceva nou la mine. Chiar dacă multe dintre cântece sunt alea vechi. Întotdeauna, în spectacole, eu strecor și niște cântece noi, dar ponderea – din păcate, zic eu – o reprezintă cântecele cunoscute. În fața unui public educat și cultivat, nu pot să vin să cânt un album nou integral, pentru că acest public își dorește să audă și melodiile vechi. Strecor și melodii noi, care or să le placă sau n-or să le placă oamenilor, dar eu le propun, ca să vadă că n-am murit încă. (râde)

„Horațiu e un om pe care îl iubesc foarte tare”

– Apropo de formulele tale de spectacol: anul acesta ai debutat o serie intitulată „Asta-i ce-am avut de zis”, în care ești pe scenă împreună cu Horațiu Mălăele, iar acum, în Mai, începi prima parte a turneului național „Alifantis & Mirică – Gemini 2.0”, care te va duce din Brăila până în Bacău, urmând ca partea a doua, din toamnă, să te ducă din Pitești până-n Timișoara. Cum ai gândit aceste evenimente artistice, care e miza lor?   

– Să încep cronologic: Horațiu e un om pe care îl iubesc foarte tare – e o surpriză permanentă pentru mine! Cu el pe scenă, nu te plictisești niciodată. Este imprevizibil, minunat, provocator… Nu știu niciodată ce-o să spună, totul mă ia prin surprindere și-atunci, pentru mine, e un exercițiu extraordinar. La fiecare spectacol, trebuie să-i fac față, sunt cu toate simțurile încordate la maximum, trebuie să fiu permanent în blocstart, ca să nu ratez nimic, nici o intrare pe care el mi-o dă. E un spectacol excelent, iar pentru mine, repet, e un exercițiu fabulos și-i mulțumesc lui Horațiu că m-a luat alături de el. Noi, inițial, am început seria asta de evenimente prin 2019-2020, mergând mai mult pe-afară: am fost în multe țări din Europa, firește, pentru comunitățile românești. Am amintiri extraordinare din aceste incursiuni, însă cea care-mi vine acum în minte s-a petrecut în Londra: inginerul de sunet de la sala respectivă, un localnic, s-a dus la impresar și-a zis „Eu nu înțeleg ce fac oamenii ăia doi pe scenă și vreau să te întreb: ce se întâmplă? Că, uite, când spune ceva domnu’ ăla cu ochelari, toată lumea râde, iar când cântă domnul celălalt, lumea devine așa… mai melancolică… Am văzut și câteva doamne cu lacrimi în ochi… Ce se întâmplă?”. Ei, asta se-ntâmplă: ne ducem de la lacrima de nostalgie, de amintire și de bucurie până la lacrima de râs, pentru că te umflă râsul, la ce face Horațiu! El e un tip teribil de profund și, tocmai prin profunzimea actului lui artistic, te face fie să râzi cu lacrimi, fie să rămâi puțin meditativ, și-atunci spectacolul devine un tot plin de întâmplări emoționale. Așadar, asta e povestea cu Horațiu: am început formatul acesta pentru comunitățile românești din străinătate, apoi am mai avut câteva spectacole prin țară, iar anul ăsta ne-am concentrat mai mult pe aceste apariții din țară, de la care, constat cu bucurie, oamenii pleacă foarte încântați. În ceea ce privește turneul național „Alifantis & Mirică – Gemini 2.0”, el vine în continuarea a opt ani de când am inventat această formulă în doi, cu Răzvan Mirică. Chiar acum, în Aprilie, am împlinit opt ani. Iar motivele care m-au dus la formula asta au fost mai multe: Răzvan și cu mine împărțim aceeași zodie (eu sunt Geamăn de Mai, el e Geamăn de Iunie), ne înțelegem foarte bine, ne știm foarte bine din punct de vedere muzical, nu prea avem taine între noi pe scenă – dacă îmi vine să cânt un cântec pe care nu l-am repetat, îl cânt cu toată încrederea, că Răzvan nu mă lasă cu ochii-n soare și va veni imediat lângă mine…

Turneul „Gemini – 2.0”, pentru că suntem doi, aduce un experiment, un gen nou pe care vreau să-l duc mai încolo de cele câteva întâmplări pe an, de până acum: de-asta am gândit un turneu, ca să aibă coerență și un drum al lui. Acesta e un spectacol teribil de cald, e un spectacol în care căldura și prietenia dintre noi doi devin transparente și ajung în sufletele oamenilor și e un spectacol prin care încerc să dăruiesc o fărâmă de liniște oamenilor, care azi sunt groaznic de agitați: și eu, și Răzvan simțim că lumea are nevoie de puțină liniște sufletească, și-atunci, asta încercăm să transmitem.

– Anul acesta mai ai și alte apariții…

– Da, în diverse festivaluri și în diverse formule de spectacol. Le voi onora, pentru că asta-mi place și din asta trăiesc, atât civil, cât și sufletește: orice întâlnire cu publicul, mie-mi face bine și mă motivează, îmi dă ghes să merg mai departe.

– … dar se mai întâmplă ceva notabil: e vorba de o aniversare…

– Așa e! Vezi tu, avantajul înaintării în vârstă este că încep să apară tot felul de aniversări. (râde) Ei, uite, eu – mulțumesc lui Dumnezeu! – am prins momentul în care să-mi pot aminti ce s-a întâmplat acum cincizeci de ani: în 1976, am fost chemat pentru prima dată la Electrecord, să scot un disc. Deci, anul ăsta împlinesc cincizeci de ani de la debutul discografic: a fost vorba de un single, „Cântec de noapte”, pe care sunt patru piese, „Decembre”, „Cântec de noapte”, „Luna în câmp” și „Să recunoaștem totuși”. Îl voi sărbători prin reeditarea lui, la Târgul de Carte Gaudeamus, din Iunie, după care voi cânta piesele și voi povesti ceva mai multe la cea ce-a patra ediție a concertului de Moș Nicolae, deci, pe 6 Decembrie, la Teatrul Național din București.

„Sincer, prefer să cânt într-o sală de teatru”

– Există vreo diferență între spectacolele din străinătate și cele din țară? Dar între locul și spațiul unde cânți?

– Sigur că da, e o mare diferență între spectacolele open-air, adică în aer liber, pe limba noastră românească, și cele dintr-o sală de teatru. La spectacolele în aer liber, singurele lucruri pe care te sprijini sunt publicul și cerul. Într-o sală de teatru, ai scândura, cum i se spune scenei, ai acel spațiu limitat, un pătrat negru, care are o vibrație specială și unde te aduni tu cu tine și iei sufletele oamenilor, le aduci lângă tine și le încălzești. De-asta, într-o sală de teatru, se creează o altă stare față de aceea de la un spectacol în aer liber, unde te cuprinde un alt fel de emoție, specială și ea, dar într-un alt sens: vezi atât de multă lume în fața ta, vezi cerul nesfârșit care se întinde deasupra, noaptea vezi stele și luna și toate imaginile astea se împletesc, te fac să te simți eliberat din tine și parcă vrei să zbori peste capetele oamenilor, să-ți duci muzica până departe, cât să-i învăluie pe toți. Am trăit niște experiențe de stări absolut fascinante la spectacolele în aer liber! Totuși, sincer, prefer să cânt într-o sală de teatru: am crescut în teatru, am pășit pe scândură de la începuturile mele și am învățat cu ce se mănâncă statul pe scândură de foarte devreme, deci, automat, am o legătură mai intimă cu o astfel de sală. Pur și simplu, o iubesc mai mult, ăsta-i adevărul. Da’, până la urmă, orice experiență e binevenită: mie îmi plac provocările, marșez la ele și-i mulțumesc lui Dumnezeu că am parte de tot felul de experiențe. Mă ajută foarte mult…

„În sângele meu e și-un pic de Dunăre”

– N-am putut să nu remarc că turneul „Alifantis & Mirică – Gemini 2.0” debutează în Brăila, orașul tău natal. E un omagiu?

– Da, mi-am dorit foarte tare să încep în Brăila, pentru că e orașul meu de suflet, orașul în care am prins viață, în care am stat alături de bunicii și părinții mei, în care mi-am petrecut copilăria, care a fost minunată, adolescența, care a fost extraordinară, tumultuoasă și agitată… Și am vrut să încep în Brăila, și fiindcă anul trecut, din păcate, n-am ajuns cu turneul și acolo. Așa că anul ăsta am insistat foarte tare să mergem cu spectacolul la Brăila, ca să mă răscumpăr, și mă bucur enorm că am reușit: la Brăila sunt în acel acasă al meu, revin în mine. Acolo, ori de câte ori mă duc, că am sau n-am treabă, simplul fapt că merg pe străzile pe unde-am copilărit și pe unde m-au purtat pașii adolescenței, îmi răscolește toate simțurile și-mi face bine. Brăila e un sipet în care mi-am păstrat amintirile cele mai frumoase. Pentru mine, Brăila e fascinantă, la fiecare reîntâlnire,    tocmai datorită comorii din acest sipet: copilăria pe care am trăit-o acolo, printre toate etniile, pe malul Dunării, e ceva… e ca o mângâiere pe suflet, cum ai spus tu mai devreme. Dunărea lasă ceva în sângele tău, e ceva, o influență pe care nu mi-am explicat-o nici până azi, dar care există fără doar și poate, așa c-o iau ca atare: în sângele meu e și-un pic de Dunăre. Care-mi face al dracului de bine! Și-apoi, mai sunt și amintiri mai dincoace. De pildă, mă gândesc la spectacolul „Chira Chiralina”, în a cărui echipă creatoare au fost trei brăileni: Cătălina Buzoianu, care semna regia, Dragoș Buhagiar, care semna scenografia, și eu, cu muzica. Ăsta a fost un spectacol în care parcă s-au adunat toate umbrele Brăilei, tot ce-a fost mai frumos, tot ce-a fost mai clocotitor, tot ce-a fost mai incitant în acest oraș… Și starea pe care-am avut-o… Nopțile pe care le-am petrecut mergând pe străzi, privind case, și fiecare dintre noi trei spunând povești pe care le știam despre o anume casă ori o anume stradă… A fost ceva fabulos! A fost un sumum de emoție brăileană, pe care am trăit-o atunci… Brăila e orașul pe care eu îl iubesc definitiv, desăvârșit, fără limite, fără condiții și pe care îl consider părintele meu ancestral, părintele meu primordial: în Brăila s-au găsit părinții mei, ca să mă nască pe mine.

– În afară de muzică, de spectacole și de Brăila, în ce alte locuri ale vieții te mai întâlnești cu bucuria?                     

-Acasă, printre ai mei. Cu cât înaintezi în vârstă, acasă devine din ce în ce mai important, e căușul în care te simți în siguranță, care te acoperă cu blândețe, cu liniște, cu căldură, cu tandrețe, cu dragoste… Și iarăși, cu cât înaintezi în vârstă, prietenii se cam duc, rămâi din ce în ce mai sărac din punctul ăsta de vedere, și-atunci locurile și oamenii alături de care să te întâlnești cu bucuria devin din ce în ce mai puține, rămân însă, imuabile, acasă și familia: te bucuri de nevastă, de copii, de nepoți și de „blănoși”. „Blănoșii” sunt obligatorii, zic eu: oamenii care n-au un animal în casă eu cred că nu sunt împliniți până la capăt. Eu cu Anca, soția mea, avem acum una bucată pisică, care a trecut pe lângă o Norvegiană de Pădure, care e prințesa casei și pe care o cheamă Grissy, mai avem o altă pisică, un amor de tandrețe și de bunătate, pe care-o cheamă Bush, mai avem un motan, Romică (l-am botezat așa pentru că e negru și eu îl mai alint zicându-i și Țiganu’) și mai este, desigur, vedeta casei, Really, un Bichon Havanez, fetiță, în vârstă de aproape nouă ani, care e de-o bunătate și de-o înțelepciune extraordinare. Mai avem și musafiri: pisici din zonă, care intră pe ușița specială, dedicată lor, mănâncă, ne mulțumesc și apoi pleacă. Și mai este și Pișcot, calul nepoatei mele, Alexandra, un amor și el, iar când mergem la Pișcot în vizită, eu neapărat trec și pe la un prieten al lui, calul… Nicu. (râde) M-a amuzat foarte tare că ne cheamă la fel, așa că nu pot să nu-l salut și pe el și să nu-l omenesc cu un măr și un morcov: dai bună ziua, da’ nu dai așa, pe burta goală. M-am mai ocupat, împreună cu Anca, și cu găsitul de case bune pentru niște pisoi… De-asta, uite, vreau să-ți mărturisesc: când o să mă fac mare și-o să am foarte mulți bani, o să fac un loc din ăsta, un cămin ocrotitor, unde să adun mulți, mulți blănoși. Am un vis cu-adevărat de anvergură! (râde)