• În Moldova, pe Valea Nemțișorului, aproape de marea și bătrâna lavră a Neamțului, se află un schit întemeiat de pust­nici și foarte iubit de Mihail Sadoveanu, care și-a petrecut aici o parte din ultimii ani de viață. Ridicat în apropierea unui izvor tămăduitor, Schitul Vovidenia dăruiește și astăzi o liniște zidită pe sute de ani de rugăciune •

E către amiază și soarele alb îmi spune că primăvara e aproape. Aproape, dar nu și aici. Apuc pe Valea Nemțișorului, spre vechea lavră a Sfântului Paisie Velicicovschi, cu gândul să ajung la Schitul Vovidenia, sălaș de veacuri al pustnicilor și alinare robilor lui Dumnezeu care sufereau de reumatism. Apele pârâului, cu meandrele sale încă prinse în gheață, pădurile cu brazii aplecați sub cușme albe, toate îmi spun că iarna nu se dă încă dusă și că ultimul ei cojoc e mai greu decât primul. Îmi pare tare bine, pentru că mantia asta, care strălucește, întorcân­du-le soarelui și cerului toată puterea și căldura, îmbracă tot ținutul într-o puritate și o lumină care vin din alte lumi și parcă și din alte vremuri, când iernile stăpâneau cu putere aproape jumătate din an. În acele veacuri, toată valea aceasta era împânzită de sihaștri. Un călător străin scria la 1649 că “pădurile și prăpăstiile din preajma Mânăstirii Neamț foiau de mulțimea sihaștrilor”, iar datina din bătrâni zice că schitul către care mă îndrept a fost o veche așezare pustnicească, în apropierea unui izvor tămădăuitor, ocrotit de Maica Domnului. Și tot din datini se știe că pust­nicii și-au durat cu vremea un mic schit, care la timpurile acelea, de mult apuse, se chema “Slătiorul”, după pârâul cu apă sărată care se naște din izvorul cel minunat. Aici și-a început drumul vieții monahicești vlădica Ioanichie, ajuns mai apoi starețul Mânăstirii Neamț, și mai pe urmă, vreme îndelungată, Episcopul Romanului. De la el a primit schitul, în anul 1749, o biserică nouă, din lemn de stejar, și un alt nume – Vovidenia, după hramul lăcașului ctitorit de vlădica. Așa avea să rămână până astăzi.

Poiana Liniștii

Drumul urcă domol, lăsând în stânga lui o vale de o frumusețe blândă, legănată de culmile domoale ale dealurilor. “Poiana Liniștii” i-a spus Sadoveanu. Știa foarte bine de ce. Aici, la Vovidenia, domnește și acum o liniște pe care soarele alb, strălucind liber pe sticla cerului, o umple acum de căldură. Nu se aude niciun tril de pasăre, totul e încremenit sub pleoapa albastră care se închide peste dealuri. Urc pe lângă biserică, urmat de un câine uriaș și blând, care-mi aduce, tandru, o mănușă veche. Mă privește în ochi, apoi se așează, pozând pentru portret. Îl cheamă Bucur, e paznicul mânăstirii. În fața lui, îmi spun părinții, zimbrii, care au început să se înmulțească în pădurea din preajmă, înlemnesc. Cobor prin zăpada până la genunchi, care-mi amintește de copilărie. Deschid ușa grea a bisericii și mă gândesc că prin ea au intrat rânduri, rânduri de sihaștri, puși la rugăciuni, toată noaptea. Rugăciuni care s-au prelins pe podeaua de piatră, au intrat în pereți, au sfințit locașul. Liniștea de afară se schimbă în pace. “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.” Mă așez în strană ca într-un colț de paradis. În tăcerea în care este cufundată biserica îmi aud bătăile inimii și simt că toate dorurile se pot împlini. Călugării știu cel mai bine că omului nu-i trebuie nimic – tot ce visează are, deja, ascuns în adâncul sufletului. Mă rup greu, ca din rai, plec să-l întâlnesc pe părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul acestui colț de paradis.

“Vovidenia s-a născut din drag și dor de Maica Domnului. Tradiția locului consemnează faptul că în timpul Postului Mare, călugării nemțeni plecau la pustie în pădurile din preajma mânăstirii. Așa au ajuns ca pe locul acesta să trăiască mulți sihaștri. Și pentru că era frig, mulți se îmbolnăveau de reumatism. Așa că, spune tradiția locului, Maica Domnului s-a arătat în vis unor pustnici, descoperindu-le un izvor cu apă tămăduitoare, pe care ei au folosit-o pentru a se vindeca. Drept recunoștință, au zidit o primă biserică lângă acest izvor. I-au pus hramul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, de aici și numele de Vovidenie, care este numele slavon al acestui praznic. Așa s-a temeluit acest schit. Și tot tradiția spune că însuși Ștefan cel Mare ar fi cercetat acest loc, pentru a se tămădui de rana de la picior, care-i infectase osul și de pe urma căreia a suferit 42 de ani. Biserica pe care o vedeți acum este a patra, celelalte au fost din lemn. Cea mai mare a fost a lui Ioanichie Hasan. El a ridicat o biserică din lemn, pe care monahii o vor dărui, după Eterie, sătenilor din Lunca. Se slujește în ea și acum”.

Părintele Mihail e un monah blând, cu gesturi molcome, doctor în teologie, cu o cultură vastă, în stare să-ți recite minute în șir din Eminescu. Profesor la Seminarul de la Mânăstirea Neamț, e, de mai bine de două decenii și custodele Muzeului “Mihail Sadoveanu”, aflat chiar în curtea mânăstirii. Dar dincolo de cultura profundă, de cărțile pe care nu doar că le cunoaște, ci le trăiește, părintele are un dar rupt din locul în care viețuiește – când îl asculți povestind, ai impresia că trecutul nu s-a scurs definitiv, ci e o bucățică din ziua de azi. Vocea lui baritonală, întreruptă când și când de gongul ceasului cu pendul din perete, mă poartă prin stihiile vremurilor. Biserica a fost ridicată la 1849 de călugării schitului, care au cărat piatră din Ozana lui Creangă. Pe atunci, pe la mijloc de secol XIX, încă trăiau la Neamț și Vovidenia ucenici ai sfântului Paisie Velicicovschi, ucrainianul care a ales Moldova ca să înnoiască din temelii întreaga ortodoxie. Între cei 1000 de monahi care s-au nevoit sub ascultarea lui au fost și ruși, și ucraineni, și greci, și sârbi, și români din toate cele trei țări – Ardealul, Moldova și Valahia. În pace, uniți doar de dorul după Hristos, fără să le pese de unde se strânseseră, ci unde vor ajunge după moarte. Chiar și slujbele din biserici se făceau în română, greacă și slavonă. De aceea, acoperișurile Vovideniei seamănă cu cele pe care le vezi la Kiev, la Lavra Peșterilor – ucrainenii au vrut să aducă aici un crâmpei din frumusețea pe care o prețuiseră acasă.

În perioada înfloritoare a Vovideniei, la schit se nevoiau cincizeci de monahi, având printre ei chiar și un bibliotecar. Secularizarea lui Cuza a lovit puternic toate mânăstirile din România, implicit, și schitul. Nu vorbim aici de secularizarea averilor, care a fost și ea o lovitură grea, ci de interdicția, prin lege, ca bărbații să se poată călugări înainte de 60 de ani, iar la un schit să nu poată viețui mai mult de douăzeci de monahi. Pentru că Vovidenia era un sălaș mai degrabă pustnicesc, unde legea e dată de Dumnezeu, nu de oameni, schitul a supraviețuit prigoanei lui Cuza și a reușit să treacă și prin cea a regimului comunist. Ea a fost stăvilită și de Mihail Sadoveanu, care și-a petrecut mult din ultimii ani ai vieții în casa mitropolitului Visarion Puiu, aflată în curtea schitului.

Ultima încercare a Vovideniei fost și cea mai dramatică. Pe 27 Februarie 1978, a ars egumenia schitului, în incediu pierind și egumenul Nazarie Chirilă. Coincidență sau nu, părintele începuse ridicarea unui paraclis de iarnă, pentru care nu a avut aprobarea autorităților comuniste. A făcut asta pentru că, îmi spune părintele Mihail Daniliuc, biserica mare, de zid, ridicată la 1849, nu era încălzită. Era atât de frig în ea, iarna, încât părinții puneau pe Sfânta Masă un vas cu jar ca să nu înghețe vinul din potir. Furioși că nu le-au cerut aprobarea, comuniștii au dărâmat paraclisul construit de părintele Nazarie. Apoi egumenia a luat foc, iar obștea s-a risipit… La schit a mai rămas un singur călugăr bătrân, care a ținut aprinsă candela din altar, săvârșind liturghia în biserica unde se rugaseră rânduri, rânduri de sihaștri. Un alt egumen, Iosif Gabor, va reuși să ridice, totuși, paraclisul, dar în secret, spunându-le comuniștilor că ridică o casă. Când prigoana a încetat, în Decembrie 1989, Vovidenia era gata să-și întindă din nou aripile asupra credincioșilor.

O chemare

Era seară, soarele arunca de după dealuri ultimele gene de lumină, iar el, licean din Iași, care văzuse și alte mânăstiri, stând la slujbe și gustând din dulceața lor, nu era deloc pregătit pentru ceea ce avea să-i dăruiască Poiana Liniștii. Părintele Mihail Daniliuc își aduce aminte bine de clipele acelea, deși au trecut de atunci treizeci și doi de ani. O viață de om. A deschis ușa grea de istorie a bisericii și a intrat. Înăuntru, douăzeci de seminariști cântau la strană “doar pentru Dumnezeu”. În afară de ei, în biserică nu era nimeni – doar preotul din altar și doi călugări într-o strană. Poate că asta l-a izbit cel mai tare. Voia să urmeze teologia, să se facă preot, să-l slujească pe Hristos și pe oameni. Dar nu mai văzuse până atunci un cor care să-i cânte doar lui Dumnezeu. Acesta a fost darul și harul primit la Vovidenia. “Nu pot să vă explic ce am simțit atunci”, spune părintele Daniliuc, “am simțit o căldură în fața Maicii Domnului și o liniște cum rar mi s-a întâmplat, deși mergeam pe la biserici și mânăstiri. Consecințele au fost dramatice pentru părinții mei. M-am dus acasă și le-am spus simplu: vreau să mă călugăresc! Ei se așteptau să urmez teologia și să mă căsătoresc, să mă fac preot de mir. Sigur că nici în mânăstire nu am stat degeaba, am făcut facultate, master, doctorat, dar ca monah, nu ca preot de mir… Am 32 de ani de când sunt aici, sunt egumen de douăzeci și au fost încercări din partea unor ierarhi să mă ducă în altă parte, unii mi-au spus să plec, ca să “evoluez”, m-a chemat și Preafericitul Părinte Patriarh la București, dar eu nu am putut să plec, nu am avut puterea să mă rup, să mă desprind din brațele Maicii Domnului. Trăind aici de la 19 ani mi-am investit în locul acesta toată tinerețea. Așa că, iată-mă-s aici! Privind în urmă, eu cred că a fost o chemare căreia nu am putut să nu-i răspund. N-aș zice irezistibilă, că atunci mi-ar fi anulat libertatea. Știți, eu am fost botezat într-o biserică având același hram cu Vovidenia și cred că este un loc binecuvântat și sfințit de foarte mulți călugări care s-au nevoit aici, unii pe care-i știm, alții pe care nu-i știm.”

“Să fim ca licuricii!”

– Și cine au fost acești monahi care v-au purtat spre Dumnezeu?

– Să știți că toți cei de aici m-au fascinat și am descoperit, adesea, că își ascundeau, cu foarte multă dibăcie, virtuțile. Am întâlnit aici un monah, Iosif Bugeanu, pe numele lui, ucenicul Sfântului Paisie Olaru, un călugăr foarte duhovnicesc. Avea rugăciunea inimii, rostogolea mereu boabele de metanii și plângea rugându-se. Noi munceam pe atunci, începusem reconstrucția mânăstirii, lucram până noaptea târziu, iar părintele Iosif, când mergeam la priveghere și cântam “Robii Domnului”, ne spunea: “Tătucă, să cântați cu drag, că și voi sunteți robi ai Domnului.” El a fost pentru mine și bunic, și povățuitor, deși nu era preot, era simplu monah. A plecat la Domnul în anul 1996, într-un chip paterical. Era de praznicul Sfântului Dumitru, a venit la Sfânta Liturghie, s-a împărtășit, a plecat la chilie, unde noi i-am dus mâncarea. Era neputincios, nu mai putea veni cu noi la trapeză. Și ne-a spus: “Tătucă, lasă mâncarea pe masă, că eu îmi citesc acum rugăciunile de mulțumire pentru Sfânta Împărtășanie”. Și când ne-am dus la el, la ora 17, deja pășise în lumina cea neînserată. Avea Ceaslovul deschis la mulțumirile pentru Sfânta Împărtășanie, iar mâncarea era neatinsă… A plecat cu aceste rugăciuni în inimă.

Nu în ultimul rând, deși nu a făcut parte din obștea noastră, ci din cea a Mânăstirii Neamț, m-a impresionat părintele Gamaliil Păvăloiu. M-a impresionat foarte, foarte mult, nu o să-l uit în veci. Dacă ar mai fi trăit doar trei ani, viața lui s-ar fi întins pe trei secole. S-a născut în 1899 și a murit în 1998 la 99 de ani. A plecat la Domnul când eu am fost hirotonit preot. Datorită lui nu am plecat din mânăstire. L-am cunoscut mergând cu mâncare la un părinte care locuia în bolnița mânăstirii. Părintele avea chilia în apropiere și l-am auzit plângând. I-am bătut la ușă și ne-a spus că plânge pentru că nu mai poate vedea soarele. L-am luat de brațe, că el nu mai putea să meargă singur, și l-am scos să vadă apusul pe cerdac, iar apoi răsăritul. Citise foarte mult. El a fost librarul mânăstirii, a inițiat și tipărit în perioada interbelică Mica Bibliotecă a Creștinului. După ce l-am cunoscut, am ajuns să îl cercetez foarte des. Venise la mânăstire în 1923 și ieșise pentru întâia dată în 1947, când fusese trimis cu mâncare pe timpul foametei. În anii când era librar al Neamțului, un tânăr frate venea la el să citească. Nu avea bani să-și cumpere cărți, așa că părintele Gamaliil a zis că i le dăruiește. Tânărul i-a spus că e prea mult, că nu poate accepta un cadou atât de scump, așa că părintele i-a replicat: “Bine, atunci îți dau cartea acum și mi-o plătești când vei ajunge mitropolit!” Acest frate tânăr, Toader Arăpașu, era viitorul Patriarh Teoctist. Probabil că părintele Gamaliil avusese o vedenie legată de evoluția fratelui venit de la Vorona. Și, de câte ori venea la Neamț, îi lăsa părintelui Gamaliil un plic cu bani. Am văzut unul dintre ele. Părintele Patriarh Teoctist scrisese pe el: “Păr. Gamaliil, banii pentru carte”.

După numai un an de stat în mânăstire, am avut ispita să mă întorc în lume. Eram atât de hotărât, că-mi făcusem și bagajele. Am mers să îmi iau rămas bun de la el și i-am spus: “Părinte, nu am găsit în schit ceea ce scriu cărțile despre viața de mânăstire”. Atunci părintele Gamaliil mi-a dat un sfat de Pateric, care m-a făcut să mă întorc la Vovidenia și să-mi desfac bagajele. Sfatul lui, pe care nu-l voi uita toată viața, l-am dat la rândul meu și altora. Cu el cred că putem încheia și dialogul nostru. Mi-a spus părintele: “Frățioare, nu poți schimba o lume, cum nici licuriciul nu poate lumina o noapte. Însă pe unde merge, el lasă o dâră de lumină… Să fim ca licuricii! Dar să știi că nu o să ai lumină, dacă nu o iei de la Hristos. De la El să o iei și să o împrăștii în jurul tău! Atât! Mai mult să nu te străduiești, că nu vei putea schimba lumea!”.