GĂURI NEGRE ALE ISTORIEI
Dealul Tibișir de la marginea localității Murfatlar. Un deal alb, de cretă, acoperit cu un strat delicat de iarbă. Din loc în loc, câte un pom ce stă să înmugurească în soarele călduț de primăvară. Mă aplec și iau un bulgăre de pământ. Un bulgăre alb, de cretă. Aproape instantaneu mi se sfărâmă între degete, și vântul ce abia adie, îl risipește ca și cum nu ar fi existat. Soarele e la fel de alb. Dealul pe care mă aflu ascunde cele mai vechi biserici ale României. Biserici săpate în cretă. Un loc ce pare scos din timp. Drumul de pământ pe care stau nu duce nicăieri, se pierde în depărtare, în podgorii.
În vara lui 1957, când extinderea carierei de cretă de la Murfatlar a sfâșiat dealul, a deschis o poartă spre una dintre cele mai de preț comori ale României: aici se află începutul creștinismului pe aceste meleaguri. Arheologii au găsit o adevărată comoară medievală: șase bisericuțe, chilii, galerii, locuințe, cavouri și morminte, toate tăiate direct în cretă, scobite în trupul pământului. De ce să faci biserici în cretă? E greu de înțeles astăzi, când ridicăm catedrale gigantice din beton. Și cine au fost acei primi creștini care au considerat că Dumnezeul lor e mai tare decât creta în fața timpului?
Merg pe dealul alb de la Basarabi-Murfatlar și știu că undeva, în adâncurile de cretă, au fost săpate biserici. Unele sunt minuscule, aproape ascetice, altele au un plan mai amplu și o bogăție de semne care le transformă în arhive spirituale. În una dintre biserici s-a păstrat chiar inscripția „leat 6500”, adică anul 992, un reper esențial pentru datarea complexului, la care se adaugă și o inscripție grecească, datată 982. Așadar, nu e vorba doar despre o legendă a începuturilor, ci despre un loc ce a existat cu adevărat încă din secolul al X-lea, un loc cu certificat de naștere. Astăzi, nu se mai poate intra în acest complex de biserici rupestre, dar am văzut nenumărate imagini, le-am parcurs în gând de nenumărate ori. Pereții sunt încrustați cu peste cinci sute de semne, dintre care peste o sută sunt rune, scrieri glagolitice, grecești și chirilice. Unele texte sunt doar nume, altele sunt formule de pelerinaj sau citate din Noul Testament și din Psalmi. Faptul că într-un singur ansamblu monastic apar atâtea sisteme de scriere spune enorm despre locul acesta: el nu a fost doar adăpost al unor sihaștri, ci și punct de întâlnire, de circulație și de cultură. Dealul din cretă pare un fel de frontieră spirituală, unde creștinismul, lumea bizantină, influențele slave și lumi încă necunoscute s-au întâlnit. Sub pașii mei nu e doar un monument, ci o răscruce istorică.
Peretele cu 50 de cruci

Norii se mișcă ușor pe cerul albastru, de primăvară. Câteva păsări se rotesc printre razele soarelui. Vântul pare că aduce din depărtare mirosul sărat al mării. Închid ochii și îmi lipesc palmele de pământul încă rece. Las să defileze prin mintea mea imaginile misterioase, scrijelite pe zidurile de cretă din adâncuri: cruci simple și cruci cu capete lățite, christograme și staurograme – primele simboluri ale răstignirii, călăreți, cai, iepuri, păsări, corăbii cu catarg și pânze, figuri umane în genunchi sau cu brațele ridicate, un porumbel, balauri împletiți, un labirint și chiar schița unei biserici. În alte încăperi apar cizme, halebarde, un semn ce amintește de capul unui taur, un arc cu săgeată. Totul pare la prima vedere amestecat, aproape imposibil de adunat într-o singură poveste, un mister neclar, o lume în care credința și resturile păgânismului se întrepătrund. Un mister alb. Câteva linii scrijelite sunt cea mai veche reprezentare a Nașterii Domnului de pe teritoriul țării noastre! Doar câteva linii trase în creta albă și moale! Fără foiță de aur, fără culori măiastre, fără semnătura unui pictor celebru! Alte linii și un cerc reprezintă portretul unui sfânt, cu aura sa perfect rotundă! Sutele de semne au transformat pereții într-o rugăciune uriașă, o slăvire a lui Dumnezeu de o naivitate magnifică. Aproape nici un centimetru de cretă nu a rămas gol. Tocmai această densitate de semne face locul atât de tulburător. Pe un singur perete s-au numărat peste cincizeci de cruci desenate! Cruci simple, cruci cu capetele lățite, cruci triunghiulare, cruci despicate, cruci malteze încadrate într-un pătrat, cruci punctate… O prezență obsesivă a semnului creștinismului, tăiat în peretele alb, de cretă. Zeci de cruci care sfințesc, pecetluiesc, apără…
Sihaștri și balauri împletiți

Într-o altă bisericuță pereții sunt plini de figuri omenești. Oameni rugându-se în genunchi, cu brațele ridicate spre cer, în plin extaz al credinței. Simplitatea desenului lasă emoția să se reverse din plin, autentică, așa cum desenează copiii fără interpretare artistică. Și apoi, într-un mod uimitor, peste toată această sacralitate imprimată în pereții de cretă, năvălește lumea evului mediu: călăreți, cai, cizme, halebarde, arcul cu săgeată, ecourile unei lumi în care credința era ferită de primejdie, de războaie. Alături, aparent fără legătură, reprezentări de animale. Un cap de taur, iepuri, păsări, câini, cerbi, cai, iar într-una dintre biserici un porumbel. Fragmente de realitate aduse înăuntru, sau purtători de sensuri pierdute? Tulburători sunt și „balaurii împletiți”, eternizați în creta moale. Stau cuminți lângă cruci, într-o vecinătate care face din dealul Murfatlarului un început de lume creștină, când credința încă își caută drumul către lumină.
Printre cele mai frumoase și mai enigmatice imagini se numără și corăbiile. În una dintre încăperile funerare apare o corabie cu catarg și pânze, în care se află un om. E o imagine extraordinară, tocmai fiindcă deschide deodată spațiul. Într-o biserică săpată în deal apare marea. Corabia poate fi simbol al creștinismului care poartă sufletele spre Dumnezeu, dar și simbol funerar, ca vehicul al trecerii în lumea de dincolo.
Primul ou încondeiat

Constanța. Vechiul Tomis. Marea e întunecată și neliniștită. Valurile se sparg în străluciri albe, de-o clipă. O iau către sediul Muzeului Național de Istorie și Arheologie. Este o clădire de oțel și sticlă, chiar în spatele marii moschei. Mă primește domnul Aurel Mototolea, cercetător, fin cunoscător al tuturor descoperirilor din zonă. L-am rugat să-mi explice fabulosul mister rupestru de la Murfatlar.

„Nu există o cheie magică cu care să descuiem înțelesul tuturor reprezentărilor de la Basarabi-Murfatlar. Multe simboluri și chiar multe scrieri sunt încă un mister. Încă studiem ceea ce s-a descoperit acolo și, cel mai important, încercăm să conservăm foarte bine acest tezaur, de o importanță uriașă, atât pentru România cât și pentru istoria creștinătății europene. Până la urmă, acestea sunt semnele începuturilor, aici este memoria comună a primilor pași în creștinism. De aceea nu se poate vizita acum – pereții sunt atât de fragili, încât și simpla respirație a unui vizitator poate schimba umiditatea din aer, poate face rău. Din păcate, deja foarte multe lucruri s-au pierdut, nu le mai avem decât în fotografii. Vă dați seama? O mică atingere, o mică neatenție, și se șterge un simbol vechi de peste o mie de ani! Ceea ce avem aici este asemănător cu bisericile rupestre din Capadoccia și știm că sunt mulți pelerini care ar vrea să vină, dar deocamdată încă se lucrează la planul de conservare și punere în valoare, în așa fel încât să nu existe pericol pentru monument. Importanța acestui loc nu este dată doar de vechimea sa, ci și de toate aceste simboluri incizate ce se pot pierde, de faptul că a fost locuit și a devenit și loc de înmormântare, fiind descoperite aproximativ 20 de morminte, dintre care două de femei.

Nu știm cu siguranță dacă cei ce au locuit în acest ansamblu monastic lucrau și în cariera de cretă, dar noi așa bănuim. Un alt fapt interesant este că aici s-a descoperit primul ou încondeiat! Merită spus asta, mai ales acum, în pragul sărbătorilor pascale: în interiorul bisericilor rupestre au fost găsite trei ouă din cretă, dintre care unul încondeiat, exact așa cum o facem și noi, păstrând tradiția! Tot aici avem primele reprezentări ale sfinților, a Nașterii Domnului, a păsării-suflet sau a Sfântului Duh în chip de porumbel. La Basarabi, avem un loc unic și încercăm să îl deschidem vizitatorilor, așa cum se cuvine. Există un proiect european care ar trebui să continue ceea ce s-a început în anii 70, în materie de conservare. O să vedem când se va reuși punerea lui în aplicare. Ar fi o veste extraordinară pentru istoria noastră.”
Evul întunecat

Dar cine erau acești oameni care au săpat în creta dealului biserici suprapuse? Cum arăta lumea în care trăiau? Ce fel de viață duceau? Ca să înțeleg mai bine aceste lucruri, am stat de vorbă și cu doamna Ingrid Petcu, de la același muzeu, specialistă în perioada Evului Mediu.
– Despre Evul Mediu se spune adesea că este „întunecat”. E o simplă metaforă?
– Despre Evul Mediu avem puține informații. Cel puțin între secolele 7-9, este o adevărată pată neagră, și noi adunăm piesă cu piesă pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci. Imperiul Roman se retrăsese și Imperiul Bizantin tot încerca să domine aceste teritorii, dar era imposibil, din cauza primului Țarat Bulgar, al popoarelor din zonă, care se luptau între ele, dar și din pricina invaziilor destul de frecvente. Ce știm, totuși, despre viața și lumea din jurul acestor biserici? Știm, de exemplu, că oamenii trăiau în bordeie semi-îngropate în pământ, acoperite cu lemn, că aveau vase din ceramică de o calitate mai slabă decât ce existase înainte, în general viața lor era mai simplă decât cu câteva secole în urmă. Și asta, nu pentru că erau săraci, ci pentru că locuiau în mijlocul unor turbulențe istorice cu o permanentă amenințare a războaielor sau a invaziilor. Teritoriul Dobrogei de astăzi era un conflict permanent. Gândiți-vă că s-au construit trei valuri de apărare – două de pământ și unul de piatră, cu fortificații, toate cu lungimi de peste 50 de kilometri! Ceea ce este enorm pentru vremurile și posibilitățile de atunci! Dar asta arată și gradul de pericol în care se trăia. Așa că aceste biserici rupestre nu sunt doar un simbol al traiului isihast, rupt de lume și smerit, ci sunt și un fel de a se proteja în acele vremuri periculoase.
– Călugării din aceste bisericuțe veniseră de undeva sau erau localnici?

– Este foarte greu de spus cu siguranță ceva legat de acest lucru.
În primul rând, bisericuțele din dealul de calcar sunt făcute pe o arhitectură bizantină, iar însemnele din interior arată că acolo au fost mai multe generații și mai multe perioade de locuire, unele însemne ducându-ne cu gândul inclusiv la populații nordice. În al doilea rând, trebuie să spun că, deși bisericile de la Basarabi-Murfatlar nu sunt unice în zonă, sunt cele mai spectaculoase. Există locuri asemănătoare și în Bulgaria, deci pe celălalt mal al Dunării. Avem o colaborare foarte bună cu colegii bulgari, și împreună încercăm să înțelegem mai bine acest fenomen, care este foarte probabil legat de propovăduirea creștinismului la începuturile sale. Este deci, foarte posibil, ca aceste centre spirituale să fi atras pelerini și credincioși din multe zone, chiar și mai îndepărtate.
„Rădăcinile sunt la Sfântul Apostol Andrei”

Chiar în vârful dealului de cretă în care au fost săpate vechile bisericuțe, s-a construit o mânăstire nouă, deosebit de frumoasă! Făcută numai cu piatră și cărămidă, în stil bizantin, mânăstirea are grădini superbe și o priveliște de vis. Aici viețuiesc și construiesc în continuare trei călugări. Starețul lor este părintele Teotim Popa. L-am găsit cățărat pe schelă, meșterind la zidurile de piatră. A stat de vorbă cu mine, fără să se oprească niciun moment din munca pe care o făcea: mai punea o piatră, mai zicea o vorbă… Nu s-a grăbit să răspundă la întrebări, iar eu nu m-am grăbit să plec. De la bun-început, am aflat că mânăstirea aceasta are hramul „Sfântul Ierarh Teotim”. Dar cine este Sfântul Teotim? l-am întrebat pe părintele stareț.
„Sub păstoria Sfântului Teotim, mânăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului al IV-lea erau renumite prin asceză și isihie, au trăit o epocă de aur. În secolele V-VI, erau deja cunoscute prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud, până la Ierusalim, Constan tinopol, Roma și Africa. Dar faptul că sunt cele mai vechi vestigii ale creștinismului nu înseamnă că totul a început abia la anul 900 și ceva. Rădăcinile sunt la Apostolul Andrei, la Sfântul Teotim și la toți călugării ce au viețuit pe-aici, încă de pe la anul două sute și ceva. Sute de ani, monahii au dăltuit în cretă loc de rugăciune şi reculegere pentru mântuirea sufletelor lor. Aşa s-a ajuns, pe parcursul a şapte veacuri, să fie construite bisericuțele de la Basarabi. Pe unul din stâlpii de la intrarea unei bisericuţe spune: „Eu, preotul Damian, trec pe cale şi aprind lumânări în această biserică, pentru mine şi pentru tine, călătorule, iar Dumnezeu să vă miluiască cu sfinţii părinţi”. O altă inscripţie datând din secolul şapte spune: „Au trecut păgânii pe la noi, dar nu au pângărit biserica”. Poate au fost impresionaţi de vieţuitorii de aici, de aceea păgânii au manifestat iertare faţă de sfântul locaş. Vedeți, istoricii au dreptatea lor, dar și noi avem istoria noastră, moștenită și transmisă prin timp. Totul se va vedea când vor fi descoperite și restul de bisericuțe îngropate.
– Mai sunt și alte biserici rupestre, încă nedescoperite?
– Cu siguranță! Unele au fost distruse de comuniști din greșeală, când s-a lucrat la carieră, dar mai sunt altele, mai la adâncime, și ele într-o zi vor fi scoase la lumină. Dar pe mine nu asta mă deranjează, ci faptul că pe sfinții martiri descoperiți în mormintele bisericilor de calcar îi țin la muzeu, în cutii de carton, să îi studieze. Or, locul lor, ca primi creștini ai acestor pământuri, nu este într-un depozit, oricât de frumos ar fi el, ci în biserică, să fie îngropați cum se cuvine și cinstiți de credincioși…
Epilog

Dar oare când vom putea să vedem interiorul celor mai vechi bisericuțe din România? Când vor fi oare suficient de bine conservate și amenajate încât să poată fi cercetate nu doar cu gândul, ci și cu privirea?
Am mers la Consiliul Județean Constanța, acolo unde am înțeles că proiectul unui mare muzeu așteaptă într-un sertar. Am fost primit și mi s-au dat răspunsuri. Acum, dacă ele sunt vești bune sau rele vă las pe dvs. să decideți.
• Un proiect de conservare și de realizare a unui muzeu la bisericile de la Basarabi-Murfatlar este gata, cu toate aprobările posibile, de la toate instituțiile competente. La acest proiect s-a lucrat din 2019. Costul proiectului este de peste 50 de milioane de euro. Consiliul Județean a bătut la toate ușile pentru a obține finanțare, ultima oară s-a adresat, anul trecut, Ministerului Dezvoltării. Deocamdată, nu s-a identificat o sursă de finanțare pentru acest proiect.
Găurile negre ale istoriei României?