Vestitoarea primăverii

– N-am mai vorbit de un car de ani, ceea ce nu înseamnă că nu te urmărim pe micul ecran, bucuroși că ți-ai păstrat energia și zâmbetul. Ți-l potrivești după primăvară?

– Da, momentul primăverii mi se pare cel mai frumos din an, îmi dă energie, mă impulsionează. Deja au început să înfrunzească sălciile, și ceea ce mi se pare fascinant este că asta se întâmplă în câteva zile. Dintr-odată, te trezești într-o lume verde! Sălciile parcă dau un trend, după ele începe să renască toată natura: magnoliile, lalelele, în curând și liliacul. Privesc cum înflorește totul și sunt tot timpul fascinată, cu ochii-n zece direcții. Chiar și când sunt în mașină, mă uit pe geam şi nu-mi mai trebuie nimic. Da, sunt un om al primăverii! Primăvara promite ceva, mă ­bucură.

– În urmă cu douăzeci de ani, mi-ai spus niște lucruri care semănau cu un program de viață: „Ar trebui să fiu mai apropiată de Dumnezeu, ar trebui să fiu mai apropiată de mine, ar trebui să fiu mai împăcată cu mine. Rostesc foarte des propoziții din astea care încep cu «ar trebui» și care arată cât de mult mai am de făcut. Sunt într-o căutare care nu se mai sfârșește și poate ar fi trebuit să mă apropii de țel, să-l văd măcar după colț. Nu m-am dumirit încă nici cu valorile, nici cu esența, nici cu scopurile vieții mele”. Ți-ai aflat între timp echilibrul pe care îl căutai? Te-ai dumirit în ceea ce privește scopul vieții tale?

– Ar fi fost absurd ca situaţia să nu se schimbe. Acum sunt apropiată de Dumnezeu, am înțeles că dacă mă ia mâine, am trăit suficient, am plâns suficient, am râs suficient. Şi ştiu că sunt destui oameni care să fie alături de mine în aceste momente. Dacă nu te-ai dumirit în legătură cu tine și cu scopul vieții tale până la cincizeci şi opt de ani, ar trebui să te îngrijorezi puțin: înseamnă că n-o să te dumirești niciodată, tocmai pentru că nu ți-ai pus întrebările alea despre care vorbeam noi acum douăzeci de ani.

„Follow Us”, bucuria dialogului

– La precedentul nostru interviu te întorseseși la radio, prima și marea ta iubire profesională, și erai într-o pauză de televiziune despre care nu știai cât avea să dureze. A fost scurtă: ai dat cep emisiunii „Follow Us”, pe care o prezinți zilnic, în timpul săptămânii, la Kanal D, împreună cu Ilinca Vandici. E un proiect care a prins foarte bine la public. Ce crezi că îl face așa de popular?

– A prins pentru că râdem, pentru că e acolo o atmosferă ca între prieteni.    Pentru că spunem lucrurilor pe nume. Pentru că întrebăm. Pentru că, în emisiunea asta, vin oameni care chiar știu despre ce vorbesc. De exemplu, a venit ministrul Sănătății, a venit ministrul Economiei. Invităm oameni care ne oferă informații exacte, de la sursă. Am chemat și analiști economici, care să ne spună, cu argumente, unde ar fi bine să ne investim banii, dacă îi avem. Oferim răspunsuri pe care oamenii le caută și le primesc de la specialiști. „Follow Us!” este o emisiune care aduce informații direct de la sursă, nu speculații. Dar, în același timp, e o emisiune în care cultivăm, ca să spun așa, plăcerea, bucuria dialogului.

– Simți că pu­blicul s-a schim­bat față de cel din ur­mă cu două­­zeci-trei­zeci de ani?

– Da, publicul s-a schimbat. Publicul s-a deșteptat. Vine către tine doar dacă îi oferi ceva relevant pentru el.    Dacă îi place, rămâne, dacă nu, nu. Bătălia reală este să-l ții cu tine cu un conținut de calitate, util, relevant.

„Să mergi în turmă e o artă”

– Ce e cel mai greu pentru un om care face divertisment „de-o viață”?

– Chiar asta: să-l faci de-o viață! Publicul te duce înainte, dintr-o inerție dulce a lui, te împinge înainte. Chiar dacă, la un moment dat, ți se pare că nu mai e ce-a fost odată, primești feedback de la oameni: că-și beau cafeaua cu tine, că-și încep ziua urmărindu-te… Iar feedback-ul ăsta îți dă zilnic un restart. Un prezentator de televiziune trăiește din feedback. Dacă nu te oprește nimeni pe stradă, dacă nimeni nu vrea o poză, dacă pe nimeni nu interesează persoana ta, dacă nimeni nu zâmbește când treci pe lângă el, înseamnă că faci ceva în neregulă sau, cel mai grav, înseamnă că nu „treci sticla”. Mie-mi place ce fac și sunt mereu conectată la ce e nou. Ştii, am o filozofie: dacă faci parte din turmă – în cazul meu, turma e societatea în care trăiesc –, e bine să nu rămâi ultima oaie, că te mănâncă lupul. E bine să fii în turmă. Nu trebuie neapărat să fii liderul, nu-ți cere nimeni asta. Știi că la oi e una care le duce pe toate: dacă se aruncă-n râpă, se aruncă toate după ea. Ei, eu nu-mi doresc responsabilitatea asta uriașă. Dar să poți să mergi în turmă e și asta o artă: trebuie să știi cum. Mă uit la cine face cel mai bine ce face, și fac și eu. Accelerez un pic, citesc mult. Îmi iau telefonul, și dacă prind cinci minute, văd ce se mai întâmplă în lume. Trăiesc cu telefonul în buzunar şi ştiu tot timpul ce se întâmplă: conflicte, declarații, ce a mai făcut cutare, care mai sunt prețurile la aur, la petrol… Mă interesează toate astea, pentru că trăiesc aici și acum.

– Teo, tabloul vieții tale nu e complet fără fata ta, Maia. Așa că, te rog, dă-ne și nouă vești de­spre ea.

– Ne vedem foarte des. Ne sfătuim foarte des. Pasiunile ei, ceea ce mi se pare absolut minunat, se schimbă. Atitudinile ei devin din ce în ce mai mature și mai interesante. Mă regăsesc în ele în mod fabulos! Uneori rămân cu gura căscată, auzind lucruri pe care le gândisem şi eu. Maia are profunzimile ei, pe care eu le înțeleg, pentru că le-am avut și eu la vremea respectivă. N-o descurajez niciodată. Dacă pe mine cineva m-ar fi descurajat, n-aș fi ajuns în punctul în care sunt azi.    Copiii noștri sunt făcuți ca să fie fericiți.