
Am pornit în căutarea unui om: domnul Gheorghe Vasiliu. Însă domnul Vasiliu nu mai trăiește. A plecat dintre noi în 1957. În urma lui au rămas poezii și un nume: Bacovia. Bacovia există și acum. Îl știm cu toții. E încă viu, mai viu decât destui alți poeți pe care îi găsești în manuale. De domnul Vasiliu, însă, nimeni nu mai știe nimic. Așa că, din respect pentru umbre, într-o zi de Martie 2026, într-un autobuz în care se vorbește despre război și taxe, m-am afundat iarăși în albia de asfalt și trafic a Bucureștiului, cu gândul la cine va fi fost omul ăsta. Am coborât la stația de la Cimitirul Bellu și am luat-o la pas spre strada care astăzi se numește George Bacovia.
Strada „George Bacovia – poet”

Probabil că astăzi, dacă ar mai trăi, domnul Vasiliu ar fi acel bărbat micuț, uscat, adus de spate, ascuns sub un palton cenușiu, care se oprește pe trecerea de pietoni ca să-și aprindă o țigară. Ar rămâne acolo o vreme, mai atent la strălucirea roșiatică a jarului decât la claxoanele nervoase ale șoferilor, care ar încerca să-l grăbească. Și-ar purta apoi fumul cu grijă, încet, ca pe un obiect prețios, ca și cum doar așa s-ar putea traversa Șoseaua Olteniței, de la cimitirul Bellu, la clădirea cu birouri de sticlă de pe Șura Mare. Aici s-ar opri și ar trage adânc din țigară, în timp ce ar citi anunțul de pe panoul video: prețul petrolului urcă peste 110 dolari pe baril, cel mai ridicat nivel de la pandemie. Ar lăsa fumul să se răsfire, l-ar însoți cu privirea ca pe un prieten vechi și ar continua să privească, peste șosea, mașini și blocuri, urma albă a unui avion, pentru ca apoi să pândească nemișcat cum, în geamurile de sticlă ale clădirii, se oglindesc copacii încă desfrunziți ai cimitirului. Ar tuși domnul Vasiliu, pentru că unele lucruri, indiferent de vremuri, nu se schimbă niciodată, și ar păși mai departe, pe lângă tramvaiul și autobuzul aflate la capăt de linie, spre Șoseaua Giurgiului. Cu coada ochiului, o va vedea pe femeia care își scutură așternuturile la fereastra blocului, verdele tramvaiului 4, crucile bătrâne și îndepărtate ale cimitirului Evanghelic Luteran. Va auzi vrăbiile, uruitul metalic al roților pe șine, râsul oamenilor aflați pe terasa blocului de metal și sticlă, vuietul orașului. Toate astea l-ar face, probabil, să se strângă și mai mult în paltonul cenușiu și tocit și să tușească iar.

Apoi, domnul Vasiliu s-ar prelinge mai departe pe Șoseaua Giurgiului, lipit de zidurile amestecate – unele noi, de sticlă, altele vechi, cu tencuială scorojită –, atent să nu-i deranjeze pe ceilalți. Va trece de biserica Buna Vestire Belu, de străzile cu case, blocuri și mașini ale Cornetului, Ulmetului
și Sălcetului, apoi, înainte să cotească pe fosta stradă a Frăsinetului, astăzi Strada George Bacovia – poet, se va opri

ca să privească, la fel ca întotdeauna, pe cealaltă parte a drumului. Acolo, chiar vizavi de strada pe care locuiește, despărțite de o mică trecere de pietoni și de un indicator rutier care arată cerul, va vedea iarăși casa micuță și îmbătrânită pe care stă scris Articole Funerare, și ferestrele cu balcon ale bisericii Viața Nouă. Domnul Vasiliu va zâmbi pe dinăuntru, ca un om care cunoaște prea bine felul ironic în care universul glumește cu muritorii săi, își va întoarce spatele și va păși pe George Bacovia. Aici se va simți în siguranță și își va aprinde altă țigară, curios să urmărească cu privirea siesta liniștită a unui motan vărgat. Va fi lătrat de câinii din curți, va asculta un croncănit de cioară, bașii înfundați, electrici, ai unei mașini parcate, și va răspunde stins, abia auzit, la salutul vecinului ieșit să cumpere pâine. Apoi, tăcut ca o umbră, va coti mai departe pe strada asta răsucită, cu destule case micuțe rămase de atunci, din foburgul interbelic, până se va pierde, odată cu scrumul și fumul de țigară, în dreptul curții de la numărul 63. Acum, aici, două steaguri fâlfâie încet deasupra unei plăci albe pe care stă scris: „Muzeul Memorial George și Agatha Bacovia”. Poarta de metal scârțâie, se aude iarăși croncănitul de cioară. Domnul Vasiliu nu mai locuiește aici. Conform unei alte plăci de marmură, așezate pe fațada de la intrare, nici nu a locuit vreodată: În această casă a trăit și a creiat între anii: 1933 – 1957/ Poetul/ GEORGE BACOVIA.
Pustnicul de pe strada Frăsinetului

Aproape un sfert de veac, de la 52 până la 76 de ani, George Bacovia a fost bucureștean. Un bucureștean care a locuit la periferia orașului și a vieții, retras aproape cu totul în cămăruța lui de pustnic. Nu într-un muzeu am pășit acum, ci în casa unor oameni: un cămin tăcut, înnobilat de o frumusețe simplă, de distincția aceea demnă pe care o va avea mereu modestia. Un petec de grădină care își așteaptă trandafirii să înflorească, un vestibul cu cărți și manuscrise, un dormitor și o sufragerie potrivit de spațioase, o odaie minusculă de lucru și, mai ales, patru ferestre mari sunt suficiente ca să șteargă imaginea aceea de poet sumbru și damnat a lui George Bacovia. Lumina filtrată prin perdele s-a așezat discret pe obiecte, ca o mângâiere. E o penumbră tihnită aici, o liniște în adormire, blândețea uitată a unui loc care s-a păstrat și astăzi departe de zgomotul orașului.
Despre acești ani târzii din viața lui Bacovia se știu, de fapt, foarte puține lucruri. Cărțile mari, cele care l-au făcut celebru, Plumb (apărută în 1916), Scântei galbene (1926), Cu voi (1930) erau deja publicate atunci când Agatha, George și fiul lor, Gabriel, s-au mutat, definitiv, la București. Versurile din Comedii în fond (volum tipărit în 1936, în perioada în care deja locuiau pe strada Frăsinetului) fuseseră scrise și ele, în marea lor majoritate, la Bacău. Între această carte și următoarea, cea din 1946, Stanțe burgheze, trec nu mai puțin de zece ani. Un deceniu în care, deși faima poetului Bacovia, susținută tenace de soția lui, Agatha, crește încet, de la an la an, urma domnului Vasiliu începe să dispară aproape cu totul. Orice biografie care pomenește această perioadă se va reduce, invariabil, la câteva date tehnice: un volum de antologie, apărut în 1934, Premiul Național pentru Poezie (împărțit cu Tudor Arghezi), din același an, placheta de versuri din 1936, câteva studii despre opera lui, prezențe în antologii și traduceri, însă nimic, sau aproape nimic, despre viața lui concretă: o vacanță la mare în 1935 și o alta la Bușteni, unde poetul se reface după o criză de nevroză. În toți acei ani, însă, în care România fusese prinsă și ea în vâltoarea și convulsiile care anunțau cel de Al Doilea Război Mondial, ani frenetici, complicați și, de multe ori, cumpliți, poetul Bacovia îl va lăsa pe domnul Vasiliu să trăiască liniștit și modest, în colțul lui îndepărtat de oraș, ca soț, tată și pensionar al Societății Scriitorilor Români.

Într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat în viața sa, Bacovia îi mărturisea, în 1929, la București, lui I. Valerian că „acum scriu rar și public la dumneavoastră (Viața literară n.r). Nu mai am elanul și forța de odinioară, nici credința. Sunt loviri de care te saturi să le repeți pe nicovala ta. O strofă ucide mai sigur ca otrava. Vreau să înceteze faza feroce. S-a isprăvit. (…) Cu cât simți mai sincer, te descompui mai sigur”. Ani buni de la acel interviu, mutat pe strada Frăsinetului, Bacovia își împlinea dorința atât de bine, încât, în 1941, marele lingvist Alexandru Rosetti îi trimitea Agathei această scrisoare: „Stimată doamnă, vă rugăm să ne transmiteți fotografia decedatului dvs. soț pentru Istoria Literaturii Române”. De la acea scrisoare și până la moartea poetului, aveau să mai treacă însă 16 ani. 16 ani în care ciudatul, posacul și mult prea întristatul domn Vasiliu avea să răzbească aproape miraculos prin viață, încât să-și găsească un fel de liniște târzie și să devină numele de stradă, de muzeu, de plumb, prin care continuă să trăiască și azi.
Umbrele domnului Vasiliu

După toate datele care măsoară succesul în lumea asta în care trăim, domnul Vasiliu a fost un învins. Mai întâi a fost Iorguț. O făptură „gingașă, plăpândă, cu ochi albaștri” care trebuia ferită de primejdii și ocrotită cu orice preț. Iorguț și-a trăit copilăria în umbra mamei, a trei surori mai mari și a unui frate care a murit înainte ca el să se nască. Cea din urmă umbră va fi fost, probabil, și cea mai grea: spectrul difuz, întunecat, al unei suferințe nerostite. În 1888, la 7 ani, se îmbolnăvește de friguri palustre (denumirea veche pentru malarie). Apoi de o varicelă care, tratată necorespunzător, îl va chinui întreaga viață. Elevul Gheorghe Vasiliu avea să termine Școala de Băieți nr. 1 din Bacău, cu doi ani întârziere. În liceu, rămâne corijent la elină, franceză, istorie, științele naturii și religie, fiind declarat, în 1897, repetent. La îndemnul tatălui, om pragmatic, un negustor bine ancorat în realitate, urmează Școala Militară. După un singur semestru, o abandonează. Va absolvi liceul, acel cimitir al vieții lui, abia la 22 de ani. La îndemnul mamei, de data asta, care își visa pentru Iorguț al ei o carieră de procuror, se va înscrie la Facultatea de Drept din București. Este exmatriculat trei ani mai târziu. Va absolvi, însă, Facultatea de Drept de la Iași, la 30 de ani. Timp de un deceniu, își va plăti cu regularitate taxele la baroul de avocatură. Nu va profesa, însă, niciodată. Va avea slujbe rău plătite, din care, sub diferite pretexte, va evada mereu: funcționar mărunt prin diverse ministere, suplinitor și profesor de desen și caligrafie, ajutor de contabil, copist, bibliotecar. Va suferi câteva episoade nevrotice, urmate de internări în spitale de psihiatrie. Își va anestezia iritările bând vin. Se va căsători târziu, în 1928, la 47 de ani, cu o doamnă cu 14 ani mai tânără decât el, Agatha Grigorescu, care va prelua, stoică și demnă, toate frâiele, finanțele și greul gospodăriei. În 1931, vor avea un fiu, pe Gabriel. Familia Vasiliu se va muta, în 1933, la marginea orașului București, pe strada Frăsinetului, astăzi strada George Bacovia – poet.
Labirintul de secrete

În această casă, astăzi muzeu, mă aflu și eu acum. „E meritul Agathei”, îmi spune Lelia Spirescu, cea care, din 2015, nu este doar muzeografa casei memoriale, ci persoana care are grijă ca toate obiectele rămase să se însuflețească și să capete o poveste. Doamna Spirescu se mișcă ușor printre lucruri, ca o călăuză discretă printr-un labirint de secrete. E de ajuns să privești un tablou, de pildă, pentru ca acea pictură să devină un portal în viața oamenilor care au locuit aici. „Ea, Agatha, a fost cea care s-a zbătut ca această locuință să existe. La începutul secolului XX, toată această parte de București era o zonă viticolă, din comuna Șerban Vodă, aflată, pe atunci, în afara orașului. Când vița de vie a fost afectată de filoxeră, proprietarii au scos la vânzare, cu prețuri modice, mici loturi de pământ. Agatha a cumpărat un astfel de lot, în 1922. În 1933, a făcut un împrumut la Casa Corpului Didactic și, timp de o lună, cât a durat construcția, a fost și diriginte de șantier. George Bacovia nu era omul care să schimbe becuri și să bată cuie, deși îndemânarea nu-i lipsea. Există în casă un scaun făcut de el, din pielea unui ghiozdan al lui Gabriel”, zâmbește cu delicatețe muzeografa. O urmez pe Lelia Spirescu, în timp ce ea continuă să desfacă obiectele în felii din viața acestor oameni. Preț de un vestibul, trei camere, patru ferestre și o grădină, încerc să înțeleg cum, în mijlocul celei mai aride realități, pâlpâie miraculos lumina discretă, mângâietoare a nemuririi: „Câteodată, mă găsesc departe, pe lângă clădiri părăsite; și e spre seară; clădirile încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei care iubesc.
Și nimeni nu poate înțelege tăcerea lucrurilor…
Când mă întorc în oraș noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâșme și bieții oamenii mănâncă și beau pentru uitarea necazurilor; un pas și realitatea nu vrea să știe de poezie.
Cât de străin mă simt, când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că este și moarte.
Dacă aș putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie religioasă cu cântec de biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără început și fără sfârșit…” (George Bacovia, Dintr-un text comun)
Amurg în turnul bisericii

Însă Gheorghe Vasiliu n-a fost niciodată un om obișnuit. În el, încă din acea copilărie trăită în umbre, s-a aflat mereu și o alta, a lui și doar a lui. Umbra mai mare, miraculoasă, a poetului George Bacovia. Ea trebuie să fi fost cea care, așa cum își va aminti mama Zoița despre micul ei Iorguț, îl va face să exclame, într-o zi cu ploaie: „cine plânge pe geamurile noastre?”. La fel, când lumina unui soare la apus s-ar fi arătat la ferestrele casei din Bacău, copilul ar fi strigat, iarăși, emotiv: „Arde grădina!”. Mici metafore și semne că în băiețelul acela plăpând, firav, bolnăvicios și timid, se afla acea forță incandescentă a unui alt fel de a privi și a simți lumea. Hrănită cu muzică și poezie, umbra aceea se va tot mări și își va cere dreptul la viață. La 13 ani, întors acasă după ce a rămas închis peste noapte în turnul bisericii Precista din Bacău, Gheorghe Vasiliu a simțit, probabil, cum o forță ciudată pune stăpânire peste el, vibrează pe dinăuntru și îl face să scrie: Amurg de toamnă violet…/ Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;/ Străbunii trec în pâlcuri violete,/ Orașul tot e violet. Umbrele nasc umbre. Ale lui au fost mereu colorate. Din clipa aceea, Gheorghe Vasiliu îl va ține într-un caiet, ca pe un secret bine ascuns, pe George Bacovia. Câțiva domni – Mihai Eminescu, Edgar Allan Poe, Paul Verlaine, Maurice Rollinat, Charles Baudelaire – îi vor fi spus adolescentului Vasiliu că felul lui ciudat de a privi lucrurile poate să existe chiar și într-o „lume leneșă, cochetă”, pragmatică și nepăsătoare. E de ajuns doar să privești și să simți, închis în turnul tău la amurg, iar „mulțimea toată pare violetă”. Scrisul e o putere; înăuntrul lui, chiar și cei mai slabi dintre oameni, cum a fost domnul Vasiliu, pot schimba, după vrerea lor, lumea. Bacovia, umbra, a tot crescut, imposibil de stăvilit, a umplut acel caiet secret, până când caietul a dat pe afară.
În 1903, încă student la București, Gheorghe Vasiliu, un tânăr de 22 de ani, mic de statură, plăpând, adus de spate, împinge o poartă masivă din fier forjat de pe Calea Dorobanți și, cu voce stinsă, tremurată, citește în prezența domnilor Macedonski, Minulescu, Maniu și Arghezi, două strofe de câte patru versuri, cum nu mai existaseră vreodată în literatura română: Dormeau adânc sicriele de plumb,/ Și flori de plumb și funerar vestmânt –/ Stam singur în cavou… și era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb (…)

13 ani mai târziu, cu câteva luni înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, apărea, într-un tiraj minuscul, un volum de versuri care, în contextul zbuciumat al acelor vremuri, avea să treacă aproape neobservat: Plumb. O tânără, angajată pe atunci la o societate de asigurări, orfană de ambii părinți, poetă la rândul ei, avea să se îndrăgostească însă atât de mult de cartea aceea, încât să-și dorească cu ardoare să-l cunoască pe omul care a scris-o. Numele ei era Agatha Grigorescu. Gheorghe Vasiliu avea s-o însoțească tot în acel an, cu timiditatea lui înnăscută, într-o plimbare lungă, de pe Calea Victoriei până în Parcul Carol. „O privire senină și dreaptă se fixă asupra mea. Apoi plecă ochii parcă jenat de spontaneitatea cu care mă privise atât de insistent”, își va aminti Agatha momentul întâlnirii lor. Pe o bancă din parc, însă, la ora umbrelor și a înserării, bărbatul acela avea să-i recite o poezie scrisă de el și să îndrăznească, pentru o clipă, să-i țină palma în mâinile sale. După două decenii, o căsătorie, un copil, o mutare la București și un premiu național de poezie, el, Bacovia, poetul plumbului și al scânteilor galbene, avea să publice o poezie numită În fericire: „Iată, sunt clipe când toate le am…/ Viața se duce în șir de cuvinte/ Un cântec de mult… înainte…/ Momente când toate le am…”. Pentru el, veșnic tristul și însinguratul Bacovia, cel care a evitat aproape o viață să scrie cuvântul „mamă”, versurile astea însemnau, cu siguranță, enorm. Începutul unei liniști, al unei lumini difuze care avea să tot crească, mai mare și mai mare, până dincolo de întunericul de la sfârșit.
Cerul plumburiu al Bucureștiului

George Bacovia nu a ținut niciodată un jurnal. Viața lui poate fi reconstituită din memoriile celorlalți, din aburii poemelor, din puținele interviuri pe care le-a acordat, din notele fugitive rămase în urma sa. Poți bănui doar că i-a fost cumplit de greu să-și părăsească locul în care s-a născut. În 1927, doar cu un an înainte de căsătoria care avea să-l aducă la București, îi mărturisea lui I. Valerian: „M-am născut în Bacău, unde, exceptând anii de studii universitare, am trăit mai tot timpul. Nu țin minte să fi avut intenția să mă fi stabilit în alt oraș, și mai ales în capitală, al cărei tumult m-a îngrozit întotdeauna, deși am stat o parte din vreme. Aici m-am simțit la mine acasă. (…) De acest oraș, de această casă îmi sunt legate toate amintirile mele din copilărie, ca și din viața adultă”. Mutat la București, proaspăt căsătorit, are o criză în urma căreia este internat. După câteva luni, întors de la sanatoriu, rupe aproape toate manuscrisele, arde corespondența cu Agatha și îi trimite mamei, la Bacău, șuvița de păr, certificatele școlare și coroana primită ca premiu în clasele primare. Ce altceva decât o cumplită sfâșiere lăuntrică să fi însemnat gestul ăsta? Laconic ca de obicei, îi spune însă aceluiași Valerian (în 1929 de data asta) că cerul din București „este mai plumburiu decât la Bacău”.
În 1934, când, în prezența regelui, i se acordă Premiul Național de Poezie, domnul Vasiliu face cale întoarsă și nu se prezintă pe scenă, speriat, se pare, de cordonul și puștile gărzii regale. Vreme de ani, va fi înduplecat doar cu stăruințe grele de Agatha să participe la unele sindrofii culturale. „Portretul acesta al poetului, realizat de Coman Ardeleanu, a fost schițat pe furiș, pentru că Bacovia a refuzat să pozeze”, îmi spune Lelia Spirescu. E limpede, domnul Vasiliu se hotărâse să ascundă iar umbra lui George Bacovia: „Ce-i aia artist, scriitor? (…) Din jocul de-a poetul nu poți ieși niciodată teafăr. Mulțimea își trăiește viața în felul ei, și face bine. Cine trece dincolo își arde aripile, își scurge tot sângele. Ce-i aceea poet?”.
Și totuși, cumva, anii, soția, copilul, casa asta luminoasă, tihnită, îndepărtată de centru, îl vor tot îmblânzi, încet. Domnul Vasiliu va rămâne în cămăruța sa de pe strada Frăsinetului, își va privi copilul cum doarme, uimit de miracolul existenței lui, va deprinde liniștea ritualurilor de familie – cafeaua, prânzul, discuțiile cu Agatha – va asculta muzică la radio, va cânta, când și când, la vioară, va juca și table, va fuma enorm. „De obicei, stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și apoi n-am fost întotdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. (…) Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare”, își descria Bacovia viața de la Bacău. Din cămăruța sa din București, nici măcar oamenii nu avea cum să-i mai privească, ci doar pomii, trandafirii și vița sălbatică a grădinii.
O nouă viață

Seara, însă, odată ce felinarele puține începeau să-și oglindească lumina în bălțile de ploaie ale străduțelor din mahala, când vântul făcea ca mirosul de fum al gunoaielor arse în Valea Plângerii (astăzi Parcul Tineretului) să se amestece cu cel de izmă, corcoduși înfloriți și pământ reavăn din grădini, ascuns sub borurile întoarse ale pălăriei sale de fetru, înveșmântat ca un prinț uscat al singurătății în paltonul său tocit, domnul Vasiliu ieșea să se plimbe. Asculta lătratul câinilor, fluieratul unui birjar, potcoavele cailor pe caldarâmul ud, scârțâitul îndepărtat al unui tramvai pe șine, armonia unui claxon pierdut de pe Șoseaua Giurgiului, strigătele copiilor alergând după o minge, ultimul croncănit al ciorilor înaintea nopții. Apoi pășea mai departe, prin labirintul nesfârșit de case micuțe și garduri de lemn de pe strada Puțul cu Tei, urma o vreme linia dreaptă și lungă a domnului Stoian Militaru până la întâlnirea sa cu un alt domn devenit stradă, Barbu Păltineanu, iar, de acolo, salutând cu privirea motanul vărgat de pe Anton Colorian, trecea pe strada Radului. Abia aici, în dreptul Bufetului Grîușor, își aprindea o țigară, ca să admire umbra de lumină a chibritului în întuneric, fumul, sclipirea roșiatică a jarului și să asculte o vreme, ascuns, zumzetul vocilor dinăuntru, râsetele, ecoul unei viori la gramofon. Încet, respirând fum din țigară și hornuri, ajungea până la șantierele, luminile și firmele de pe Șoseaua Olteniței. Tușind, privea până dincolo, pe cealaltă parte a drumului, acolo unde începea Mărțișorul lui Arghezi și, tăcut, o lua înapoi spre casă.
Gloria amurgului violet

Fără să observe că în lipsa sa o mână de copil și-a scrijelit numele cu briceagul pe dulapul negru aflat în cămăruța lui, se așeza la masa de scris și nota: „Șoseaua Olteniței – Arghezi! Șoseaua Giurgiului – Bacovia; aici începe comparația socială…”. Apoi chibritul îi scăpăra iarăși în întuneric, iar domnul Vasiliu mai rămânea o vreme să privească „luceferii țigării în oglindă”.
La scara mică, cea a istoriilor personale, pentru familia Vasiliu, 1941 n-a fost doar anul în care România a intrat în Al Doilea Război Mondial, ci și momentul în care Agatha a primit acea scrisoare de la Al. Rosetti: clipa în care afli că ai murit, deși te afli încă în viață. Un șoc suficient, probabil, pentru ca Gheorghe Vasiliu să-l lase pe George Bacovia să pășească iar printre cei vii. S-a trezit creierul și a spus: „Eu iubesc viața”, va nota în caietul său. În timpul bombardamentelor asupra Bucureștiului, Bacovia nu își va însoți soția și copilul la Pucioasa. Rămâne singur în casa de pe strada Frăsinetului și scrie. Imediat după război, apare un volum de poezie ciudat, Stanțe burgheze. Versurile eliptice, suspendate, uscate ale unei umbre care a fost ținută pentru prea mult timp ascunsă: Orașul seara…/ Din statica uitării, -/ Destul frumos, destul departe. O împăcare târzie cu sine, o acceptare a destinului de poet. Din acea clipă, e rândul domnului Vasiliu să se retragă în umbră, bătrân și slăbit, și să-l lase pe Veșnicul Prinț al Ploilor, George Bacovia, să-și trăiască, în sfârșit, gloria amurgului său violet. Poetul acceptă o slujbă, interviuri, onoruri, lecturi, omagii. La sfârșitul anului 1956, este sărbătorit cu fast, în prezența lui Tudor Arghezi, la Casa Scriitorilor. O mână de om, cu ochi strălucitori, albaștri, va nota târziu, în noapte, ajuns în casa sa de la marginea orașului: „Arghezi, te iubesc, mă bucură cinstea că ai venit”. Apoi, tremurat, va descrie acea seară festivă, într-un poem sfâșietor de simplu, pe care îl va încheia cu versurile: O, mamă,/ Blândă mamă,/ Privește-ți fiul! Domnul Vasiliu înțelesese, în sfârșit, că, în felul lui pieziș, în răspăr cu lumea, a învins.
Pășesc în camera pustnicului de pe strada Frăsinetului. Lumina s-a așezat pe lucruri și le dezmiardă: un pat îngust, acoperit cu o pătură de lână, un dulap pe care stă scrijelit și acum numele Gabriel, un birou pe care se află pipe, un stilou, două cutii de table și silueta în penumbră a unei statuete-veioză, câteva tablouri și fotografii, un ceas oprit la ora 8 și 10, un calendar încremenit la fila de pe 22 Mai. „Mi-aș dori ca cei care ne calcă pragul să nu se simtă ca într-un muzeu. Nu despre obiecte e vorba aici, ci despre viața unor oameni”, spune Lelia Spirescu.
22 Mai 1957 este ziua în care Gheorghe, fiul Zoiței și al lui Dimitrie Vasiliu, avea să închidă ochii pentru totdeauna. „Vine întunericul” au fost ultimele lui cuvinte. Pentru George Bacovia, însă, urma lumina fără de sfârșit a nemuririi.