• Este de profesie biolog și v-ați mai întâlnit cu ea în paginile revistei, când ne-a spus povești minunate despre animale. Astăzi ne spune o poveste și mai frumoasă, a cărei eroină este o fetiță în vârstă de opt ani, pe care a adoptat-o și care i-a schimbat existența: Sara! O minunată poveste de dragoste •
Luna Mai, 2023
– Să naști și să crești un copil e o bucurie, dar și o responsabilitate uriașă. E mai simplă adopția? Se simplifică lucrurile când copilul este „străin”?
– În tinerețe, când îmi imaginam viața mea, mă vedeam mereu cu copii. Însǎ viața reală nu mi-a oferit aceastǎ bucurie pânǎ la 36 de ani. Anii treceau tot mai repede, timpul presa. Am devenit o femeie matură și, odată cu asta, a apărut și dorința tot mai puternică de a avea un copil. Aveam douǎ facultǎți, o carieră, casă, mașină, un salariu bunicel – tot ce îmi trebuia pentru a primi în viața mea o ființă mică, însetată de iubire.
Părea însǎ un drum greu și mi-aș fi dorit să îl parcurg într-un cuplu. Nu mă vedeam suficient de puternică să fac asta de una singură, iar acea persoană nu apărea în viața mea. Norocul meu a fost ca o colegă să adopte, împreună cu soțul ei, o fetiță, ceea ce m-a ajutat enorm să am un exemplu direct. În același timp, aveam și gânduri temătoare: că nu voi avea energia necesară pentru a face acest pas. Pe de altǎ parte, sunt biolog și știu că genetica nu are nicio importanță atunci când vine vorba despre legătura pe care o poți avea cu un copil. Nimeni nu îți poate garanta că propriul tău copil, dacă va semăna cu tine fizic, va semăna și la comportament, la valori sau că va deveni un om deosebit.
Așa că mi-am luat inima în dinți, iar în anul 2023 în luna Mai, chiar de ziua mea, mi-am luat concediu de la muncă și m-am dus la D.G.A.S.P.C. Sector 5, să mă interesez ce înseamnă, de fapt, procesul de adopție: dacă mă încadrez, care sunt pașii și ce presupune tot acest drum. Mai târziu aveam să realizez că a fost, probabil, cel mai frumos dar pe care mi l-am făcut vreodată…
„Am simțit imediat că ea este”
– E multă birocrație în adopția unui copil. Nu se sperie bucuria de atâtea acte?
– Pas cu pas, am început să strâng toate actele necesare pentru a obține Atestatul de persoană aptă să adopte. În aproximativ trei luni, am trecut prin întregul proces de evaluare: cazul meu a fost preluat de un psiholog și de un asistent social, iar întreaga mea situație a fost analizată cu atenție.
După obținerea atestatului, ai două posibilități: fie aștepți să ți se propună un copil, în funcție de criteriile pe care le-ai menționat în dosarul de evaluare (și asta poate dura și câțiva ani), fie cauți tu, în Lista copiilor greu adoptabili. Eu simțeam că nu mai am timp de pierdut așteptând, așa că mi-am luat din nou concediu și m-am dus să cercetez această listă. Așa am ajuns să o găsesc pe Sara. Era o fetiță de cinci ani și jumătate, despre care se menționa că „are dinții foarte stricați”. La profilul ei era o fotografie care, într-un fel, semăna cu mine când eram mică: stătea la masă, cu un caiet și o cariocă în mână, cu părul tuns bob și cu niște ochi mari, negri și calzi. Nu a fost ușor să mă decid. Când vezi atât de mulți copii care așteaptă să fie aleși, e foarte greu să te hotărăști. Dar cred că, într-un astfel de moment, cel mai important lucru este să îți asculți intuiția și ceea ce simți cu adevărat. Când am vǎzut fotografia aceea, am simțit imediat că ea este. Am spus simplu: vreau să merg să o cunosc.
– Cum a decurs întâlnirea?
– Se spune că procesul de adopție în România ar fi ceva greoi și anevoios. Și cred că poate fi așa pentru unele persoane. Pentru mine însǎ, partea birocratică nu a fost deloc dificilă. Din momentul în care am cunoscut-o pe Sara și până când a venit definitiv acasă au trecut doar două luni. În această perioadă, am vǎzut-o aproape săptămânal, iar la un moment dat, a urmat și o săptămână „de probă”, acasă.
Majoritatea copiilor din sistem vin cu răni emoționale și psihice. Însă, cu multă iubire și răbdare, cele mai multe dintre ele pot fi vindecate. Când am adus-o pe Sara acasă, avea crize de furie, de patru-cinci ori pe zi. Era foarte sensibilă, se supăra din orice, iar orice refuz din partea mea îl interpreta ca pe o lipsă de iubire sau chiar ca pe un abandon. Au fost momente în care nu mǎ asculta deloc, mă lovea, mă mușca, îmi arunca lucrurile prin casă, îmi vorbea urât și îmi spunea că sunt „cea mai rea mamă din lume” și că nu mai vrea să fie fetița mea.
Foarte greu au fost de dus și coșmarurile ei. Uneori, veneau seară de seară. Într-o noapte, a visat că am legat-o de un scaun și i-am dat foc. În altă noapte, a visat că a căzut într-un veceu plin cu excremente și striga după mine, dar eu nu veneam să o ajut. Altă dată a visat că am legat-o de o căruță și o târam pe jos… Mă îngrozeam când îmi povestea asemenea vise. În majoritatea lor, apărea teama că o părăsesc, că nu o salvez sau că îi vreau răul.
A mai fost greu și momentul în care, la evaluarea unui psihiatru, mi s-a spus că are o întârziere în dezvoltare. Deși avea cinci ani și jumătate, limbajul și cunoştințele pe care le avea erau mai apropiate de nivelul unui copil de trei-patru ani. A fost destul de mult de recuperat. Am început să facem săptămânal activități pentru dezvoltare și am dus-o peste tot pe unde am putut, pentru a descoperi lumea prin toate simțurile: la muzee, locuri de joacă, la mare, la munte, la prieteni sau oriunde aveam eu treabă. O luam mereu cu mine.
„Copilul trebuie să știe că este adoptat”
Un alt lucru greu a fost faptul că, din temerile ei, îmi spunea de sute de ori pe zi „Te iubesc, mami”. Ajunsesem, paradoxal, să nu mai suport aceste cuvinte atât de frumoase. Deși era un copil de aproape 6 ani, nevoile ei erau asemănătoare cu ale unui bebeluș, deoarece nu se putea dezlipi de mine. Am dus-o peste tot unde avea nevoie: la psihiatru și psiholog, la dentist – unde i-am rezolvat toate problemele dentare -, la diferiți medici, pentru a mă asigura că este sănătoasă, la kempo (unde am înțeles cât de importante sunt sportul și disciplina pentru copii), la grădiniță și apoi la școală, dar și la Cercetași, unde a învățat cooperarea, lucrul în echipă și empatia. Nu vă ascund că toate aceste lucruri – și multe altele pe care nu am spațiu să le povestesc aici – m-au copleșit. Mai ales că am trecut prin acest proces singură și nu am avut momente reale de pauză. De multe ori mă simțeam ca o taximetristă, într-o alergare continuă, mereu obosită, și nu este de mirare că m-am simțit epuizatǎ, însă toate acestea au fost răsplătite peste mǎsurǎ.
Astăzi suntem foarte bine. Sara a înflorit. Uneori, nici nu mai zici că e același copil pe care l-am adus acasă. Veselă și jucăușă mereu, se trezește dimineața, dansează și cântă singură prin casă, la școală este printre primii elevi, îmi spune de multe ori cât de mult mă iubește (dar nu la fel de des ca înainte, ci așa, la câteva zile), îmi mulțumește enorm că am adoptat-o și că sunt mămica ei, că o îngrijesc, și îmi declară cât de fericită este că locuiește în această căsuță frumoasă cu mine.
– Aveți un sfat pentru cei care ar vrea să vă urmeze exemplul?
– Unul din cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le știe un copil adoptat este chiar acest fapt, că este adoptat. Nu trebuie sǎ îi ascunzi acest lucru nici mǎcar în primele zile, întrucât șocul aflării acestei vești mai târziu poate crea o prăpastie între copil și părinți. Sara a știut de la început că este adoptată și a integrat foarte bine acest lucru, astfel încât să nu îi fie rușine sau jenă să spună asta cuiva. Pentru amândouă este chiar o mândrie că ne-am găsit și cǎ ne iubim.
– Cum este acum viața familiei care ați devenit?
– După doi ani petrecuți „intensiv” alături de Sara, nu m-am mai simțit capabilă nici emoțional, nici fizic, să mă întorc la job. Statul îți oferă doi ani de concediu de acomodare, cu 85% din salariu (cred cǎ este important de menționat), perioadǎ care pentru mine s-a încheiat, iar gândul de a reveni la un program fix, cu ore suplimentare, să plec dimineața și să mă întorc seara acasă, mi se părea prea greu în acel moment. Simțeam că tot ceea ce am construit emoțional împreună cu Sara s-ar putea pierde. Ca să crești un copil nu ai nevoie de mulți bani, cum cred majoritatea oamenilor. Cea mai mare nevoie a lor este de atașament. Ei sunt fericiți și dacă primesc o acadea. Sara primește foarte multe aprecieri din partea celor care o cunosc, spun despre ea că este un copil frumos și bine educat. Are prieteni, chef de joacă nonstop și naivitatea specifică copilăriei, ceea ce o face adorabilă.
În perioada cât ea era la școală, am avut timp să îmi dezvolt un proiect de suflet și am înființat un ONG, împreună cu câțiva prieteni – Asociația Biogeographica. Organizația este dedicată protejării biodiversității și conservării mediului, prin educație, cercetare științifică, acțiuni directe și implicare activă în politicile publice. Și despre activitatea căreia m-aș bucura să am ocazia să mai vorbesc în revista „Formula AS”.
