În urmă cu câțiva ani, o mașină mi-a lovit pisicul pe care îl iubeam nespus. După pierderea lui, mi-am zis că nu îmi mai trebuie niciun animal de companie. Atât de dureroasă a fost despărțirea, că mult timp nu m-am putut consola. Dar într-o zi de primăvară, când anotimpul se legăna între înfloriri și miresme, în curtea casei, într-un șopron în care îmi stivuiesc lemnele pentru iarnă, a apărut un pisic mic și slab, că abia se ținea pe picioare. Băiatul meu l-a văzut și m-a strigat: „Mamă, vino de ia-ți pisica!”. M-am dus repede la șopron și am găsit un ghemotoc alb, cu trei pete negre (una pe cap și două pe spinare). Când m-am uitat mai bine, am constatat că nu avea coadă, avea doar un ciot, cu o cicatrice care arăta că trecuse printr-o întâmplare dureroasă. Era așa de slab, că îi puteam număra coastele. Mi s-a făcut milă de el. Se uita în ochii mei, abia mieunând și implorând milă. L-am luat, l-am spălat, i-am dat de mâncare și a adormit „buștean”, într-o cutie, lângă sobă. A doua zi, i-am cumpărat un coș de răchită, mâncare, și pisoiul a intrat cu drepturi depline în familia mea. I-am dat și un nume, Mița, pentru că este fetiță. A trecut o perioadă destul de lungă până când Mița și-a revenit, s-a îngrășat, a devenit foarte frumoasă, chiar și așa, fără coadă. O iubesc, o iubește toată familia, de la nepoți până la Rex, stăpânul curții, un câine alb, maiestuos… Cum o vede, o adulmecă, să se convingă că face parte din familie, îi dă târcoale, își apropie botul de ea, ca într-o invitație la joc. Mai mare dragul să îi privesc.
Când mă întorc acasă, Mița mă așteaptă la poartă, cocoțată pe un par de la gard. Mă întâmpină cu un mieunat scurt, se dă jos și într-o clipă se tăvălește la picioarele mele. O ridic, îi vorbesc și mă înțelege… Îmi așează o lăbuță pe
obraz, se uită la mine cu niște ochi verzi, migdalați, de parcă ar vrea să mă hipnotizeze. Este o pisică harnică și ageră. A dat iama în neamul șoricesc. Trebuie să fiu foarte atentă, că ascunde câte un șoarece unde nici nu mă gândesc. De multe ori, când mă încalț, găsesc și în pantofi astfel de trofee. Mița are un loc preferat, pe o canapea. Se întinde, se rostogolește, caută motive de joacă până obosește, și adoarme în poziții pline de haz. Altă dată, când mă vede în preajma ei, se repede la picioarele mele, mă prinde cu lăbuțele și nu-mi mai dă drumul. Dar cea mai mare plăcere o are dimineața, când eu îmi beau cafeaua. Mița simte din locul unde doarme, și vine, mi se așează în brațe sau în poală și toarce, toarce, iar eu îmi sorb cafeaua puțin câte puțin, să nu se ducă prea repede clipa de liniște și de fericire…
Cu siguranță că Mița nu este cea mai frumoasă dintre pisici. Dar pentru mine e totul: afecțiune, gingășie, o iubire fără condiții, care face mai îngăduitoare trecerea timpului.
GEORGETA G. – com. Provița de Jos, jud. Prahova
