• Știm cum arată Pământul. Este rotund, l-am văzut din spațiu, i-am cartografiat fiecare metru pătrat, am filmat și fotografiat fiecare cotlon. Ce nu prea știm este cum sună Pământul, cum se aude, de departe și de aproape, ce sunete se aud într-un colț de savană, într-o pădure amazoniană, cum se aude un zimbru sau pasărea paradisului. Despre sunetele planetei noastre avem multe de aflat, iar sound designerul George Vlad, stabilit în Marea Britanie, este unul dintre exploratorii sunetului Pământului. A pus România pe harta mondială sonoră Earth FM, prin înregis­trările făcute în Parcul Național Vânători – Neamț, a captat sune­tul deșertului pentru unul dintre cele mai mari succese ale cine­ma­tografiei mondiale din ultimii ani, „Dune II” •

Sunetele care se pot pipăi

– Să asculți sunetele ce se aud în natură și să-ți faci din asta o meserie e ceva fabulos. Cum a înce­put aventura?

– M-am născut la Iași, și cum părinții mei erau foarte ocupați, au decis să mă ducă în satul bunicilor, unde am crescut de la 11 luni, până pe la șase ani, când am mers la școală, la oraș. După aceea, mă mai întorceam acolo în vacanțe. Mi-am dat seama abia mai târziu, la Universitate, că am hiperacuzie, adică aud toate sunetele la un nivel mai înalt decât ceilalți. Asta nu mă împiedică să am o viață normală, poate doar când trece o sirenă pe lângă mine, sau apare un zgomot puternic, simt asta aproape la un mod dureros. În schimb, sunetele mai joase, mai ales din natură, le aud mai bine decât ceilalți, lucru de care nu eram conștient în copilărie, când credeam că toată lumea aude la fel. Mai apoi, am aflat și de noțiunea de sinestezie. Pentru mine, sunetele au mai multe dimensiuni, am o senzație tactilă, aproape le pot pipăi. Una din primele amintiri auditive este sunetul cor­bilor din pădurea de lângă sat, unde mergeam din când în când, pentru că, încă de pe la 4-5 ani, bunicii mă lăsau liber, umblam cu prietenii, exploram. Am devenit foarte curios, ce-i cu păsările astea, de unde vin ele, ce stil de viață au, ce înseamnă sunetele pe care le scot? Corbii au un sunet foarte frumos, grav. O tot întrebam pe bunica, dar săraca nu prea știa ce să-mi explice. Îmi mai amintesc de sunetul șorecarului, o pasăre răpitoare, care ne mai fura pui din curte. Eu păzeam găinile din curte și eram atent la sunetul lui, să pot da alarma. Am avut dintotdeauna această experiență senzorială bazată pe sunet, ascultam cu mare atenție bobocii de rață, albinele, vântul prin frunze, o lume foarte interactivă pentru mine. Nu știam că unii le ignoră, că nu bagă în seamă sunetele astea care, pentru mine, erau ca un magazin de jucării. Oriunde mă duceam, eram atent la sunete. Băteam zile întregi cu tot felul de obiecte în oala mare pentru sarmale, care avea o rezonanță aparte, eram atent la sunetele pe care le scotea.

– Era o schimbare sonoră acută între satul bunicilor și orașul zgomotos?

– Da, doar că nu era neapărat o schimbare în rău. La început, mă cam copleșeau aglomerația, zgo­motul traficului, dar mă obișnuiam. Și găseam și la oraș sunete care-mi plăceau, cum ar fi ecoul de seară al trecerii tramvaiului printre clădiri, reverberațiile. În timp, am înțeles că aud mai puternic sunetele ca alți oameni și am luat acest dar în serios. De pildă, eram cu un grup într-o expediție în Amazon și căutam o pasăre de care nu reușeam să dăm. Noaptea, la focul de tabără, stăteam de vorbă și, la un moment, le-am zis că am auzit pasărea. Nu m-au crezut, până când, după vreo jumătate de oră de ascultat, au auzit-o și ei. În cazul meu, selecția s-a făcut repede.

Sunetele copilăriei

– În afară de păsări, au mai rămas în memoria afectivă și alte sunete ale copilăriei?

– Da, când mergeam cu bunicii la muncile câmpului. Eu, fiind mic, nu prea eram de ajutor, dar mergeam de plăcere, mă trezeam dimineața, la 4-5, ei arau, prășeau, iar eu stăteam în iarbă și ascultam insectele, foșnetul lanului de grâu, un sunet foarte frumos, deseori ignorat din cauza altora mai puternice. Îmi amintesc și su­netele fermei: cai, vaci, oi, pur­cei, găini, un peisaj sonor complet pentru mine. Încerc să-l regăsesc când mă mai întorc acolo, dar acum oamenii nu mai au animale, au mașini, au plecat la oraș, mai auzi câteva găini, câini și poate o vacă. Ajung de trei-patru ori pe an cu soția mea acolo, mai reparăm la casa bunicilor. Ca animale sălbatice, nu s-au schimbat multe, avem cerbi, căprioare, chiar și lupul vine în pădure, dar animalele domestice sunt mai puține. Ca-n copilărie mai sunt cântecele păsărilor primăvara, al pițigoiului, sunetele de noapte ale bufnițelor, avem mai multe specii acolo, multe specii pe care le cunosc din amintiri. Când eram mic, nu știam cum se numesc păsările ce scot acele sunete, dar acum pot să le recunosc.

– Întorcându-ne la amintirea cu oala de sarmale, am să întreb cum de nu ați devenit muzician?

– Nu am învățat să cânt la un instrument, dar compun muzică, nu sunt doar sound designer. Am compus, am produs sunete de track-uri, de piese, în special pentru jocuri video ce sunt ascultate zilnic de milioane de oameni. Am ajuns aici după un drum lung și sinuos. Când aveam 19 ani, cum părinții mei nu se descurcau prea bine financiar, a trebuit să plec în străinătate să muncesc trei ani în Italia, pe șantiere, căram marfă, muncă foarte obositoare, lucram și de la 5 dimineața până la 8-9 seara, fără week-end. Am strâns bani, mi-am cumpărat un laptop performant, instrumente, am învățat să folosesc softuri de programe muzicale și mi-am dat seama cât de multe se pot face doar cu un calculator. Asta, cu tehnologia de acum 20 de ani. Mi-am dorit să învăț să fac asta atât de bine încât să devină o meserie, nu doar hobby, iar asta s-a întâmplat după câțiva ani. M-am întors în România, mi-am făcut un studio și am început să aplic la job-uri online. Multe jocuri video aveau o imagine foarte bună, dar sunet prost, sau deloc. Am lucrat la jocuri, la cărți audio, podcasturi, orice ținea de sunet și, cum eram foarte activ online, i-am atras atenția unui important om din domeniu, care m-a invitat să studiez la Universitatea din Edinburgh, Scoția. Am absolvit-o cu brio, o experiență foarte plăcută. De acum, nu mai lucram pe șantier, aveam mereu comenzi, dar munceam și câte 100 de ore pe săptămână, nu mă gândeam la sănătatea mea mentală, la corpul meu, până am avut o cădere nervoasă. Nu mai puteam dormi, mânca. M-a lecuit ieșitul în natură.

„E o modă în Occident, cu sunetele naturii”

– Cum s-a întâmplat?

– Mi-am dat seama că asta-mi lipsea forte mult. Am început să ies, să mă plimb, să nu mă gândesc încontinuu la job, la clienți, și m-am întors la rădăcini. Reveneam de câteva ori pe an în România și așa a pornit cealaltă parte a muncii mele, munca în teren. Înregistrările de sunet din natură. A fost o surpriză plăcută, un bonus, nu plănuiam să fac din asta o meserie, era doar plăcerea mea, o făceam pentru a mă liniști după munca în studio și din dorința de a afla ce se aude într-un loc, oare ce se întâmplă noaptea acolo, care sunt sunetele naturii? Am o curiozitate insațiabilă, care m-a pus în situații periculoase. Am avut și înțelegerea unor pădurari, directori de parcuri naționale, le-am spus eu asta fac, nu am nici un alt interes. După 7-8 ani în care am postat pe internet sunetele din natură, au început să mă caute clienți importanți. Așa au apărut și ofertele de a lucra la filme precum „Dune” și pentru firme mari care înțeleg că munca mea este importantă.    E o modă în Occident, cu sunetele naturii. Oamenii vor să se deconecteze de la stres, de la munca de zi cu zi, iar sunetele naturii fac bine, s-a demonstrat în multe studii. Cei care lucrează sau stau toată ziua într-o clădire își iau o pauză de zece minute și ascultă lupi urlând, de pildă. Le prinde bine, dar asta nu e tot, nu e experiența completă, nu ar trebui să înlocuiască ieșitul propriu zis, care înseamnă o experiență multisenzorială. Sute de mii de ani, omul a fost parte a naturii, doar acum, de vreo 200, am ajuns așa, separați de ea.

– Cum se simte un om care își petrece atât de mult timp în natură, în zone izolate?

– Nu-i așa de ușor de explicat. Am să pornesc din partea opusă. După o lună de muncă în studio, rutină, casă, cumpărături, totul devine apăsător, parcă îmi pierd identitatea, setea de viață, nu mai dorm bine. Apoi, dacă doar o zi îmi iau soția și mergem pe malul mării, sau într-un parc național, simt că iau o gură de aer, trece oboseala. Dacă merg într-o zonă izolată, cum a fost în Parc Vânători – Neamț, unde am înregistrat zimbri și alte 25 de specii de animale, mi-am petrecut mii de ore, simt că am găsit piesa lipsă, pe care o căutam demult, dintr-un puzzle. Sunt împlinit. Chiar și la sat dacă merg, o iau spre deal, spre pârâu, simt că am tras o gură de oxigen după ce am stat în smog. Și soția mea simte la fel, discutăm despre asta. Nu-i ceva hippie, new age, vreo filozofie, teorie. Trebuie toți să ieșim în parcurile din oraș, în parcurile naționale.

„Nu a mai mers nimeni cu microfoanele în acele locuri”

– Vă simțiți, uneori, ca un explorator, descoperitor de noi teritorii?

– Nu e ca și cum aș merge în zone în care n-a mai călcat omul nicodată. Și în munții noștri, în cele mai ascunse coclauri, au trecut dacii înainte. Am mers de curând într-o expediție în Africa, într-o zonă a Gabonului, descoperită abia de curând, acum 20 de ani, când un explorator a mers pe jos din Congo până la Oceanul Atlantic. Exista un luminiș uriaș în junglă, de mărimea câtorva terenuri de folbal, și acolo se adună elefanți, gorile, antilope bongo, specie rară, un peisaj de nedescris. Au mai fost oameni acolo în ultimii 20 de ani, chiar dacă e foarte greu accesibilă zona, au filmat, dar nu a mai mers nimeni cu microfoanele. Am înregistrat 48 de ore, ce insecte și lilieci se aud noaptea, ce păsări se aud în zori, cum apare turma de elefanți, un fapt nedocumentat până acum. E important să știm ce avem acolo. Dacă Doamne ferește un astfel de loc dispare, măcar știm ce a fost. Poate știind, putem proteja aceste zone sensibile, aflate în pericol. La fel și în România, avem fotografii din multe zone mai izolate, faună și floră, dar nu știm cum sună acel loc. La Vânători – Neamț, le sunt recunoscător administratorilor Parcului Național, pentru că m-au ajutat să ajung în locuri mai greu de găsit, mi-au dat acces liber noaptea și așa am captat ceea ce nu mulți au auzit. Da, este o muncă de explorare, pe care nu o poate face oricine. Eu am experiență, știu cum să lucrez în zone de mlaștină, în zone cu multă umezeală, la temperaturi sub zero grade, microfoanele rezistă greu. Eu fac sunetele acelor locuri accesibile tuturor. Fac două-trei expediții pentru clienți și una pentru mine, de plăcere. Am mers anul trecut în Papua Noua Guinee pentru că îmi doream foarte mult să înregistrez pasărea paradisului. Muream de ciudă când vedeam pe internet mii de fotografii și videoclipuri fără sunet, cu păsările astea rare, și nu știam cum se aud.

Șlagărele internaționale ale balenelor

– Există un fir comun, ceva ce leagă satul copilăriei din Moldova cu pădurea ecuatorială, savana, cu crestele munților?

– Da, de multe ori am observat asta. Am mers, de exemplu, în Etiopia, într-o zonă foarte săracă, cu oameni lipiți pământului, cum se spune. Pentru ei nu există obiecte de unică folosință. Hainele pe care și le fac singuri sunt cusute și tot cusute. La fel era și la mine, la bunici. Bunicul era și cioban la oi, lâna ce ieșea din tunsul oilor ajungea la bunica, care împletea cu acel fir veste, flanele. Nu foloseam plastic, nu prea cumpăram lucruri deja făcute, eram independenți, erau puține lucruri de care aveam nevoie și nu le puteam face în casă. Totul era o economie circulară. Și când se strica ceva, se repara, dacă nu se descompunea natural, nu se arunca, să polueze natura sute de ani. Și prin zonele prin care-mi place să merg prin lume, în sate mici, la triburi, oamenii se descurcă în acest mod. Dacă e sărăcie, nu sunt bani, asta nu înseamnă că oamenii sunt nefericiți. Își procură mâncarea din munca lor, știu cum va fi vremea, se adaptează, nu se bazează pe îngrășăminte chimice, procese industriale. E un mod de viață similar pe oriunde am mers, din Papua Noua Guinee în Chile, Mexic, traiul în comuniune cu natura. Acolo, dacă apare un șarpe, oamenii nu leșină, nu cred că a venit sfârșitul lumii, o să ne mănânce, hai să-l otrăvim, să-l omorâm. Ca la mine la țară, unde oamenii învățau să trăiască cu natura, să ia doar cât le trebuie, să nu exploateze la maxim. Am fost la un trib din Senegal care trăia în mijlocul savanei cu ceea ce se găsea în zona imediat apropiată, nu avea pretenția să pună stăpânire pe toată savana. Luau ce le trebuia, restul era pentru natură, animale, păsări. Vânau doar când trebuia, nu vindeau. Și eu, când eram mic, mergeam la pescuit, prindeam doi pești, veneam acasă și-i mâncam, atât cât îmi trebuia. Dacă omul ia prea mult, ia de la natură, e un cerc închis. Cu cât ne extindem, exploatăm mai mult, rămâne mai puțin pentru restul viețuitoarelor și ăsta nu e un viitor roz. Deja, din masa totală a animalelor, doar 5 % mai sunt sălbatice, restul, domestice. E păcat. Continuăm să mergem, ca specie, pe drumul dezvoltării în detrimentul naturii, defrișăm, schimbăm clima și deja începem să plătim prețul. Văd asta în călătoriile mele, zone mari rămase fără apă, uragane ce par desprinse dintr-un film SF. Ne furăm singuri căciula.

– Care sunt cele mai noi proiecte?

– Acum lucrez cu un program internațional care încearcă să descifreze limbajul animalelor și al balenelor, în special. În afara oamenilor, ele au cel mai elaborat limbaj. Au chiar și hituri internaționale, cântece ce pornesc dintr-o zonă, sunt transmise mai departe, un pic modificate de fiecare individ care-l cântă, și ajung în toată lumea. Un fenomen comparabil cu cultura noastră pop, pornită din Vest și ajunsă peste tot, cu aroma locală. Ar fi minunat dacă am reuși să înțelegem ce spun balenele. În anii 70, Roger Payne a fost primul care a imprimat sunetele balenelor, le-a pus cântecele pe un disc care a avut un rol important în stoparea vânătorii de balene. Până în acel moment, vânătoarea de balene nu avea limite, se ucideau în masă, pentru grăsime. Când oamenii și-au dat seama că masacrăm sute de mii de indivizi dintr-o specie inteligentă, vânătoarea s-a diminuat. Cu cât studiem mai mult, cu atât înțelegem că nu suntem noi singura specia ce comunică informații cu ajutorul sunetelor, a vocii. Misiunea mea este să le înregistez. Am să plec anul acesta în Australia, voi închiria o am­barcațiune…    sunt multe lucruri ce pot să meargă prost, dar ceea ce fac eu este diferit de înregistrările oamenilor de știință. Am nevoie de câteva zeci de ore de înregistrări la calitate înaltă, din perspective diferite. Vreau ca oamenii să asculte, să se bucure de ele, nu doar să preia o informație tehnică și atât. Am sute de ore de înregistrări pe canalul meu youtube.com/georgevlad, inclusiv cu balene înregistrate în Madagascar.