• După lansarea volumului „O țară numită Dacia”, Petruț Călinescu face un pas neașteptat: mută fotografia din galerii direct în sălile de cinema. De vorbă cu unul dintre cei mai importanți fotografi documentari din România despre supraviețuirea unei meserii aflate în criză și despre cum transformi reportajul într-o experiență vizuală și sonoră •
„După fiecare proiect, îmi zic: «Gata, ăsta e ultimul!»”
– În primul și-n primul rând te felicit că în ciuda crizei care a lovit în ultimii ani jurnalismul, continui să ții sus steagul fotografiei documentare și de reportaj. Cum reușești?
– Cu mult efort. Mulți dintre foștii mei colegi s-au reprofilat, au lăsat fotografia pe locul doi și și-au urmat alte pasiuni, din care se poate trăi mai bine. În meseria asta însă, nu prea poți fi lup singuratic. Când ai concurență, când domeniul tău merge bine, îți vin idei, ești motivat să tragi mai tare. Când ești singur, n-ai niciun reper. Eu am ajuns să depind de granturi și burse. Nu vreau să mă plâng, fiindcă fac rost de finanțări. Cel mai mult mă impactează însă că mi se restrânge timpul pe care îl aloc propriu-zis fotografiei. Stau toată ziua să scriu proiecte și să aplic. Iar după ce câștig, stau cu zilele să decontez și să raportez, să completez tabele și excell-uri. Nu mai vorbim de toate proiectele la care aplic și nu câștig. E atâta hârțogărie la mijloc, că după fiecare proiect îmi zic: „Gata, ăsta e ultimul!”. Dar după ce mai trece un pic de timp, o iau de la capăt, că nu am ce altceva să fac.
– Nu doar că nu te dai bătut, dar luna asta ai decis să aduci fotografia și în cinematografe. Cum s-a născut ideea asta?
– Tot dintr-o frustrare legată de sursele de finanțare. Ca să faci o expoziție clasică de fotografie, trebuie să antamezi spațiul cu un an în avans, fiindcă spațiile bune sunt puține și sunt mereu rezervate. Or, problema e că tu aplici cu un proiect, dar nu știi dacă vei lua sau nu finanțarea. Cei care dețin spațiul nu pot să ți-l blocheze ție și să te aștepte un an. Așa am ajuns să nu mai fac expoziții foto, ci proiecții de fotografii cu coloană sonoră. N-am inventat eu roata. La Festivalul de Fotojurnalism din Perpignan, din Franța, cel mai mare festival dedicat reportajului foto din lume, lucrul ăsta se face de mai mult de-un deceniu. Proiecțiile sunt extraordinare și strâng enorm de multă lume. Am testat deja asta cu proiectul documentar dedicat înconjurului Mării Negre, care a fost proiectat în Georgia, la Tbilisi, dar și în Turcia și în Bulgaria. Publicul a reacționat foarte bine. Avea și de ce: era intens, dinamic, muzical, ca un espresso scurt, băut dintr-o înghițitură.
– Proiecțiile vor avea loc sǎptǎmânile acestea la Cinema „Elvira Popescu”. La ce se pot astepta iubitorii de fotografie?
– La o imagine a României cum nu au ocazia să vadă toată ziua pe internet sau pe rețele. O să proiectez opt povești documentate în România, în Republica Moldova, în Turcia, Bulgaria și Georgia. „Mândrie și beton” documentează du-te vino-ul românilor din Țara Oașului spre Spania și Italia. Cel dedicat garajelor din Moldova e despre locuire și despre moștenirea regimului comunist. În reportajul despre pepenii de la Dăbuleni mă aplec și asupra efectelor încălzirii globale, asupra deșertificării și suferinței oamenilor care locuiesc în acele zone. Există și o poveste dedicată periferiei, în care am documentat modul haotic în care se dezvoltă Bucureștiul de ani de zile. Și altele, pe care cei curioși le vor descoperi direct pe ecran. Coloana sonoră e făcută de Electric Brother, un prieten mai vechi muzician, care a încorporat multe sunete reale înregistrate pe teren, chiar și bucăți de interviuri și o muzică destul de nostalgică și melancolică.
Sărbătoare prin fotografii
– Următorul tău proiect va fi o călătorie pe granițele României. Ce îți dorești să documentezi, de fapt?
– Ne-am cumpărat recent o autorulotă, care să ne permită să stăm mai mult pe teren, dar care va deveni și un spațiu mobil de expunere. Vom lua cu noi proiectorul și vom proiecta imaginile în diverse locuri în care am lucrat. Ar fi un mod de a da înapoi ceva comunităților care ne-au primit și ne-au permis să fotografiem, o sărbătoare care să le dea și lor ocazia să se simtă bine, să fie împreună și să se privească și altfel, prin intermediul fotografiilor mele. Am în minte și o serie de portrete cu cei de la graniță. Ar fi o revizitare a obiceiului de altădată al fotografilor care mergeau din sat în sat și adunau în jurul lor toată comunitatea. Îmi doresc să surprind în imagini acea majoritate a țării despre care știm prea puține, pe care o cunoaștem doar ca procent electoral și pe care de multe ori o antagonizăm: ei sunt „ceilalți”, „georgiștii”, „suveraniștii”. Dar cine sunt ei, de fapt, ce probleme au, ce visează, cum își duc viețile, ce-și doresc de la țara lor? Pe de altă parte, îmi doresc și să surprind acele peisaje ale schimbării – construcțiile recente, giganticele drapele suveraniste înălțate în cele mai neașteptate locuri. Va fi, deci, și o explorare subtilă a rădăcinilor naționalismului românesc. Însă, ca orice proiect la început de drum, e încă deschis.
– În majoritatea proiectelor tale e implicată și Ioana, partenera ta de viață, care e jurnalistă. Veți face din nou echipă, ca pe vremuri?
– Nu vom putea face asta tot timpul, fiindcă avem copii. Să plecăm cu toții în rulotă nu prea funcționează, pentru că viața se organizează altfel în jurul copiilor, ai alte priorități și altă stare. Pe de altă parte, nu va fi o singură călătorie pe graniță, ci mai degrabă du-te vino-uri spre diverse puncte unde voi campa mai multă vreme. Avem ca parteneri diverse asociații care revitalizează cultural aceste spații de graniță. Prin intermediul lor, vom proiecta fotografiile la diverse festivaluri. Revenind la Ioana, ea se ocupă de partea de comunicare și de vizibilitatea acestor proiecte, că acolo are expertiză. Dacă n-ar fi ea, rareori aș vorbi sau aș ieși în public cu munca mea. Își dorește să revină cât mai curând și la jurnalismul de teren. Copiii cresc. Ușor, ușor o să ne repunem la drum.
– Ai lansat recent și o nouă carte foto, „O țară numită Dacia”, un titlu care pare mai degrabă ironic…
– Proiectul e o revizitare culturală a mitului nostru fondator. Ideea mi-a venit treptat, văzând un proiect al unei fotografe britanice, Laura Pannack, care călătorește prin Balcani și ilustrează fotografic miturile și legendele țărilor respective. În România, a venit să fotografieze povestea „Tinerețe fără bătrânețe”. Ea are însă cu totul alt stil, foarte poetic, nu documentar. Mă gândeam deja să construiesc un proiect despre cum se conjugă obsesia pentru naționalism a românilor și mândria lor că sunt români cu sărăcia și precaritatea cu care se confruntă. Ce-i face de fapt pe oameni să fie mândri că sunt români? Ce-i face pe cei mai săraci dintre ei să-și arboreze în curte ditamai steagul românesc? Ce liniștește în ei? Ce speranțe hrănește? Însă declicul a venit într-o vară, când eram la mare și am aflat că există un festival de reconstituire istorică: se băteau dacii cu romanii. Atunci am înțeles că de aici trebuie să pornesc. Uluitor a fost să descopăr că există zeci de astfel de festivaluri în provincie, la care se adună tot felul de mistici, de yoghini, că există un adevărat comerț cu obiecte așa-zis „dacice”. Mi-am propus, deci, să înțeleg mai bine această tendință a societăților contemporane de a-și proiecta speranțele în trecut, nu în viitor, și să documentez acest aspect al istoriei care continuă să hrănească și azi imaginarul poporului român: a fost exploatat până la refuz și a lăsat urme din marketing și turism până-n politică. Sigur, lucrurile astea nu sunt noi, protocronismul a fost promovat intens înainte de 1989 și avea scopul clar să legitimeze regimul lui Ceaușescu prin asocierea lui cu o istorie națională glorioasă și veche. Dar e și un pic din copilăria mea în proiectul ăsta, fiindcă și noi ne jucam în copilărie de-a dacii și romanii, fără să știm că Ceaușescu se visa Burebista.
– O să închei întorcându-mă puțin la prezent. De când faci fotografie documentară, România a înfruntat emigrația, austeritatea, pandemia și creșterea în sondaje a extremei drepte. Cum se vede azi România prin obiectivul tău fotografic?
– Pare într-o stare de colaps iminent, parcă în fiecare clipă ceva stă să se prăbușească. Însă țara a tot ajuns în punctul ăsta și mereu, inexplicabil, s-a salvat. Tentația mare e să spui că nu s-a schimbat mare lucru, că România a stagnat. Revizitând însă arhivele foto de la ziarele la care am lucrat în anii 2000, pot spune că România nu mai e aceeași. Sigur, România din Primăverii nu seamănă cu România din Zimnicea. Dar, într-un fel paradoxal, faptul că după dezindustrializare atâtea milioane de români au putut pleca să muncească în străinătate le-a făcut bine, pentru că i-a scos din sărăcie. Cei mai mulți s-ar întoarce oricând pe jumătate din banii pe care îi câștigă afară, fiindcă românii sunt ființe gregare, preferă să fie cu rudele și să taie un porc. Însă politicienilor noștri le convine mult mai mult să-i știe plecați, decât să aibă o populație activă, fără loc de muncă, frustrată și gata să se răscoale împotriva lor.
Foto: Petruț Călinescu
