Dragă Formula AS,
Te citesc cu drag de peste 30 de ani, apreciind profesionalismul, diversitatea temelor și apropierea ta de sufletul cititorilor. De-a lungul timpului, am avut bucuria de a fi publicate și câteva articole de-ale mele, o experiență pentru care rămân recunoscătoare. Primul meu articol, în urmă cu mulți, mulți ani, a fost publicat la rubrica „Din lumea necuvântătoarelor”. Pe-atunci, corespondam cu voi prin poștă.
Am plecat din țară de 20 de ani, și acum, din Canada, vă urmăresc on-line. Dacă mi-aș permite financiar, mi-aș dori să am pe noptieră fiecare ediție, ca pe un prieten adevărat. În sensul ăsta, îndrăznesc să fac o sugestie: Formula AS să aibă o rubrică permanentă dedicată diasporei românești, ar aduce mai aproape poveștile celor plecați, dar rămași cu sufletul aproape de România. Pe vremuri, exista această rubrică. Menționez că sunt corespondent al ziarului „Observatorul” din Toronto și, uneori, public la UZPR ro. Dar AS-ul este o publicație complexă, citită atât de persoane în vârstă, cât și de oameni preocupați de sănătate, credință, cultură sau legătura cu România. Vă doresc să rămâneți aceeași publicație primită cu bucurie de cititori din țară și din străinătate!
Anexez scurtei mele scrisori un text pe care m-aș bucura să-l publicați la rubrica „Din lumea necuvântătoarelor”.
Uneori, Dumnezeu așează în drumul nostru lucruri aparent neînsemnate, care ajung să spună peste ani povestea vieții noastre. Așa a fost și cu un castan mic, găsit într-o zi pe un trotuar din Drumul Taberei, din București. Când l-am găsit, nici măcar nu știam că este un castan. Era doar o nuielușă subțire, cu câteva rădăcini, aruncată la marginea drumului. Nu avea nimic spectaculos. Și totuși, ceva m-a făcut să mă opresc, să o ridic și să o duc acasă. Poate că uneori sufletul recunoaște înaintea ochilor ceea ce va deveni important peste ani.
Nu bănuiam atunci că, odată cu el, aveam să plantez și o parte din dorul meu de casă. Și cu atât mai puțin, nu bănuiam că, peste ani, acel copac avea să devină martorul tăcut al propriilor mele rădăcini.
L-am plantat în fața blocului, lângă locul de parcare al mașinii. La început, era doar un firicel de viață care se lupta cu zăpezile, cu ploile și arșita orașului. Îl priveam adesea de la fereastră și mă întrebam dacă va rezista. Dar an după an, castanul a crescut. Încet, tăcut și demn. Florile spectaculoase, ca niște candelabre albe, au apărut după 6-7 ani de la plantare. Puțini ani m-am bucurat de ele, pentru că destinul meu a fost altul.
De mai bine de 20 de ani, trăiesc în Vancouver, un oraș frumos, așezat între ocean și munți, unde oamenii vin din toate colțurile lumii pentru a-și construi o viață nouă. Și totuși, oricât de departe m-ar fi purtat viața, există lucruri care continuă să mă lege nevăzut de locurile în care mi-am lăsat începuturile. Uneori, aceste legături nu sunt oameni sau cuvinte, ci lucruri simple și tăcute. Pentru mine, unul dintre ele este acest castan. Astăzi, este falnic! Primăvara își întinde ramurile încărcate de flori albe, iar vara oferă umbră și răcoare celor care trec pe lângă el. Oamenii îl privesc poate doar ca pe un copac frumos, însă pentru mine el a devenit mult mai mult. A devenit o mărturie vie a rădăcinilor mele.
În fiecare an, în luna Mai, o prietenă dragă din România îmi trimite o fotografie cu castanul înflorit. De fiecare dată când o privesc, simt că timpul se oprește pentru câteva clipe. În florile lui văd primăverile copilăriei mele, străzile umbrite de castani, simt mirosul ploii de Mai și frumusețea simplă a locurilor pe care nu le uiți niciodată.
Castanul meu a crescut odată cu anii mei petrecuți departe de casă. Și, într-un fel tainic, cred că ne asemănăm. Amândoi am fost luați dintr-un loc și plantați în altul. Amândoi am învățat să rezistăm furtunilor și să înflorim acolo unde viața ne-a așezat.
Poate că unii oamenii cred că atunci când pleci din țara ta, începi o viață nouă și lași totul în urmă. Adevărul este că rădăcinile nu dispar. Ele rămân ascunse în suflet și continuă să trăiască prin amintiri, prin dor și prin lucrurile mici care ne păstrează identitatea vie.
Uneori mă gândesc că nu eu am fost cea care a salvat castanul în acea zi. Poate el a fost cel care a salvat ceva în mine – legătura cu trecutul, cu limba, cu amintirile și cu locurile care continuă să trăiască în inimă indiferent cât de departe ne-am afla.
Falnicul meu castan a devenit, fără să vreau, o punte între România și Vancouver, între trecut și prezent, între copilărie și viața construită cu trudă departe de locurile natale. Și poate tocmai de aceea, povestea lui are atât de multă lumină. Exact așa cum oamenii plecați departe reușesc, în timp, să înflorească în noua lor patrie, fără să-și piardă rădăcinile.
DORINA CORNELIA – Vancouver
