Era o zi de toamnă cu ploaie măruntă, deasă și rece, împrăștiată de un vânt aspru. N-ai fi dat afară nici un câine, și totuși, o biată cățelușă rătăcită, cu lesa atârnată de gât, sta tremurând pe trotuar, sub o poartă veche. Era zgribulită, mică, timidă și tare mâhnită. Avea ochii înecați în lacrimi și blănița maronie îi era umedă și murdară. Norocul ei a fost că a văzut-o și a luat-o sub paltonul ei doamna Dady. Doamna asta cu suflet mare a dus-o la casa ei și chiar a primit-o, peste noapte, în bucătărie. Soțul ei a îndrăgit, și el, „musafira”. Cățelușa s-a încălzit, a mâncat și s-a înviorat. Noii stăpâni au întrebat în stânga și-n dreapta dacă cineva a pierdut un câine, dar a fost în zadar, păgubașul nu s-a găsit.
A doua zi după sosire, cățelușa cutreiera deja toată curtea, dând de știre că nu-i chip să intri înăuntru, fără voia stăpânului. Și cum noua venită trebuia botezată, i s-a spus Lola. Când au strigat-o cu acest nume, i-a plăcut și ei și a răspuns la chemare. Îndată i s-a pregătit o cușcă, care a fost așezată lângă cea a Odettei, cățea de talie mare, din rasa câinilor lupi. Micuța Lola era fericită lângă „sora” ei mai mare. Odette accepta cu înțelegere „copilăriile” cățelușei jucăușe și nebunatice. Lola avea vasul ei pentru mâncare, dar prefera să mănânce întâi din cel al Odettei, îi fura osul cel mai mare și-l mânca singură. Făcea fel de fel de ghidușii: se ascundea sub paiele din culcuș, sărea pe cușcă, făcea salturi peste vasele cu mâncare… Într-o zi, când Odette fusese pedepsită și era supărată, Lola nu știa cum s-o înveselească, dar i-a venit ideea salvatoare. S-a rostogolit într-o băltoacă noroioasă, s-a murdărit de era de nerecunoscut și a venit în fața lupoaicei, făcând tumbe. Odette și-a alungat supărarea și buna dispoziție i-a revenit. Câteodată, cele două „surori” se mai încăierau: la început din joacă, apoi o luau în serios. Și nu cel mai slab părăsea lupta, ci cel mai înțelept, adică Odette.
Lola era o cățelușă prietenoasă, simpatică și veselă. Când îndrăgea o persoană, o privea în ochi și-și deschidea gura, lăsând să i se vadă dinții, de ziceai că zâmbește. Cu doamna casei se purta cuviincios, se uita la ea cu admirație și-i plăcea să-i stea în preajmă, fiindcă atunci când deschidea ușa, se auzea muzică bună și plutea un miros discret de parfum ales. Cățelușa păstra probabil amintiri olfactive și muzicale de la vechii stăpâni. Și la câini, amintirile au profunzime și durată. Față de domnul casei, Lola era tot cuviincioasă, încrezătoare și iubitoare: îl însoțea la plimbare și la treburile din curte. Îi plăcea să se odihnească stând pe labele dinapoi și cu capul în palmele lui; descoperise plăcerea de a fi alintată. La orice mișcare, își țintea ochii în ochii stăpânului și-și ciulea urechile, să nu-i scape nici un zgomot. Înțelegea comenzile simple ca: „e voie”, „nu e voie”, „șezi”, „adu papucii”, „urcă pe scaun”…
A învățat multe lucruri, „predate” cu răbdare și bunătate la o școală a blândeții. Că doar trebuie mare osteneală să crești și să educi un necuvântător.
Când Mathieu și Andreas, nepoțeii lui Dady, cântau din muzicuță, Lola simțea nevoia să slobozească un hămăit anume, ce semăna cu o cântare melodioasă, și se așeza lângă copii. Făceau un trio în toată legea și muzica îi apropia mai mult. Idila era în toi. Dar după vreo câteva luni de ședere la d-na Dady și soțul ei, stăpânul care o pierduse pe Lola a văzut-o în curtea unde era acum răsfățată. Bietului om i se înmuiaseră picioarele de emoție, iar Lola l-a recunoscut și ea și voia să-l urmeze, încercând să sară gardul curții. Când i s-a deschis poarta, s-a repezit în fugă și s-a urcat în mașina deschisă direct pe scaunul din spate. Ridicându-se pe labele dinapoi, i-a înconjurat gâtul cu labele din față și și-a lipit boticul de fața lui, de parcă îl săruta. Avea mult dor și dragoste de dăruit. Când Dady s-a dus la geamul mașinii, Lola i-a întins o lăbuță, i-a lins mâna în semn de mulțumire, apoi din nou l-a cuprins pe vechiul ei stăpân și se uita doar înainte. Voia să evite tristețea lăsată în urma ei.
Dady și soțul ei dau deseori telefon la stăpânul Lolei. Când cățeaua e prin preajmă și le aude vocea, scoate un lătrat prelung, de parcă ar zice: „Mi-e dooor”! Și stăpânilor trecători le e dor de ea. Dar n-au încotro. Au rămas cu mulțumirea unei fapte bune și cu speranța că poate într-o zi…
ELENA – Iași
