Pe 28 Mai 2026, la ora nouă dimineața, am intrat în clădirea Consiliului Național Pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) de pe strada Matei Basarab 55-57 din București. Afară era o dimineață obișnuită de primăvară, dar pentru mine nu era o zi obișnuită. După treizeci și nouă de ani de la plecarea din România comunistă, veneam să-mi întâlnesc trecutul.
Drumul până aici fusese aproape la fel de absurd ca multe dintre întâmplările trăite în anii dictaturii. Mi se spusese că nu am dosar. Apoi că am. Mi se fixase o dată pentru consultare. După aceea, altcineva îmi comunicase că dosarul fusese deja consultat de mine. Cum să fi citit ceva ce nu văzusem niciodată? În cele din urmă, ajunsesem să fac plângere la Avocatul Poporului.
În holul clădirii, un paznic cu privire rece mi-a cerut actul de identitate.
– În ce calitate veniți?
Întrebarea m-a lovit neașteptat. Pentru o clipă, am simțit că mă aflu din nou în România anilor ’80, unde trebuia mereu să dai explicații.
– În calitate de victimă a comunismului, am răspuns.
Cuvintele au rămas suspendate între noi.
Am fost condusă într-o sală modestă. La o masă, un bărbat își răsfoia propriul dosar. Nu ne-am vorbit. Nu era nevoie. Eram doi supraviețuitori veniți să deschidă morminte.
După câteva minute, un funcționar a adus un volum gros și l-a așezat în fața mea.
– Dosarul 225359.
Pe copertă era ștampila: STRICT SECRET.
Am rămas nemișcată, ca o statuie.
Timp de aproape patruzeci de ani, mă întrebasem ce ascundeau acele arhive. Acum, răspunsul se afla în fața mea.
Două sute de pagini. Două sute de pagini despre viața mea. Două sute de pagini numerotate manual, una câte una, de mâna unor oameni care mă urmăreau în timp ce eu încercam să trăiesc.
Am deschis coperta îngălbenită.
Dosar de Urmărire Informativă nr. 16244.
Pe numele meu.
În acel moment, am simțit ceva straniu. Nu furie. Nu surpriză. Mai degrabă senzația că intru într-o cameră întunecată în care cineva locuise ani întregi fără știrea mea.
Am citit primul detaliu.
Numele meu conspirativ era Paula.
M-a trecut un fior. În dosarele Securității nu mai eram om. Eram un obiectiv. O problemă. O operațiune. Paula. O femeie care trebuia urmărită.
Pe măsură ce întorceam paginile, am început să înțeleg dimensiunea invaziei.
Acolo erau scrisorile lui Louis, bărbatul canadian care s-a îndrăgostit nebunește de mine. Scrisorile bărbatului pe care îl iubeam.
Fiecare declarație de dragoste fusese citită de străini. Fiecare vis fusese tradus. Fiecare speranță fusese analizată și clasată. Existau copii ale scrisorilor, traduceri complete și fotografii ale plicurilor.
Mi-am imaginat funcționarii aplecați asupra cuvintelor noastre.
Noi scriam despre dragoste. Ei scriau despre risc operativ.
Noi scriam despre viitor. Ei scriau despre măsuri informative.
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru că descopeream ceva nou. Ci pentru că vedeam, în sfârșit, cu ochii mei, cât de adânc pătrunseseră în viața noastră.
Am continuat. Am găsit rapoarte despre activitatea mea la ONT (Oficiul Național de Turism).
Am fost în comisii de selecționare a ghizilor. Am creat materiale turistice în limba engleză. Texte despre Muzeul de Artă. Studii despre Dracula. Uitasem despre aceste lucruri.
Calificativul profesional: foarte bine.
Regimul mă considera suficient de competentă pentru a reprezenta România în fața străinilor, dar suficient de periculoasă pentru a mă supraveghea.
Am găsit apoi note despre rudele care puteau fi atrase la colaborare.
Am închis pentru o clipă ochii. Nu mă urmăreau doar pe mine.
Încercau să transforme familia în instrument. Prieteniile, în instrument. Dragostea în instrument.
Totul putea fi folosit. Totul putea fi compromis.
În alt raport apărea excursia din 1982, cu turiști canadieni. Aceștia fotografiaseră cozile la pâine și lapte. Fotografiaseră adevărul.
Pentru regim, acesta era un act suspect.
Pentru mine, după atâția ani, era una dintre cele mai puternice imagini ale epocii: oameni stând ore întregi pentru o sticlă de lapte, în timp ce statul mobiliza ofițeri pentru a urmări cine făcea fotografii.
Am găsit menționate pachetele expediate și primite.
O vestă de blană trimisă la Grenoble.
Lentilele de contact primite din Franța.
Nici acestea nu scăpaseră atenției lor.
Nimic nu era prea mic. Nimic nu era prea intim. Nimic nu era în afara controlului.
Apoi am ajuns la capitolul care ocupa cel mai mult spațiu.
Căsătoria cu Louis.
Acolo, dosarul devenea aproape obsesiv. Fiecare întâlnire. Fiecare scrisoare. Fiecare conversație. Fiecare gest.
Citind, am înțeles că iubirea noastră nu fusese privită ca o alegere personală. Fusese tratată ca o amenințare.
Am găsit copia scrisorii trimise de tatăl meu lui Louis.
Data: 20 Iunie 1983.
Cuvintele erau tăioase: „Nu voi admite niciodată ca fiica mea să plece din țară.”
Am simțit din nou durerea acelei perioade.
Nu era doar opoziția tatălui meu. Era presiunea unei lumi întregi. Era frica inoculată de sistem. Era zidul invizibil ridicat între mine și libertate.
Mai departe, documentele deveneau tot mai întunecate.
„Legături cu cetățeni străini.”
„Neîncadrare în muncă.”
„Acte de dezordine deosebit de grave.”
Fraze reci. Fraze birocratice. Fraze care încercau să transforme disperarea unui om într-un dosar administrativ.
Dar nimic nu m-a pregătit pentru raportul din 1 Martie 1986.
Raportul unei verișoare.
Acolo apăreau cuvintele pe care nu le mai citisem de decenii: disperare, intenții de sinucidere, gesturi disperate.
Am rămas cu privirea fixată pe pagină.
Pentru câteva clipe, nu am mai văzut sala. Nu am mai văzut masa. Nu am mai văzut dosarul.
Am văzut doar tânăra care fusesem.
O femeie prinsă între dragoste, familie, stat și un viitor care părea imposibil.
O femeie care ajunsese la capătul puterilor.
Atunci am înțeles ceva.
Securitatea nu documentase doar faptele vieții mele. Documentase și suferința. O arhivase. O numerotase. O clasase. O transformase în hârtie.
Am citit ultima pagină aproape fără să respir.
Data de 15 Octombrie 1986.
O propoziție seacă:
„Se încheie urmărirea informativă.”
Atât. Trei ani de supraveghere. Trei ani de teamă. Trei ani de scrisori deschise.
Trei ani de presiuni asupra familiei. Trei ani de încercări de a zdrobi voința unei femei care voia doar să-și urmeze iubirea.
Am închis dosarul.
În jurul meu era liniște. Dar eu auzeam încă zgomotul acelor ani. Pași pe coridor. Uși închise. Telefoane ascultate. Șoapte. Temeri. Lacrimi.
Am mângâiat coperta pentru ultima oară.
Pe ea scria încă: STRICT SECRET
Am zâmbit amar. Nu mai era niciun secret.
Secretul fusese că regimul se temuse de o femeie îndrăgostită.
Iar după patruzeci de ani, femeia aceea era încă în picioare. Dosarul, nu. El era doar o relicvă a unei puteri care dispăruse. Eu eram dovada că nu reușise să învingă.
Paulina Popescu Kitchener – Canada
