Într-o ţară de munţi cum este cea a Maramureşului voievodal, cu pământ sărac, pietros, cu ierni lungi şi climă aspră, agricultura mergea poticnit şi de multe ori mălaiul (porumbul) – din care se făcea pâinea cea de toate zilele – nu ajungea să se coacă, fiind „prins” (îngheţat) de brumele timpurii ale toamnei.

Creşterea animalelor însă era (şi este) cât se poate de nimerită şi rentabilă, existând păşuni alpine minunate, pline de flori: arnică montană, iarbă mare, gen­ţiană, cim­bri­şorul de câmp, sovârvul, potrocuţa (ţintaura), pojarnica (sunătoarea), lanuri de margarete şi sansiul (garofiţa) Fetii Pădurii, coada-şoricelului, excepţionalul crin de munte, clopoţei, căldăruşe, moşuţ, soră-cu-frate, iarba lui Tatin (tătăneasa), bulbuci (trolius europeus) ca nişte mici trandafiraşi galbeni – plantă ocrotită prin lege –, mari întinderi de sânziene, locul de joacă preferat al Frumuşelelor, şi încă multe şi multe altele, cu virtuţi tămăduitoare. Acestea, inge­rate şi ajunse în lapte, îi conferă pe lângă un gust bun, şi reale calităţi nutritive.

Pe lângă cele două-trei mii de oi (zece stâni) pe care le deţineau în sat, la fiecare casă erau una sau două vaci, doi bivoli şi o pereche de boi sau de cai, pentru tracţiune. Numărul animalelor mari fiind considerabil, în Izvoare (păşunea din munte) exista un boar, care păzea cei peste o sută de boi şi junci, un stăvar, care se îngrijea de stava (herghelia) de cai, şi un păstor, care avea în grijă vacile mânzate, junincile şi bivoliţele sterpe. Azi au dispărut păstorii, stăvarii şi boarii. Ultima pereche de boi din Deseşti a trăit acum vreo douăzeci şi cinci de ani. Au fost boii cei fal­nici, galbeni, ai lui Ionu’ lu’ Pretiluş, care l-au condus pe tătuca pe ultimul drum, aşa cum lăsase el cu limbă de moarte.

Datorită iubirii lor neţărmurite pentru animale, moro­şenii au devenit ţinta batjocorii celor de la şes, care au conceput „scrisoarea moroşanului din armată, către femeia lui”. Scrisoarea sună astfel: „Cu cuvântul cel dintâie, dragoste şi bucurie! Ce fac marhăle (animalele)? Şi tu, Mărie?”.

Ciurda satului

„Hai, să stăm ca proştii-n drum!”

În afară de cirezile din munte, mai era ciurda satului, formată din vacile şi bivoliţele de lapte, cu puii lor, şi iepele, cu mânjii sub un an. Aceste animale păşteau pe un loc de lângă sat, plecând în fiecare dimineaţă şi întorcându-se abia seara, ca să fie mulse. Cu toate că fiecare animal îşi cunoştea „adresa”, când veneau cu ugerele pline, în sunetul droangelor (tălăngilor) şi clopotelor, creând un adevărat spectacol, mulţi oameni ieşeau să le întâmpine şi să admire alaiul. Printre ei mă număram şi eu, trasă de mânecă de nepoţelul Alel (Aurel), de patru-cinci ani. Aşa că mă trezesc într-o zi, cam pe la cinci după-amiază, cu el, înarmat cu o vărguţă, gata de plecare: să întâmpinăm ciurda. M-apuc să-i explic cum că este abia ora cinci, că ciurda vine pe la opt şi că nu putem să mergem atât de devreme: „Nu putem să mergem, să stăm ca proştii-n drum, vreme de trei ceasuri!” Dar asta nu l-a descurajat deloc şi se apucă să strige cât îl ţinea gura: „Hai, să vedem ciurda! Hai, să stăm ca proştii-n drum! Hai, să stăm ca proştii-n drum!”

Ochii tuturor privitorilor se îndreptau mai întâi spre burţile animalelor, ca să-şi dea seama dacă sunt sătule sau nu, dacă este suficientă iarbă pe imaş, dar şi asupra ugerelor pline, unora ajungându-le mai jos de genunchi. Acestea înaintau agale, ca nişte matroane, conştiente parcă de importanţa pe care o au şi de admiraţia pe care o stârnesc. Însă admiraţia, transformată în mirare, este interzisă, fiindcă poate să deoache şi să ia astfel laptele vacii, afectându-i sănătatea. Prin urmare, spectatorii priveau tăcuţi, nemiş­caţi, ca nişte statui.

În legătură cu laptele – aliment complet, esenţial în viaţa oamenilor – s-au ţesut multe credinţe şi practici magice însoţite de descântece, care mai de care mai poetice şi mai impresionante, având-o ca protago­nistă pe Suraia, Mândraia, Joiana, Steiana (cea născută cu o steluţă în frunte) ori Zorica (cea născută-n zori).

Luatul laptelui este o credinţă străveche, foarte puternică, de un fantastic absolut şi dăinuie până în zilele noastre.

Jintiţa de pomană

Jintiţa de pomană este un ritual religioso-magic, de prevenire a luării laptelui, dar şi de protecţie, pe cât de uimitor, pe atât de frumos, pe care l-am auzit de la Ioana lu’ Pretiluş (de 89 de ani), cu puţin înainte să părăsească această lume. Şi l-a amintit după ce a terminat de mâncat jintiţa pe care i-o dusesem, ştiind că-i place, şi ea nu mai are vacă de ani întregi.

„No, apoi după ce o fătat vaca, o vecină de-a noastă, din Hărniceşti, Ileana lu’ Pavăl, apoi făce jintiţă, că, vezi, laptele din primele două-tri zile nu să sierbe (fierbe), fă să jintiţe, să face un fiel de brânză al-găbânâie, şi dăde (dădea) la nouă coconi (copii) până nu mâncau ceia din casă, din familie.

Aduna lăptucu’, şi de diminiaţă, şi de sara, cât rămâniea die la ziţăl (viţel), şi-l făce jintiţă. Ş-apoi făce nouă plăcintucă, cu lictari (magiun) ori cu mniere (zahăr), şi făce o masă înaintea căsî (casei). Punie două lăicioare (lăvicioare), nouă bliducă de lut cufundoase (adânci), nouă linguri de lemn mai micuţe – că di-acele linguri erau p-acele vremuri – şi lângă tăt bliducu’, plă­cintuca. C-apoi coconii (şi băieţi, şi fete) stătiam în picioare, cu bliducu’ de jintiţă dinainte, că şi io am fost.

Zinea (venea) femieia şi-n spatele ei, bărbatu’, cu capu’ diescoperit, şi ni-e rugam împreună. Da’ femieia zâcea Tatăl Nostru, Născătoarea şi Cheredeul (Crezul).

Ş-apoi, după ce mâncam, aduce o cantă cu apă şi ni-e da la feştecare în mânucă s-o puniem pă creştetu’ capului şi să zâcem după ea, ca la rugăciune: „Să sie (fie) văcuţa sănătoasă, lăptoasă şi vlăstoasă (să facă mulţi viţei).”

No, ş-apoi plăcintuca di-ai mâncat-o, ai mâncat-o, şi die nu, ai dus-o acasă.

Ş-apăi, tăt aşe zâce femieia aceie, că ea niciodată n-o avut pagubă în marhă (vite), nici alte năcazuri cu ele. Nu i-o putut lua nimeni laptele. Că, vezi, când îi ia laptele, vaca să betejea, nu poate mânca, dă cu picioru’ (împroaşcă), să-ntoarce păru’ pă ea (se zbârleşte), nu vrea să deie laptele. Da’ şi de l-ar da, să-ntinde, nu-i bun. Aşe o ştiut oamienii demult să nu mănânce ei, până ce n-or da (de pomană) la nouă coconi.”

Şi măicuţa Ioana, cum îi ziceam, zâmbeşte fericită acelei imagini idilice de demult, iar eu sunt uimită din cale-afară, fiindcă nu mai auzisem de la nimeni despre o masă de pomană în numele unui animal, şi încă viu. Şi tăcem împreună o bună bucată de vreme.

Ceea ce ştiam, din familie, era că, într-adevăr, nu mâncam din roada nouă sau din lapte (jintiţă) înainte să dăruim celor care n-au: săracilor, familiilor cu mulţi copii, vecinilor… Ţin minte cât mă grăbeam spre vecini, cu ulcica de jintiţă ca să mă întorc la bliduţul meu aliniat lângă cele ale fraţilor mai mici, dar mama mă oprea şi presăra în vas puţină sare: „Că treci peste apă – vâlceauva de la poartă – şi să nu i să ieie mana vacii.” A lua mana este sinonim cu luatul laptelui. Mana fiind bunătatea lui, dar şi cantitatea.

De la această regulă nu se abătea nimeni. Până şi cea mai vestită zgârcită de pe Valea Marei, când venea din Izvoare cu brânza de la oi, oprea căruţa-n drum şi să-nfăţişa la noi, pe la trei noaptea, cu o urdă şi-un caş: pentru că eram o familie numeroasă, dar şi fiindcă părinţii mei o împrumutau cu bani. Pe seama ei circula o glumă şi-anume, cum că ar fi zis: „Aceia nu-i femeie, nu-i găzdoaie (gospodină), care nu ştii să facă dintr-un ou ratotă (omletă) la şiepte cosaşi.”

Ritualul ancestral, descris de măicuţa Ioana, implica cifra nouă de patru ori: nouă copii, nouă bliduţe, nouă linguri, nouă plăcinţele – cifră prezentă în toate descântecele, nouă semnificând lumea, creaţia lui Unu.

Ritualul este pus ca sub o umbrelă sub protecţia Tatălui şi a Maicii Domnului, drept care participă la el, în afară de copii, femeia care oficiază, dar şi soţul ei, lucru nemaiîntâlnit în alte practici magice.

Copiii sunt aleşi pentru puritatea lor, fiind cei mai buni mijlocitori între lumea noastră şi cea divină, de unde ne vin toate darurile.

Şi, cum o dovedeşte azi ştiinţa, apa este purtătoare de informaţie, iar în creştetul capului se află canalul invizibil de legătură cu Tatăl Nostru, Sursa vieţii.

În esenţă, acest ritual pune în lumină triada gând bun – vorbe frumoase (bune) – fapte bune, lege universală ce guvernează totul şi menţine echilibrul, armonia pe pământ.

Şi, în mod evident, este o mărturie de gândire arhaică românească: omul trăind conectat la cele din jur, dar şi la cel nevăzut din cerul înalt. Conform principiului „Dai, ca să ai”, adică „să primeşti”, că Dumne­zeu nu mai poate să pună nimic într-un pahar plin.