Polar e un câine ciobănesc mare, frumos și alb, ca un urs polar. A crescut la o stână de la poalele Ceahlăului. Astă iarnă, stăpânul l-a adus alături de oile lui, în gospodărie. Știa el că e bine să ai un câine pe lângă casă, ca paznic, ca însoțitor. Ș-apoi, observase stăpânul că Polar era și un „bun meteorolog”. Când se tăvălea îndelung prin iarbă, era semn de vreme bună, și gospodarii casei puteau porni cu încredere la munca câmpului: arat, prășit, adunat fân. A fost primit într-o cușcă nouă, încăpătoare și călduroasă, așezată între ogradă și livadă, unde noul venit se simțea de minune. Polar era prietenos, credincios celor ai casei, paznic bun, și rău cu cine merita. Nu suporta oamenii bețivi și pe cei violenți. Cu animalele din gospodărie se înțelegea bine, preferând, în mod deosebit, o ieduță albă ca și el. Cu ea chiar „sta la sfat” și amândoi beau apă din aceeași trocuță. Polar lătra numai când trebuia, dar în primăvara asta, ceva s-a schimbat în obiceiurile lui. Nopți de-a rândul, lătra așa de tare, încât își trezea stăpânii și chiar pe vecinii din jur. Nedumerite de neliniștea câinelui, prietenele lui cele mai bune, Simonica și Claudița, s-au dus să vadă ce se întâmplă. Și ce să vezi? În fața cuștii lui Polar era o aricioaică care, indiferentă la lătrături, poposise acolo. Nervos de o asemenea apariție, câinele dădea cu botul în țepii ei și schelălăia de durere.

Stingherită de apariția fetelor, aricioaica și-a scos capul dintre țepi și s-a îndreptat agale spre culcușul ei. Era, și ea, o viețuitoare a grădinii, și chiar preferată de familie, pentru că stârpea șerpii de pe lângă casă și melcii. Primăvara, când ieșea din hibernare, îi plăcea să se plimbe prin livadă și chiar prin grădinița cu flori. Își unduia cu grație corpul țepos printre tămâioare, mărgăritare, zarnacodele (narcise) și alte flori, trecând nestingherită prin fața cuștii lui Polar, care părea lovit de turbare că aricioaica îi încalcă atât de inocentă teritoriul. Stânjeniți de lătratul puternic și repetat noapte de noapte al câinelui, stăpânii lui mergeau pe rând, o luau pe Aricica pe o lopată și o îndepărtau de locuința câinelui. Dar după câteva nopți, Polar nu a mai dat semne de supărare și nervozitate. Nepotul mai mic al familiei, Leonică, care a botezat-o pe aricioaică „Aricica”, a hotărât să meargă cu tatăl lui, într-un miez de noapte, să vadă ce se întâmplase cu câinele, de dormea așa de tihnit. Cum era cer senin, cu multe stele și lună luminoasă, au văzut câinele stând de veghe, cu botul pe labe, în fața cuștii. Prin fața lui, la fel de simandicoasă, trecea Aricica însoțită de trei aricei. Toți patru se ospătau din troaca cu lapte și mămăligă a lui Polar, care-i privea cu nesfârșită îngăduință. Nici tatăl, nici copilul, nu și-au putut explica acceptarea acestei situații de către ciobănescul cel autoritar. Cine poate ști ce este în mintea și-n sufletul unui câine? S-o fi săturat de înțepăturile ariciului, i-or fi plăcut aricii cei mititei? O fi înțeles că trebuie să fie mai tolerant cu o mamă care căuta hrană pentru copii? Nu vom ști niciodată. Lumea animalelor e plină de mistere. Au și necuvântătoarele secretele lor. Jack London scria în „Mihail, fratele lui Jerry”: „Nu se știe încă totul despre minunea asta care este sufletul câinelui”. Oricum, prietenia dintre un câine ciobănesc și un arici spune multe despre sentimente și toleranță. Avem încă multe de învățat.
ELENA – Iași


