Când a venit prima oară, trebăluiam ceva la bucătărie. Mi s-a părut că aud un mieunat sfâșietor, însă foarte slab ca intensitate, ca de pe altă lume. Am ieșit, dar nu era nimeni. L-am auzit iarăși. Era mieunatul unei pisici pe moarte, care-și mai găsea cumva puterea să ceară ajutor. În sfârșit, l-am zărit sub niște tufe înghețate: un motan galben, ca vai de lume, slab de i se vedeau coastele și cu o privire atât de tristă, cum n-am văzut în viața mea. Mi s-a rupt inima de milă. Nu putea fi o vietate adevărată! Era stafia unei foste pisici! Am dat să fac un pas, dar m-am oprit. Musafirul a tresărit din tot corpul, gata să plece. Se vedea că este foarte înspăimântat. Am încălzit puțin lapte, m-am apropiat cu farfurioara, însă a zvâcnit iarăși, încercând să fugă. M-am văzut obligată să las mâncarea pe ultima treaptă a scării și să intru în casă. După ce s-a asigurat – privind în jur – că nu-i picior de om prin preajmă, a mâncat încet, cu mai multe opriri, și apoi dus a fost, înspre fundul grădinii. Cineva îi făcuse mult rău: îl înfometase prin claustrare, îl schingiuise, încercând să-l omoare. Altfel nu avea cum să fie arătarea aceea atât de slabă și hămesită, pentru că tot neamul pisicesc se descurcă în procurarea hranei. Numai eu știu câte scandaluri am avut cu vânătorii mei, care se cățărau până în vârful prunilor și al frasinilor înalți ca să omoare păsări de tot felul.
A revenit a doua zi, urcând pe platoul scărilor. Plânsul îi era de data aceasta mai real. I-am dat întâi o bucățică de carne, să se mai întremeze, și apoi laptele călduț. A mâncat și a plecat. În unele zile venea și de două ori, dar s-a mai întâmplat și să nu apară deloc și să mă îngrijoreze. Deseori plângea nervos, ca un copil, zorindu-mă să-i aduc ceva repede, ca să poată dispărea cât mai urgent. În mintea lui, bietul pisic îl asocia pe acela sau aceea ce-l chinuise cu toate făpturile ce au două mâini, două picioare și un cap rotund mai plin sau mai gol pe dinăuntru. Oricât îi vorbeam, oricât îl pofteam să intre, nu voia să treacă pragul casei în ruptul capului. De unde concluzia că drama lui s-a petrecut în interiorul unei case.
Încet-încet și-a revenit puțin. Într-o zi, după săptămâni, s-a apropiat de prag să mulțumească pentru masă, privindu-mă. Speram să intre, dar nu. În privirea lui se citea dezamăgire, o tristețe enormă și renunțare totală la încrederea în bunătatea omului. N-aș fi crezut niciodată că se pot desluși toate aceste sentimente în ochii unui animal. Și am hotărât să-l las în voia lui. Dar chiar atunci, după o lună și ceva de vizite, după ce am luat amândoi masa în pridvor, m-am trezit cu el în brațe. Arăta binișor. I-am făcut o baie și a devenit colocatar. Nu l-am botezat, ca să nu-i creez obligații. El este musafirul și e liber să facă ce dorește: să plece sau să rămână!
