„FORMULA AS” ÎN BASARABIA

Beneficiar al unor burse de studiu în Ro­mânia, încă din primii ani de după că­de­rea comunismului și destră­marea Uni­u­nii Sovietice, Octavian Țîcu face parte din stră­lucita generație de istorici basarabeni care a repus în drepturi adevărul despre suferințele ro­mâ­nilor de dincolo de Prut de după impunerea Pac­tului „Ribbentrop – Molotov”. Ca în atâtea cazuri, propria poveste de familie a fost și pentru Octavian Țîcu cea mai bună motivație, atât pentru excelența profesională, cât și pentru misiunea poli­tică. Pro-european și pro-unionist, candidat la pre­ședinția Moldovei, fost parlamentar și ministru, Octavian Țîcu are și azi ceva din încăpățânarea boxerului de mare performanță, care și-a repre­zentat țara la Olimpiada din 1996 de la Atlanta. Combativ, op­timist, dar și „fair-play”, când vine vorba despre români și România, Octavian Țîcu e un inter­lo­cutor cum nu se poate mai potrivit pentru a vorbi despre realitățile de dincolo de Prut, în aceste vremuri așa de amenințătoare și tulburi.

„Mișcarea de renaștere națională a delegitimat regimul sovietic”

– Octavian, te-ai născut într-o perioadă în care în RSS Moldova, ca și în România, istoria care se preda la școală era flagrant mistificată. Cum și când ai început să înțelegi adevărata istorie a Basarabiei?

– Eu am ajuns la a înțelege că istoria adevărată e altfel decât cea oficială pe la vârsta de 7 ani. Satul meu natal, Costuleni, e foarte aproape de Iași și se în­­tinde de o parte și de alta a Pru­tului. Imediat după ce m-au dat la școală, părinții mei și-au luat o „foaie de odih­nă” pentru Ro­mâ­nia și Bulgaria, ceva in­cre­dibil la acel moment. La vamă, însă, tata a fost lăsat să treacă, dar mama a fost întoarsă din drum. Țin minte cum plân­gea și am auzit ceva despre „de­portați”. Atunci am în­țeles că familia noastră era „alt­fel”. Mi-am dat sea­ma că fac par­te dintr-o fa­milie de „dușmani ai popo­rului”, pentru că străbu­nelul meu fu­sese arestat în octombrie 1944 și condamnat la 15 ani. Peste 5 ani, restul fa­miliei a fost deportată în Ir­kutsk, la kilo­me­trul 92. Loca­litatea Par­cium a fost construită de ei, alături de alți deportați ba­­sa­­rabeni, din Ra­ionul Nispo­reni. Străbunelul meu, care mă iubea mult și mă ținea pe lângă el, as­culta noaptea un radio ciudat, după ce dădea drumul la câini. După asta, auzeam posturile de radio românești, rețin și acum frecvența Radio Iași, 153 kHz! – și auzeam ceva ce se numea limba românească, despre care la școală mi se spunea că e limba moldo­ve­nească. Aveam neclarități la acea vârstă. Dar stâlpul acestei istorii alternative a fost bu­nica mea, Mă­rioara, care se născuse în Regat și ca­re îmi spunea povești mi­nunate despre regii și reginele României. Ea avea un gest aparte: când familia termina de mâncat, strân­gea toate firimiturile în palmă și le arun­ca în gură. O întrebam de ce face asta, că doar aveam ce mânca, iar ea îmi spunea de fiecare dată că eu habar n-am ce e foametea. Mi-a povestit ce foame a fost în sat după război, cum ajun­seseră de mân­cau troscot. Îmi povestea toate astea, la final de ani ’70, început de ’80. Mă mir și acum de curajul ei, pentru că părinții nu îmi spuneau nimic, mama, care preda Istoria în școala sovietică, nu-mi răs­pundea la întrebări. Îmi imaginez cât suferea din pri­cina asta… Evident, toată această si­tuație a fost prin­cipala mea moti­va­ție pentru a mă înscrie la Facul­tatea de Istorie. Deja când a în­ceput restructu­ra­rea lui Mihail Gor­baciov, mișcarea de re­naș­tere națională a pornit cu dezvăluiri legate de foamete, de de­portări, de represiunile so­vietice. În 1989, se vorbea deschis despre ce se întâmplase după război, iar prin­cipalele re­ven­­­dicări ale marilor adunări na­țio­nale erau legate de limba ro­mână, de alfabetul latin, de drapel, de con­damnarea Pactului „Ri­bben­­trop – Molotov”, de con­­dam­na­rea depor­tărilor. Apă­reau toate aceste cuvinte, toate aceste teme tabu, care nu mai puteau fi inhi­bate. Prin promo­varea lor, mișca­rea de renaștere națională a dele­gitimat regimul sovietic.

„Ni s-a spus clar că e datoria noastră să schimbăm istoria Republicii Moldova”

– Alegerea de a studia istoria vine, cumva, și cu un plus de satisfacție că pui umărul la în­dreptarea lucrurilor, la repu­nerea în drepturi a adevă­rului?

– Cel care a pus primul umă­rul la acest demers a fost chiar statul român. Eu, de aici, de la Universitatea de Stat din Chiși­nău, unde discutăm, acum după 2 ani, am plecat la studii la Iași. Acolo ni s-a spus clar că e datoria noastră să schim­băm istoria Republicii Mol­dova. Am avut profesori extraor­dinari, care ne-au încurajat să ne asu­măm acest rol și cred că da­torită acestei posibilități noi am câștigat aici bătălia identitară. Ne-am în­tors în Moldova, o generație în­treagă, formată la Cluj, la Iași, la București, și am schimbat com­plet istoria. Sun­tem vreo 20-30 de is­torici de-acum consacrați, care ne-am făcut tezele de licență și tezele de doc­torat în România, am avut școla­rizări în Germania, în Franța, burse în Statele Unite. Faptul că știam limbă rusă ne-a ajutat să luptăm eficient cu pro­paganda rusă și cu curentul mol­do­venist. Pot spune că prin 2010, noi am obținut definitiv victoria și controlul cvasi-total asu­pra nara­țiunii istorice, pe direcția românească, europeană, occiden­tală.

„Am fost de șase ori în Siberia”

– Cărțile pe care le-ai scris au con­tribuit, și ele, enorm la cunoașterea adevă­ru­lui.

Cărțile pe care le-am scris nu le puteam scrie dacă aș fi rămas în România. Nu știu dacă aș fi avut același puls al istoriei, cum l-am avut în „Homo mol­dovanus sovietic”, cea mai cunoscută carte a mea, ajunsă la trei ediții, ori „SPASSK 99”, prima car­te despre prizonierii de război români din URSS. Am organizat, apoi, „Expedițiile memoriei”: am fost de șase ori în Siberia. M-am încumetat să fac asta, pentru că pe atunci eram ministru al Tineretului și Sportului, altfel nu aș fi putut să o fac. Prima mo­tivație a fost să ajung în locurile în care au fost stră­bunicii, iar a treia expediție a fost chiar în satul acela, la Irkutsk. Am ajuns în peste 100 de localități construite de români în Siberia. Am făcut 14 filme, prin care am adus acasă realitatea siberiană, am pre­zentat întreaga di­mensiune a tra­ge­diei. Dar am vă­zut și o latură po­zitivă a româ­nilor: ce nu știm noi este ce impresie bună au lăsat românii în Siberia, o Siberie în care noi, româ­nii, am rezistat. Tradițiile de Paști, de Crăciun, fântâ­na cu cumpănă, ca­­sele acoperite cu stuf, sunt toate lu­cruri aduse de ro­mâni, pe care le-am descoperit aco­lo. Am realizat toate aceste lucruri pentru că am trăit în acest spațiu, dar eu nu văd acest spațiu ca pe unul izolat. Pentru mine, românitatea e ceva firesc și con­tinuu, așa cum mă simt la Chișinău mă simt și la Constanța, și la Iași, la Ti­mi­șoara sau Oradea. Am fost profesor în majoritatea uni­ver­si­tăților mari din Ro­mânia, în „Expe­di­țiile memoriei” au fost studenți de la Iași, de la Cluj… Din „Expe­di­țiile memo­riei” au ieșit cinci doc­tori în Istorie! E o ex­tensiune a is­torio­grafiei românești pe care doar noi am pu­tut-o face, pentru că am trăit realitățile acestea și avem o an­ticipare a ceea ce fac rușii, ea ne ajută și în ac­tuala situație, când Moldova duce o bătălie extrem de dură cu mașinăria de propagandă puti­nistă, care riscă să compromită procesul nostru de aderare la Uni­unea Europeană.

– Dincolo de rezultatele cercetărilor din Si­beria, cum a fost să ajungi în satul străbunicilor? Dacă ar fi să alegi câteva momente care te-au emoționat cel mai mult, care ar fi acelea?

– Povestea de familie o știam. Dintre ai noștri, patru au fost duși în Siberia: străbunica, doi moși și o mătușă și s-au întors 11! Acolo s-au căsătorit cu alți deportați, tot moldoveni, din satele vecine, și așa s-au născut trei moși de-ai mei și o mătușă, alte două mă­tuși în altă familie… Străbunelul meu cu stră­bu­nica și cu restul familiei s-au revăzut în ajunul Paș­telui în 1957, după 13 ani! M-am dus acolo, am vă­zut sa­tul, am văzut cimitirul, am văzut mormintele moldo­venilor mei. M-a emoționat profund să merg pe acele străzi. Am filmat la fața locului, m-am plimbat pe acele străzi și pot spune că atunci m-am simțit împlinit față de datoria pe care o aveam față de strămoși. Ai mei au fost norocoși că au supra­vie­țuit. Asta s-a datorat și capacității noastre, a nea­mului românesc, de a rezista de sute de ani la di­fe­rite re­presiuni. A fost și credința mare în Dum­nezeu, te­nacitatea, solidaritatea, lucruri care ai zice că acum nu ne mai caracterizează, dacă ne uităm la felul în care acționăm în independență. Dar în Siberia, românii au fost uniți, s-au ajutat unii pe alții și au lăsat impresii foarte puternice. Peste tot pe unde am mers, despre români s-a vorbit numai la superlativ.

Am avut norocul de a-i întâlni acolo pe cei mai vârstnici supraviețuitori români din Kazahstan și din Siberia. În primul caz, Ion Rusu din Căușeni, născut în ’21, deportat în ’47, ne-a povestit cum a trecut prin tot calvarul. Omul luptase în armata română până la Stalingrad, a fugit acasă, a fost luat de sovie­tici pe frontul de Vest și a fost denunțat de cineva că a fost sol­dat în armata română. A fost bătut, aruncat în vagon și dus în stepa siberiană în Lagărul 32. Ei au construit acolo ora­șul Jezkazgan, un mare centru industrial. A doua istorie e a lui Gheorghe Bejenar din Fălești: omul nu-și pierduse limba română, ca mulți dintre cei din deportări. În noaptea depor­tă­rii, tatăl său a fost executat, mama a murit după un an, în Siberia, iar el a fost cres­cut de sora lui, în vârstă de 6 ani. Până la urmă, moș Bejenar a avut 17 copii, 140 și ceva de nepoți și strănepoți!

O altă istorie care m-a impresionat foarte mult a fost cea a doamnei Elena Guțu din Ulmu, ultima supraviețuitoare a unui sat care a fost deportat de trei ori prin Siberia! Am găsit-o printr-un miracol, bolnavă la pat. La început nu vorbea deloc, apoi a în­ceput a vorbi cu noi în limba rusă și, povestindu-ne despre deportări, a intrat într-o transă și a început să vorbească în română! Bucata aceasta incredibilă din film a rămas, și ea ne arată, de fapt, puterea iden­tității noastre.

„Am scris istoria așa cum am fost învățat la Iași”

– În anii 90, ai fost stu­dent în România, la Iași. A fost o experiență grea? A fost un șoc cultural? Ce a făcut Ro­mânia concret, pen­tru ge­ne­ra­ția ta?

– Am trăit, într-adevăr, la ve­nirea în România, un șoc cultural! Era o zi de no­iem­brie în anul 1991, iar domnul Ioan Caproșu, decanul de la Iași, m-a întrebat dacă vreau să asist la un curs. Veneam de pe drum, din trenul de Chi­șinău, cu un pa­șaport sovietic, în care îmi pu­seseră cinci in­trări în România, și am ni­me­rit direct la cursul cele­brului profesor Alexandru Zub. M-a dezarmat complet: vor­bea lim­ba mamei mele, dar eu nu în­țe­legeam nimic! M-am des­cu­rajat și, văzându-mă pro­babil pier­dut, un coleg român mi-a zis: „Nu-ți face griji, că nici noi nu înțelegem prea mul­te. Acesta e domnul Zub, așa vorbește dânsul”. În România am avut parte de înțelegerea pro­fesorilor, mulți dintre ei basarabeni refugiați, iar Iașiul ne-a primit cu grijă. Pe lângă școală, eu am făcut box la Iași, acolo m-am consacrat ca sportiv. Di­mi­neața eram în sălile de curs, cu intelectua­litatea ro­mâ­nească, iar serile, la club, eram cu elita spor­tivă. Așa m-am clădit. Statul român avea pe atunci o politică extrem de încura­jatoare: pri­meam abo­na­mente de teatru, la filarmonică, aveam excursii or­ga­nizate. Așa am cunoscut România! Am stat aproape 10 ani în Iași și în alte centre univer­si­tare. La docto­rat, am avut de­plasări de cerce­ta­re la București și la Mos­cova, tot pe banii statului ro­mân. Am intrat în arhi­vele rusești, cât asta încă se mai putea, iar asta mi-a permis să scriu „Pro­blema Basarabiei și relațiile sovieto – române în perioada interbe­lică”, o carte-reper, după care s-au scris manuale. Ro­mâ­nia ne-a oferit des­chiderea cea mare. Dar să știți că, une­ori, și isto­rio­grafia ro­mânească con­trasta cu ceea ce noi găseam în arhive! N-am făcut com­promisuri: am scris isto­ria așa cum am fost învățat la Iași de marii noș­tri profesori.

„Suntem deja uniți, din toate punctele de vedere”

– Te întreb ca pe unul care a trăit de ambele ma­luri ale Prutului: ce ne apropie și ce ne des­par­te? Ce-ar fi cel mai greu de armonizat în cazul unei uniri?

– Eu, personal, nu văd diferențe. Suntem deja uniți lingvistic, suntem uniți cultural, suntem uniți universitar, ne-am unit sportiv, din toate punctele de vedere suntem uniți, mai nou și energetic. Cu transportul mai sunt ceva probleme: bunica îmi spunea că din satul ei până la Iași ajungea cu carul într-o oră. Eu acum fac 2-3 ore cu mașina, prin vamă. Marea problemă o reprezintă politicul. Sunt șicane interioare în Republica Moldova, sunt șicane interioare în România. România, după 1989, a avut de îndeplinit două deziderate importante, care i-au reușit – integrarea în NATO și în UE. Sunt niște succese indubitabile ale societății românești, care, după asta, pare să fi intrat într-o pană de idei și de motivație. A dispărut un ideal, pentru că noi, ro­mânii, am fost mereu mânați de idealuri – în 1848, în 1859, în 1877, în 1918, idealurile ne-au definit. Eu cred că următorul mare ideal ar trebui să fie reu­nirea. În reunire s-ar refor­ma cu adevărat și Româ­nia ca stat.

Din păcate, nu tot tim­pul a depins de Ro­mânia această idee de reunire. Istoria noastră de 30 de ani a fost marcată de oscilații între Est și Vest. Din 12 legislaturi, patru au fost, într-un fel sau altul, con­trolate de Moscova. A fost și războiul de la Nis­tru, care a creat o mare rup­tură în interiorul societății, a fost revenirea la moldo­venismul statalist, tot pe filieră rusească, și toate astea au creat inclusiv o anu­mită obișnuință a mol­­doveanului, care nu e ne­apărat împotriva unirii, dar este un om al jumă­tăților de măsură: are pa­șaport ro­mânesc și se bucu­ră de drepturile de cetățean UE, dar e bine și cu Moldova, că ai mai multe libertăți, mai treci peste Nistru și aduci niște marfă etc. Dar există un aspect important, care con­tează în dezide­ratul unirii: pericolul rusesc. Da­că vom avea un pe­ricol iminent la Nistru – Doamne ferește!, ucrai­nenii pierd Odessa – ne întoarcem în 1918. Atunci n-a mai contat cine era inde­pen­den­tist, s-a fă­cut imediat unirea pentru că era un pe­ricol imi­nent. Și în 1918, ca și acum, moldovenii erau îm­­părțiți între unioniști, in­de­pen­­dentiști și cei care erau cu rușii. După 100 și ceva de ani, tot pe aco­lo sun­­tem. Acum a apă­rut o idee su­pe­rioară, integrarea în UE: nu zic că e o idee proas­­tă, noi, ca ro­mâni, am avut mereu ca­pa­citatea de a ne adapta la situații care ne con­­vin. Două state ro­mâ­nești în UE, tot n-ar fi rău, am avea altă forță, mai mul­te locuri în institu­țiile eu­ropene, dar ar trebui și să ne coor­donăm efor­turile. Acum avem o rela­ție bună la nivel înalt, a­vem ce­tățeni ro­mâni pe func­ții mari în Re­pu­blica Moldova. Nu a fost nicio­da­tă un con­text atât de fa­­vo­rabil reuni­rii: am­bii pre­șe­­dinți vor­besc des­chis des­pre asta!

„Problema unirii Moldovei cu România este vehiculată în mediile politice americane. E un mit că americanii sunt împotrivă”

– În activitatea politică, ești un mare partizan al unionismului, pe care îl descrii drept „singura cale pentru Moldova”. Până la urmă, pare să fi ajuns și doamna președintă Maia Sandu, care vine pe altă filiație politică, la cuvintele tale…

– Eu am avut un dialog permanent cu doamna Maia Sandu, dânsa știe viziunile mele. Lucrurile sunt simple: legitățile istorice nu se dezmint. Noi de nouă ori am fost atacați de ruși în istorie, deci, era clar că rușii vor reveni. Dar actul de guvernare în Republica Moldova este de așa natură încât, la un moment dat, te lovești de un zid. Problemele sunt sistemice și ele pornesc de la oameni. Maia Sandu a înțeles că mai mult de atât este foarte greu să reușești. Punerea pe tapet a problemei unirii este și o strategie geopolitică a sa: „Ori ne dați integrare europeană, ori ne unim cu România!”. Lucrul ăsta le dă multora de gândit. Nu contează ce va spune Bruxelles-ul sau Londra, dacă cele două capitale își vor dori unirea, nu există impedimente! Am fost re­cent în SUA, am avut discuții în Congres. Problema unirii Moldovei cu România este vehiculată în mediile politice americane. E un mit că americanii sunt împotrivă, chiar ne încurajează să ne organi­zăm viitorul pe relația cu România și consideră că această unire e o soluție în condițiile în care va apă­rea un pericol iminent. Ne întreabă chiar și ucrai­nenii, de ce nu facem unirea? „Voi vă puteți salva așa, unindu-vă cu România!”. Și spun asta istorici, oa­meni politici, care cunosc bine realitățile regio­nale. Realitatea lui 2026 e asta: Maia Sandu vor­beș­te peste tot despre unire, Nicușor Dan la fel, există o decizie din 2018 a Parlamentului României, care este o invitație deschisă. Suntem, așadar, într-o aș­teptare…

„Cetățenia a jucat un rol important în apropierea de România”

– Acum 10 ani, doar vreo 15-20% din populația Republicii Moldova era pro-unire. Cum e situația acum?

– Sondajele ne arată că față de reunire există multă simpatie. Dacă sunt găgăuzi care își deschid afaceri în România… Acordarea cetățeniei române pentru moldoveni a jucat un rol important în această schimbare de perspectivă. Ea a venit, desigur, și cu probleme: unii sunt folosiți de struc­turile rusești prin intermediul cetățeniei, dar să știți că așa a fost și în interbelic. Cetă­țenia a jucat un rol important în apro­pierea de România: ai dreptul de a avea afaceri dincolo de Prut, primești indem­nizație pentru copii, sunt multe alte avantaje, precum libertatea de cir­cu­lație. Pâ­nă la urmă, e și o chestiune de statis­tică: dacă vom avea 2 milioane de cetă­țeni români în Republica Moldova, nici nu mai e nevoie de referendum pro-unire! Oamenii văd România în dezvol­tare: în 5 ore, cu autostrăzile deschise de la Foc­șani în jos, ești la București. România e atrac­tivă, dez­vol­tarea ei se vede, cei care tre­cem frec­­vent prin spațiul românesc ve­dem îmbunătățirile, vedem avansul in­fra­structurii, vedem serviciile, sa­lariile. Toate astea oferă Republicii Moldova o anumită siguranță. Pentru noi, con­tează foarte mult că România e sta­bilă în Eu­ropa, că e respectată în UE.

„Vectorul pro-european și pro-românesc ajunge spre 60%”

– Cum se simte, la firul ierbii, si­tuația din Republica Moldova? Cum o duc oamenii obișnuiți?

– În Moldova e altfel decât în Ro­mânia. Dacă comparăm salariile și pensiile, parcă am fi mult deza­vantajați. Doar că vreo două treimi dintre moldoveni, aș aprecia eu, trăiesc în afara statisticilor. În primul rând, diaspora e mare – mulți lu­crează acolo și pun banii la ciorap. După 2020, s-au schimbat lucrurile în bine. Actuala guvernare, cu toate problemele care au apărut în ulti­mul timp – nepotism, cume­trism, corup­ție – a crescut salariile me­di­cilor, ale profesorilor, ale cerce­tătorilor. S-au îmbunătățit lucrurile și în mediul de business. La Paris, la Jocurile Olimpice, au luat patru medalii, mai bine ca oricând. Dru­mu­rile se schimbă, orașele se schimbă, avem un proiect al satului european. Uniunea Europeană are o atenție mai sporită față de ce se întâmplă la noi, cred că și UE are nevoie de o istorie de succes aici, dar e și un ajutor pe care îl dăm ucrai­nenilor. Ima­ginați-vă ce s-ar fi în­tâm­plat dacă în 2024 sau în 2025 am fi pier­dut alegerile aici în fa­voa­rea taberei pro-ruse!

Vectorul pro-euro­pean și pro-românesc ajunge spre 60% în societate și mă bucur că în actuala gu­ver­nare există aderență față de lucruri care se spun în societate. In­ves­­tigațiile jur­na­lis­ti­ce au influen­ță în în­lăturarea unora și a altora, in­tervențiile doamnei preșe­dinte arată că se detașează de sta­tutul de lider neo­ficial al partidului de gu­vernământ, PAS, iar asta dă un pic de credibilitate ideii de integrare europeană. Noi ne-am fript o dată, din 2009 până în 2013, cu doi oligarhi ca­re, aco­perindu-se cu drapelul UE, și-au făcut interesele, ceea ce a dus la revenirea la putere a lui Igor Dodon, „Preșul lui Putin”. Am învățat cu toții din lucrurile care s-au întâmplat și sper ca în agenda 2028-2030 să avem claritate asupra aderării la UE.

– Povestea de succes a Republicii Moldova din ultimii ani e foarte mult legată de imaginea pre­ședintei Maia Sandu. Poate genera zona pro-eu­ropeană, pro-românească din Republica Moldova, un succesor pentru Maia Sandu, care se află la ultimul său mandat prezidențial?

– Nu, nu există un succesor și asta e una din în­tre­bările care i se pun doamnei Maia Sandu la Bru­xelles: unde e opoziția pro-europeană din Repu­blica Moldova? Deocamdată, o alternativă la PAS nu există, să vedem dacă există alternativă la Maia San­du. Aici e o problemă: va veni un lider capabil să coa­guleze în jurul său și alte forțe politice? Ar fi bine să există o coagulare de forțe pro-europene și pro-unioniste. Vom ve­dea ce vor arăta alege­rile de anul viitor. De ce mă tem de ele? În pri­mul rând, vor veni după seria de dezvăluiri le­gate de par­tidul de gu­ver­nă­mânt, apoi vor ve­ni pe un nou sistem, după o reformă ad­ministrativ-teritorială și vor avea loc „amalga­mări” – un cuvânt la modă. Să ve­dem cum își vor mani­festa ne­mul­țu­mirea cei care nu vor mai avea ac­ces la pu­tere. În orice caz, Ru­­sia se va im­pli­ca, va încerca să ne an­tago­nizeze. Să ve­dem cum își vor face par­tidele strategiile, dar de reformă adminis­tra­tiv-teritorială avem nevoie.

– Din multe puncte de vedere, inclusiv al luptei împotriva dezinformării rusești, Moldova stă mai bine decât România…

– Noi ne-am dovedit a fi mai pregătiți în lupta cu dezinformarea. România nu credea că mai poate exista așa ceva. Ei bine, cu rușii se poate, ei nu renunță niciodată. Au fost speculate și în trecut disensiuni între regățeni și basarabeni, totul a fost amplificat. Noi am fost mai pregătiți pentru că suntem în luptă continuă cu rușii. Le cunoaștem și mentalitatea, și felul de acțiune, și într-un anume fel știm să îi contracarăm. Noi avem aici pericolul iminent al războiului. Peste noi au început a cădea rachetele cu mult înaintea României, iar asta ne-a trezit instinctul de supra­viețuire.

– Există vreo lecție a istoriei pe care trebuie să o înțelegem și să o folosim în aceste momente?

– Cel mai important e să înțe­legem că istoria nu este despre trecut. Faptul că avem o istorie veche de peste 2500 de ani ne ajută să înțele­gem că ceea ce s-a întâmplat în trecut explică rea­litățile pe care le trăim. Istoria nu doar că ne arată realitățile pe care le trăim și ni le explică, istoria ne prefigurează viitorul. Rușii au revenit de nouă ori până acum, tot vin și pleacă. Le cu­noaștem instru­men­tarul de lucru. Cât timp Rusia lui Vladimir Putin luptă în Ucraina și destabilizează Europa prin diferite strategii, avem ce învăța din trecutul istoric, pentru a ști cum să ne opunem și cum să rezistăm.