• În labirintul carpatic al județului Buzău se află o comună cu un nume derutant, Calvini. Știm că există o confesiune creștină protestantă, calvinismul, de la numele întemeietorului ei, Jean Calvin. Ce legătură să fie oare între reformatorul religios din Franța secolului al XVI-lea, și așezarea aceasta buzoiană? Ce povești mă așteaptă? •

Dealurile moșnenilor

Șofez din București până la Vălenii de Munte, apoi virez spre răsărit, peste dealuri, prin sate vechi, de moșneni. Vâna socială puternică a ceea ce a fost odinioară Țara Românească, a constat și în aceste comunități de țărani liberi, înșirate în Subcarpați, de la Mehedinți până la Buzău. Ei stăpâneau în devălmășie păduri, pășuni, ape, livezi, și participau la războaie în „oastea cea mare”, când hotarele erau călcate de invadatori. Sunt doldora arhivele naționale și județene de zapise care dau seama despre nesfârșitele judecăți pentru pământ purtate de moșneni, de regulă cu marii latifundiari, membri ai unor familii boierești de rang înalt, cu mănăstirile, dar și cu alte cete de moșneni, aflate în vecinătate, sau chiar cu alți membri ai aceleiași așezări moșnenești, adică unii împotriva altora. Apoi, urmașii lor au coborât de pe dealuri în orașe, pe platformele industriale, s-au adaptat noilor realități politice și lumea lor s-a destrămat. În sate au ajuns asfaltul, electricitatea, rețeaua de apă, marketul, telefonia mobilă, televiziunea prin cablu, internetul, țigla metalică, autoturismul. Totuși mai descoperi, dacă te uiți în jur, case muntenești de altădată, cu prispă și stâlpi din lemn, deschise spre soare. Unele din acestea sunt veritabile opere de arhitectură țărănească, atracții pentru turiști și profesioniști, deopotrivă. Aproape toate aceste construcții sunt, din păcate, părăsite, ruinate, copleșite de vegetație sălbatică. Pe de altă parte, peisajul pe care îl observ din viteza mașinii, atent la curbele șoselei, își etalează splendoarea: munții, la orizont, albăstrui; măgurile verzi, cu spinări alungite, de cașalot; colinele cu fânețe și livezi de pomi fructiferi și, imediat, căușul larg al văilor, cu tarlale cu lucernă. Nu pot rezista frumuseții: trag pe dreapta, privesc și fac câteva poze cu telefonul.

Istorie locală complicată

Toponimul „Calvini” suscită, firește, curiozitatea. Cum să fi ajuns un sat din Munții Buzăului să poarte numele aparținătorilor unei confesiuni religioase întemeiate de un francez, cu sute de ani în urmă? O întrebare care ar necesita cercetări serioase. Cu voia dumneavoastră, nu m-aș cufunda în arhive. Nici măcar nu știu de unde aș putea începe. Pe site-uri dedicate comunei și zonei geografice căreia îi aparține, găsesc o informație care se tot repetă: un grup de sași din Transilvania, de credință calvinistă, ar fi trecut Carpații, în vremuri tulburi, și s-ar fi stabilit aici, pe malurile Bâscei. Pentru a susține acest moment, mai degrabă legendar, este invocat numele unei familii boierești locale: Săseanu. Biserica satului, supranumită „Voronețul Buzăului”, a fost ctitorită în 1775, de un vătaf de plai, numit Tudor Săseanu. Conacul boieresc a fost ridicat în 1907, de un Constantin Săseanu. Bun, dar cum să se fi topit așa, cu totul, ceata aia de sași, în românimea ortodoxă de pe Bâsca? Mai mult, să fi ajuns și mari proprietari în zonă, boieri de-adevăratelea? Eu unul am niște rezerve față de această versiune. Lângă orașul Buzău, în comuna Vernești, se înșiră trei sate: Săsenii Vechi, Săsenii Noi și Săsenii pe Vale. Ar putea fi locul de origine al boierilor menționați. De unde numele satelor? Cel mai probabil, așa le-au zis băștinașii buzoieni, emigranților români din zona Brașovului, locuită de sași, după cum le-au zis și ungureni, fiindcă veneau din Transilvania stăpânită de grofii unguri. „Săsean” nu e neapărat „sas”. Or, la origine, o fi fost vreun strămoș român poreclit „Sasu”, numai fiindcă a coborât din Brașovul săsesc? Dar de ce Calvini? Marele nostru istoric, Nicolae Iorga, afirmă, în „Istoria bisericii românești”, că unii români mai înstăriți din Ardeal au cochetat cu calvinismul, religia protestantă sosită din vestul Europei. Astfel, aș opina că mai degrabă au trecut munții și s-au așezat pe valea Bâscei, români din sudul Transilvaniei, care au aderat la calvinism și, ulterior, au revenit la ortodoxie, băștinașii numindu-i „săseni”, fiindcă se refugiaseră dintr-o zonă dominată de sași. Interesant de remarcat că, inițial, denumirea a fost de „Calvana” și „Calvani”. Toponimul „Calvini” este menționat în documente abia după 1864. În cimitirul satului, din jurul bisericii căpitanului Săseanu, găsesc pe cruci nume ardelenești, ca Pascu și Moise, dar sunt și nume cu rezonanțe sud-dunărene: Ghica, Gogean (de la Goga), Nica, Milea, Enache, Iamandi. Istoria locală este întortocheată, complicată, un labirint plin de capcane, mai ales dacă sunt presărate și legende și interpretări fanteziste, neprobate de documente. Mai mult, istoria locală este dinamică, se schimbă, deseori, sub ochii noștri. Pauperi până acum un deceniu, presa internațională a scris atunci despre „sărăcie, străzi neasfaltate, bălți și noroaie” – romii din Calvini, plecați prin țări europene, au ajuns între timp să-și ridice case impunătoare ca niște palate. Conacul boierilor Săseanu se chircește în sine, sub broderiile în lemn ale fațadei, în timp ce în jur au crescut reședințele celor conduși de „Ceaușu Împăratul”, arestat acum un an, din cauza mai multor infracțiuni. Până și unii funcționari din Primărie au fost cercetați penal.

Nopți scurte

La intrarea în satul Bâscenii de Jos, cum vii dinspre Cislău, descoperi pe partea dreaptă o gospodărie apărată de un zid din piatră de râu, cu o poartă din lemn și cu acoperiș din șindrilă. Dincolo de zid, se înalță o casă albă, cu etaj. Impresia imediată este că proprietarul ține la stilul tradițional, la materialele valoroase folosite din timpuri străvechi: piatra și lemnul. Omul e nu numai un iubitor de lucruri trainice, care definesc civilizația muntenilor, dar și un meșter policalificat. Petrică Enache e zidar, dulgher, agricultor și… fântânar. Te și miri cum poate să muncească fizic atât de mult. De unde atâta energie? E firav la trup, subțire ca o scoabă, mic de stat, dar cu niște ochi vii, ca de felină sălbatică. Unde găsește Petrică, la cei 59 de ani, timp pentru toate muncile? „Dorm vreo trei-patru ore pe noapte”, îmi spune, în timp ce soarbe o gură de țuică. Tocmai a adus acasă o remorcă cu fân. Bărbatul a muncit pe la Brașov, apoi a ajuns șomer, după ce firma a dat faliment. A venit cu soția acasă, la Bâscenii de Jos, sat aparținător comunei Calvini, și s-a făcut din nou gospodar, om al pământului, al fânețelor și al pădurii. Și s-a apucat, în plus, să sape fântâni: „Folosesc numai târnăcopul și sapa. Acolo, jos, m-aș putea asfixia, dar simt dacă sunt emanații de gaze. E și riscul să se prăbușească pământul. Odată, abia am ieșit la suprafață, că pereții s-au surpat. M-ar fi prins și îngropat acolo, de viu, la peste zece metri adâncime”. Petrică a scăpat mereu teafăr. Nu a mai săpat însă o fântână, de aproape doi ani. Nu a mai primit comenzi. Rețelele publice de apă înlocuiesc, progresiv, fântânile. Dar Petrică nu stă un ceas locului. Are și o vacă și vreo câteva capre. Urcă des pe versanții împăduriți din spatele casei, unde are terenuri. Cred că e cel mai harnic locuitor din Calvini. Totul în gospodărie este făcut cu mintea și cu mâinile lui. Până diseară, va mai aduce acasă o remorcă cu fân, de peste apa Bâscei, vlăguită de secetă. Petrică… săteanul nopților scurte, omul care deschide ochii de apă ai pământului, stăpânul unei vaci și al câtorva capre, meșter de ziduri din piatră de râu, ca ale bisericii lui Tudor Săseanu, ziduri care închid enigmele nedescifrate ale Calvinilor.

Fotografiile autorului