• Am remarcat-o cântând pricesne, cu glas cald și profund. Mă așteptam să găsesc o femeie dintr-un sat uitat de lume, dar am întâlnit-o în inima Bucureștiului, dovadă că sufletele alese nu se pierd, indiferent cât de întortocheate le sunt drumurile în viață •

Bunicul cu muzicuța, străbunicul cu fluierul

– Tânără interpretă de folclor reprezentând Argeșul, solistă în cadrul Ansamblului Artistic „Doina”, absolventă de Științe Politice: ce combinație inedită!

– Da, cu aceste „puncte” importante din viața mea, realizez și eu că firul ei poate fi considerat ușor diferit de cel al colegilor mei de breaslă. Pentru mine, însă, muzica populară e singurul drum care a contat vreodată. Folclorul este călăuza sufletului meu, după Dumnezeu și familie. Și cum altfel poate începe un asemenea drum, decât de acasă?! M-am născut într-o familie cu mare drag de muzică, cântau mai ales străbunii din partea mamei, oameni gospodari din Hârsești, Argeș. În paranteză fie spus, însăși povestea de dragoste a bunicilor mei e inedită, fiindcă, deși sunt din aceeași localitate, ei s-au cunoscut la o nuntă în alt județ: Ialomița. Îi despărțeau doar câteva ulițe în satul natal, dar nu se cunoșteau. Însă, dacă Dumnezeu a vrut să-i așeze împreună, i-a așezat. Apoi, bunicul, mecanic de locomotivă, a fost detașat la Chitila, și așa familia noastră a prins acolo contur. Bunicul cânta la muzicuță, străbunicul la fluier, bunica avea glas frumos, cu care-mi fredona „Ciobănaș cu trei sute de oi”, dar și cântece populare din Argeș. M-am născut și am trăit în Chitila, însă verile mele erau la Hârsești. Locurile acelea, cu dealuri domoale, cu oameni calzi, lada străbunicii, plină de bogății tradiționale, toate m-au făcut să-mi doresc să reprezint folcloric Argeșul, atunci când drumul meu în muzică începea să prindă formă. Sunt munteancă get-beget, căci și familia tatei e din Sud, din Giurgiu, Roata de Jos.

– Să deschidem lada străbunicii de la Hârsești…

– Străbunica (care a trăit până în 2006), avea în primul rând costume vechi, vechi de tot. Draga de ea, pusese deoparte unul cu care-și dorea să fie înmormântată, dar bunica a convins-o să mi-l lase mie. Îl port rar, că-i tare delicat și-l prețuiesc ca pe-un giuvaer, dar mereu când îl îmbrac, îmi amintesc de străbunica și mă simt ca o regină gătită în straiele acelea frumoase. Purtându-l, parcă aș duce tot neamul cu mine, tot satul, îmi dă un sentiment aparte. Din Hârsești am multe ii vechi, din marchizet, cu fluturi, cu modele florale. Da, reprezint încă de la primele mele apariții zona Argeșului, cam toate costumele pe care le am provin de acolo, inclusiv marama de borangic. Lungă și diafană, ea se poartă în toată Muntenia, însă doar Argeșul i-a adăugat și o podoabă: leasa. O legătoare care o prinde de păr, o „bijuterie” care îți dă o prestanță deosebită. Dar bogățiile Argeșului nu se află numai în lăzile de zestre ale bunicilor, ci și în oameni. Calzi, primitori, încă destul de atașați de obiceiuri străvechi. Țin minte încă de mică multe aspecte frumoase legate de argeșeni și legătura lor cu tradițiile, însă cel mai bine mi-a rămas în memorie o nuntă de pe strada noastră, la care am luat parte întâmplător. Alai, lăutari, veselie pe uliță, o fericire necenzurată de „vai, ce-o să zică lumea!?”, cum se mai întâmplă azi. Atât de mult m-a impresionat, încât atunci am știut că așa aș vrea să fie și nunta mea. Și a fost! Acum zece ani, în fața casei mele din Hârseștiul copilăriei se încingea horă mare, cu instrumentiști tradiționali. Soțul meu e prahovean, am avut și acolo petrecere. Amândoi în straie populare, am păstrat obiceiurile cu luatul miresei de-acasă, cu întâlnirea la hora satului, cu alaiul de pe ulițe. Simt că Argeșul mi-a pus în vene muzica prin bunicii și străbunicii mei care cântau, prin dealurile pe care le colindam de mică, prin costumele acestea minunate ale străbunelor mele. Prin memoria mamei. Mama a murit în 2014, eu abia trecusem de douăzeci de ani, iar suferința a fost inimaginabilă. Ea și tata m-au sprijinit în toate. Mama îmi spunea că în viață trebuie să știi să faci multe lucruri, să fii pregătită pentru orice. Așa se face că eu am urmat un liceu bilingv, româno-francez, în paralel cu Școala Populară de Arte la București (profesori Ana Piuaru și Aurel Mustățea), apoi Facultatea de Științe Politice, urmată de un master în Comunicare, dar și Facultatea de Muzică de la „Spiru Haret”. Sunt fericită că mama a apucat să mă prindă înflorind în carieră și studii, dar tare mult mi-aș fi dorit să mă vadă la casa mea, cu acest bărbat minunat pe care îl am alături, să-și cunoască nepotul. Astea-s niște dureri care se pot alina numai prin rugăciune.

Folclor, la kilometrul zero

– Cu atâtea studii, când ai știut că muzica populară e drumul tău?

– Cred că dintotdeauna. Am înțeles foarte repede că Dumnezeu mi-a dat un talent de care eu va trebui să dau seama mereu. La opt ani, dna Mariana Tănase, învățătoarea mea de la școala din Chitila, m-a auzit cântând și imediat m-a luat în grija ei. Așa le aranjează Dumnezeu pe toate, fiindcă dumneaei era și profesoară de muzică. Și în gimnaziu, dirigintele meu, dl Gheorghe Georgescu, tot de muzică se ocupa. Avea așa un drag să ne învețe, rămânea și peste program să repete cu noi, a învățat copiii să cânte la chitară, la nai, la pian. Vedeți, nu contează cât de mică e școala, nu contează de unde vii, dacă ai în jur oameni hăruiți și generoși, apar lucruri minunate. Pentru mine, minunea a fost muzica. De la aceste mici grupuri școlare, drumul meu a continuat din ansamblu în ansamblu, mereu am fost solista unui grup: „Perinița” din Otopeni (Ioan Ghenea e director al Centrului Cultural de acolo, un om cu suflet mare de tot), iar din 2016, a urmat Ansamblul Artistic „Doina” al Armatei. Sunt binecuvântată să fi fost călăuzită de artiști minunați, dar între ei, dragă cu prisosință mi-a fost dna Angela Moldovan, marea voce a Moldovei, născută la Chișinău. De copil era idolul meu și Dumnezeu a vegheat să ne întâlnim încă de când eram adolescentă. Ne-am împrietenit, mă îndrăgea, chiar m-a rugat insistent să-i preiau tot repertoriul. Deși măgulită de această încredere, mereu mă eschivam, găseam scuză că nu pot vorbi cu accent moldovenesc, doar ca să rămân fidelă zonei mele. A fost un dar și o onoare să o am alături, să-i ascult vorbele, sfaturile, am costume primite în dar, cusute chiar de mâna dumneaei. Tot Angela Moldovan m-a pus în legătură cu maestrul Constantin Arvinte, iar la cincisprezece, șaisprezece ani, asta a însemnat că am avut ghidajul ideal pentru tot restul carierei. Dumnealui m-a pregătit pentru concursuri, au urmat premiile, destul de multe la număr. Pentru mine nu a fost un efort să cânt muzică populară, nu am simțit nicio secundă nevoia să cânt altceva. Niciodată! Eu și la nunți cânt doar folclor, gătită numai în straie populare. Ori așa, ori deloc – aceasta e regula mea.

– O regulă de toată lauda, dar n-o fi greu s-o păstrezi cu strictețe la oraș? Folclor autentic în metropolă?

– E puțin mai greu, dar face parte din efortul pe care trebuie neapărat să-l facem. Da, la țară timpul curge mai încet. Natura și gospodăria te țin parcă mai legat de trecut, de anumite valori pe care orașul tinde să le ignore. Muzical, altfel fredonezi o doină pe prispa casei sau în livadă, decât într-un apartament de bloc. Dar, chiar dacă vremurile acestea au mutat atâta lume la oraș, noi nu avem dreptul să lăsăm tradițiile să dispară. Le luăm cu noi, le îngrijim, le dăm și orășenilor spre ascultare, mai ales tinerilor. Sunt foarte fericită să văd că mulți dintre ei au interes pentru muzica populară, trebuie doar ghidați să se țină de calea dreaptă. Că sunt concertele Ansamblului Armatei, festivaluri, nunți, botezuri sau sărbători creștine, eu asta încerc să fac: aduc folclorul autentic în fața oamenilor, chiar și la kilometrul 0 al capitalei.

Cântece către Fecioara Maria

– Vocea ta este legată armonios nu doar de folclor, ci și de pricesne, pe care le cânți, duminică de duminică, la biserică. Mai merge lumea de la oraș la biserică?

– Cosmin, soțul meu, este preot. Parohia noastră (Ostrat – Sfânta Treime, Corbeanca) e lângă București, dar mulți enoriași lucrează în oraș. Se adună destui oameni duminica la biserică, să știți. Sigur, nu e ca la țară, nu în straie tradiționale, dar eu sunt bucuroasă că vin și, mai ales, că văd mulți tineri. Pentru ce par să se roage? Eu aș spune că, în afară de sănătate, se roagă pentru liniște. Așa-i simt. Trăim vremuri atât de zbuciumate, de nesigure, încât oamenii caută în casa Domnului mai ales liniște și luminarea minții. Duminică dimineața mergi la biserică, te așezi în genunchi și te rogi Domnului să-ți limpezească gândurile, să-ți dea înțelepciunea să înțelegi și să alegi corect. Pentru sănătate și această liniște mă rog și eu, la rândul meu. Da, pricesnele sunt inima mea. Nu este nimic mai frumos pe lume decât să-i cânți lui Dumnezeu în casa Lui. În 2021, am înregistrat un album întreg de pricesne, în colaborare cu Radio Trinitas și cu binecuvântarea preafericitului părinte patriarh Daniel. Tot dânsul m-a decorat cu ordinul „Ioan Gură de Aur”, fiindcă am participat la hramul Paraclisului Catedralei Neamului, când a fost sărbătorită icoana Maicii Domnului Prodromița, cea mai cunoscută icoană făcătoare de minuni a românilor. Chiar dacă s-ar putea crede că fiind căsătorită cu un preot, e cumva firesc să cânt pricesne, ele au fost cu mine mereu, le-am cântat dintotdeauna. Părinții și bunicii mă duceau la biserică în fiecare duminică, au fost foarte atenți ca eu să mă îngrijesc și de partea spirituală. Soțul meu e paroh abea de anul trecut, dar eu am și înființat un grup muzical cu câteva doamne din parohia noastră. Grupul „Sfânta Ecaterina” a cântat deja de Florii, apoi de Adormirea Maicii Domnului. Sunt atât de fericită! Repetăm săptămânal, e tare frumos, fiindcă totul se face numai și numai din suflet. Știți, eu chiar în biserică mi-am cunoscut soțul, prima întâlnire tot în lăcașul Domnului ne-am dat-o. De fapt, toată povestea noastră are un aer de miracol. După ce s-a dus mama la Cer, am început să citesc Paraclisul Maicii Domnului Îndrumătoarea de la Mânăstirea Mihai Vodă din București. Era în 2014, și o lună întreagă de toamnă, am fost zi de zi acolo, să citesc în fața icoanei. Pe Costin, soțul meu, l-am cunoscut în iarna ce-a urmat, în aceeași biserică. Pe 21 Ianuarie 2015, ne-am văzut prima oară, exact ziua în care e prăznuită această icoană. Parcă ne-a ales să fim împreună, simt și azi că ne ajută în fiecare clipă. La „Mihai Vodă” ne-am căsătorit, acolo l-am botezat pe Efrem Dimitrie, fiul nostru. Mi se pare firesc ca majoritatea pricesnelor pe care le interpretez să fie dedicate Maicii Domnului. Ea e în inima mea, dar eu simt că și sfinții după care e botezat băiatul nostru veghează asupra familiei. Ne ocrotesc, ne dau liniște, trăim în mare armonie, iar asta ne ajută să realizăm multe din lucrurile la care aspirăm.

„România mea”

– Cum se potrivește muzica ta în cadrul ansamblului armatei?

– Sunt civil, nu cadru militar, dar îmi place foarte mult ce facem la Ansamblu, sunt ca-ntr-o familie.    Avem recepții de tot felul, concerte, deplasări în țară și străinătate. Eu port în inimă mereu dragostea de țară, cred că tuturor ne-ar fi mai bine dacă am avea sentimentul acesta tot timpul. Dacă ne aducem aminte să fim patrioți doar la evenimente, nu vom aprecia niciodată România la valoarea și frumusețea ei. Trebuie să ne crească inima de fiecare dată când o străbatem, când trecem peste dealuri și câmpii, când cântăm și jucăm tradițional, când oamenii simpli ne întâmpină cu ospitalitate, când intrăm în biserici. Eu sunt mândră să fiu româncă în fiecare clipă a vieții mele, cu bune și cu rele. Anul acesta, chiar am reușit să înregistrez un cântec patriotic, „România mea”. E în colaborare cu Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale, dirijor colonel Aurel Gheorghiță. Un om generos, multă îndrumare primesc și de la dumnealui, este atât de important în aceste timpuri să avem oameni de calitate în jurul nostru!

Totul, cu voia lui Dumnezeu

– Apropo de vremurile acestea și controversele lor: crezi că inteligenta artificială ar putea să-și vâre coada și în folcor?

– Există un pericol, nu putem nega asta. Însă eu nu cred că un robot va putea vreodată să înlocuiască un om, din punct de vedere artistic. Harurile sunt date de Dumnezeu, ele sunt completate cu energia, devotamentul și dragostea umană, lucruri ce nu pot fi vreodată manifestate de inteligența artificială. De exemplu eu, când mă gătesc înainte de a intra pe scenă, deja am sufletul pregătit pentru muzica ce urmează să o cânt.

– … și cum te pregătești pentru scenă?

– Încep prin a pune puțin machiaj, doar așa, cât să fiu prezentabilă, căci luminile reflectoarelor pot fi destul de nemiloase cu chipurile noastre. Că e caniculă sau ger, nu intru pe scenă altfel decât în costum popular. Nu am cântat niciodată în viața mea îmbrăcată altfel. Încep să-mi potrivesc costumul și-mi amintesc mereu de un tablou cu străbunica mea, gătită în straie de Argeș. Îmi aranjez ia, poalele, fota, brâul. Apoi îmi leg părul într-un anumit fel al meu, îmi așez marama și-o fixez cu leasa, exact ca străbunica. Îmi încălzesc puțin vocea, nu cât să obosesc, ci cât să simt că-i gata de cântec. Muzica este ca un sport, trebuie să cânți des, ca să fii în formă. După toate aceste pregătiri, spun o rugăciune și sunt gata să urc pe scenă. Cu toată sinceritatea, nu știu cum aș putea să o fac altfel, decât în straie populare, cu Dumnezeu și străbunii mei în inimă.

– E toamnă, gata cu vacanțele, la ce muncești acum, Letiția?

– Concertele la care particip sunt anunțate din timp, pe internet. Programul Ansamblului Armatei este și el promovat cum se cuvine. În rest, lucrez de ceva vreme cu minunata Orchestră „Mugurel” din Chișinău, dirijor maestrul Ion Dascăl, și împreună punem la cale concerte și, sper, un album. Toate la timpul lor, cu voia lui Dumnezeu.

Foto: Cătălina Filip (1)