
Închipuiți-vă o prispă de lemn vechi, înnegrită de ploi și de vremurile care-au trecut peste ea. De data aceasta nu deschidem ușa, nu intrăm în casă, rămânem în curtea în care aromele toamnei au înălțat coloane până la cer. Cer adânc, înalt, mai înalt decât în oricare alt anotimp al anului, ecran albastru intens spre care se înalță regal crengi cu frunze galbene, roșii, portocalii.
Pe prispă, între stâlpii care susțin acoperișul, stau înșirați pepeni și dovleci aurii, care sclipesc în lumina blândă. Deasupra lor, agățate în cuie sau înșirate toate pe sfori de cânepă, se zvântă ardei roșii, căprești, iuțari buni pentru zupe groase de iarnă, mitărci tăiate în felii, căciulii de usturoi, mănunchiuri de ceapă galbenă, usturoaie, de ceapă roșie, de apă, blândă la pișcat, și de ceapă albă, oțeloasă, care se face ca sticla la prăjit. Pe lângă și printre toate acestea, se lăfăie buchete de „petrinjăi (pătrunjel), cimbru, „morareu” (mărar), tulpini cu frunze de „zeler” (țelină), ramuri de busuioc și de „rujmalin” (rozmarin), bune toate de pus în farfurie, ca amintiri de vară, când nămeții acoperă lumea.
Acum, așează-te pe treapta cea mai de sus și ești în locul din care poți să vezi cel mai bine toată curtea. Stai ca o regină între sforile încărcate cu de toate, care atârnă de-o parte și de alta a scării. În spatele tău, în tărnaț, sunt înșirate lăzile cu mere și pere alese, numai bune de pus la păstrare, pe iarnă. De-acolo vin arome dulci, însoțite de zumzetul albinelor, care le mai adulmecă încă o dată, până să-și doarmă somnul în răcoarea pivniței. Într-o tipsie mare, rădăcini de dalii și de gladiole așteaptă să fie înfășurate în hârtie de ziar, ca să ierneze până la primăvară pe raftul cel mai de jos al cămării. Prunele „bistrițe”, care se desfac de pe sâmburi, au fost fierte în căldarea cea mare pentru silvoiz (magiun) și încă mai adie un aer dulceag prin curte. Iar celelalte, culese din prunii de pe coastă, galbene, trupeșe, mai zemoase, „fierb” deja în butoaie și în budane mari de lemn, înșirate lângă cuptorul de pâine. De-acolo, atunci când „fierberea” le va fi încheiată, le va încărca în căruță Ioji, „sechereșul” care o ajută pe Buna atunci când este ceva greu de cărat. Le va descărca tocmai în fața cazanului de la horincia de pe Valea Albă. Acolo, în fiecare toamnă, începe un alt anotimp, acela al poveștilor bărbătești. Cam așa s-ar împlini în amintiri una din „ilustratele” toamnelor petrecute în curtea bunicii.
Neamul prunelor
Dacă femeile aveau grija pivnițelor și a cămărilor, nici bărbații nu se lăsau mai prejos. Pregăteau lemnele pentru iarnă, cărau la adăpost otava și clăile închegate în vremea caldă și rânduiau cele trebuitoare pentru fierberea țuicii. Mirosul dulce-acrișor al poamelor fermentate, dar și acela amărui al sâmburilor de prune zdrobiți alcătuiau un nor deasupra ulițelor, cât ținea toamna, până aproape de Crăciun. De la unchiașul Ștefan am aflat într-o toamnă veche rețeta celei mai bune horinci, licoare aspră, „trăznită”, pe care oamenii locului o „stâmpără” musai cu povești. Unchiașul mi-a deslușit într-o seară tainele pe care le-a moștenit de la bătrânii din neam. El nu mai este acum, e dus cu povești în „ceia lume”, dar vorbele lui îmi mai răsună în urechi.
„Prima horincă se face din pere. Mai repede se coc perele cu două creste, apoi perele puturoase – din care iese cea mai bună horincă –, ș-apoi, acelea «nintoșe», care-s ca menta de mirosâtoare. Mai fac oamenii horincă și din pere domnești, da’ e păcat, că acelea mai bine le pui în fân, să se înmoaie, că tare bune-s iarna. Se mai face horincă, mai tare ca spirtul ce te arde pe grumaz, și din mere, din coarne de pădure, da’ acarcât ai căuta, cea mai bună îi tăt aceea din prunele bistrițe ori din prunele fortoșă. Bistrițenele le cunoști că se desfac ușor de pe sâmburi, iară fortoșăle îs micuță și zămoase. No, amu să-ți spui cum să faci, de vrei să-ți fierbi horincă vreodată. După ce-s coapte, poamele se dărălesc, se macină și se pun în buți de lemn, în budane, cum le zice prin alte părți. Poamele dărălite se cheamă monturi. Monturile trăbă lăsate să lucre, să fermenteze, de-aceea nu se umple de tăt vasăle în care le pui, ca să nu deie pe dinafară, da-i musai să le legi la gură, că vin tăt felul de ciobâci și viespi. Cam patru săptămâni lucră monturile, după câtu-i de cald afară. Da’ cel mai bine îi să te uiți la ele, să le verifici. Deasupra monturilor să face un fel de întăritură, un „pod” de poame. Când vezi că podu’ acela se desprinde de marginile butoiului înseamnă că-s gata monturile de dus la cazan. Apoi acolo îi altă poveste serioasă!”.
De veghe la cazan
Și povestea țuicii a continuat în aceeași limbă colorată: „Du-te la horincie și vezi dacă-i măturat înăuntru, dacă breneru’ (stăpânul cazanului) nu-i beat, dacă îi curată căldarea. Nu râde, că horinca bună se face în loc curat, nu în cine știe ce spurcătură. Umple căldarea cu monturi până sub comănac. Focu’ de sub căldare să fie tare la început, apoi să-l leși să se domolească. În vremea asta, învârtești de manivela cazanului tăt timpu’, să nu să prindă monturile de fund și să-ți iasă horincă afumată. De învârtit, nici prea tare, da’ nici prea încet. Știi cam cum să amesteci? Cam cum doinesc bătrânii când să gândesc că li s-o dus viața. Focu numa’ să gâdălească fundu’ căldării, nu să joace pă ie, că dacă nu-i așe, iese tăt borhotu pă țede (țeavă) și trăbă să iei tătă lucrarea de la capăt. No, apoi după ce începe horinca a ieși, ai grijă să curgă subțâre, ca bățu’ de chibrit, continuu, nu să iasă în valuri, că n-ai făcut nimnică. Din când în când, ia cu păhăruțu’ și aruncă pe comănac. Dacă se aprinde și ieste flacără, însamnă că trăbă să o mai leși. Dacă nu, oprește-o iute, că s-o gătat. Bagă bine de samă, la horinca de pere, mintenaș să gată! Amu’ ai cotat-o și o ars pă comănac, amu-i gata și-ți cură numa’ apă goală! Mare grijă! No’, așe! Ce iese prima dată îi țuzla, horincă mai slabă, de 30-40 de grade. După ce ai scos țuzla din toate monturile, speli tare bine căldarea și te pregătești să pui tistulașu’. Adică mai faci o dată tătă treaba, da’ în loc să pui monturi în căldare, pui țuzla și nu mai învârtești de manivelă, că n-are ce să se mai prindă de fund. Când începe să iasă, prima dată iese arămnita, spirtu’ horincii, care nu să poate bea, de tare ce-i. Da’ o iei într-o sticluță și-o duci acasă, și iarna, când te strâng mătricile și te joacă romatismu’, te freci cu ea și-ți ie durerea cu mâna. Abia apoi iese horinca ceie bună și trăbă iară să hii atent să curgă subțâre, încontinuu, și să nu hie caldă. Sparie focu’ cu apă, dacă vezi că se încălzește, că altfel ți-a ieși așe horincă, de-i gândi că ai mâncat poprică iute când îi bea-o!”
Secunda și gradul

„Ca să știi din ce-i făcută horinca, toarnă-ți un pic în palme, freacă-le bine și-apoi miroase-le. Sâmțăști para coaptă? Ori măru’? Ori pruna? Așe să coată horinca din ce-i! Da’ amu te-oi învăța și cum să verifici câte grade are horinca. Nu-i musai să ai termometru de-acela special. Îți trăbă un ceas cu secundar și chibrite. Iei un băț de chibrit și-l țâi în horincă. De când îl bagi, te uiți la ceas să vezi câte secunde trec. Fiecare grad de la horincă îi câte-o secundă. Dacă tu gândești că horinca are 50 de grade, lasă chibritu’ în horincă 50 de secunde, apoi scoate-l și încearcă să-l aprinzi. Dacă să aprinde, înseamnă că ai nimerit. Ca să fii sigur, mai încearcă și la 51 de secunde, la 52, sau și mai mult, până vezi că nu să mai aprinde chibritu’. Când nu să aprinde, scazi 1 și afli exact câte grade are horinca ta. Noi, aici, în Maramureș, oprim horinca pă la 59-60 de grade. Deja știm când trăbă întreruptă și nu mai îi musai să o verificăm cu chibritu’. Mai este o regulă. Umpli pă jumătate un păhăruț de horincă, îl acoperi cu podu’ palmei și-l scuturi tare. Îi vedea cum să fac mărgelele, întâi la mijlocul paharului, apoi să înșiră pă margine. Mărgelele trăbă să hie mici și să țâie până apuci să zâci un „Tata Nost”. Dacă-s mărgele mari și să sting iute însamnă că-i prea tare horinca și mai trăbă lăsată. Dacă-s mici și nu țân mult, înseamnă c-ai scăpat-o și ai făcut-o prea slabă.”
O treabă jingașă
„Apoi, mai este încă ceva. După ce duci horinca acasă, las-o vro două zâle să steie, să se liniștească. În timpu-aiesta, ea mai urcă cu 3-4 grade. Aici vine treaba cea mai jingașă, că iară o poți strâca. Horinca se tomnește. Adică îi pui un pic de apă în ea, ca să nu te ardă când o bei. Horinca bună să face numa’ pă la noi, pântru că noi avem apă de munte, curată și gustoasă. Cu apă slabă, cum îi prin jos, pă la câmpie, nu faci nicio treabă, numa’ strâci. Tare bună-i horinca tomnită cu apă de izvor, curată și ieșită atunci din pământ, trecută păstă șepte pietre, cum zâc moșii. Horinca bună nu te arde, nu te ustură și nici nu te doare capu’ după ce-o bei. Sănătate curată îi câte-un pahar de horincă înainte de mâncare! Apoi, dacă n-ar fi horinca, io cred că pe la noi nici toamna n-ar mai veni!”
Așa cred și eu, chiar și acum, la mulți ani de când am auzit povestea unchiașului Ștefan.
Foto: Shutterstock


