Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povestea horincii

Cazan de fiert țuica

Închipuiți-vă o prispă de lemn vechi, înnegrită de ploi și de vre­murile care-au trecut peste ea. De data aceasta nu deschi­dem ușa, nu intrăm în casă, rămânem în curtea în care aromele toamnei au înălțat co­loane până la cer. Cer adânc, înalt, mai înalt de­cât în ori­care alt anotimp al anu­lui, ecran albastru intens spre care se înalță regal crengi cu frunze gal­be­ne, roșii, porto­calii.   

Pe prispă, între stâl­pii care susțin acope­rișul, stau înșirați pepeni și dovleci aurii, care sclipesc în lu­mina blândă. Deasupra lor, agățate în cuie sau în­șirate toate pe sfori de cânepă, se zvântă ardei roșii, că­prești, iuțari buni pentru zupe groase de iarnă, mitărci tăiate în felii, căciu­lii de usturoi, mănunchiuri de ceapă galbenă, usturoaie, de ceapă roșie, de apă, blândă la pișcat, și de ceapă albă, oțeloasă, care se face ca sticla la prăjit. Pe lângă și printre toate aces­tea, se lăfăie buchete de „pe­trin­jăi (pătrunjel), cimbru, „mora­reu” (mărar), tulpini cu frunze de „zeler” (țelină), ramuri de busuioc și de „ruj­malin” (rozmarin), bune toate de pus în farfurie, ca amintiri de vară, când nămeții acoperă lumea.

Acum, așează-te pe treapta cea mai de sus și ești în locul din care poți să vezi cel mai bine toa­tă curtea. Stai ca o regină între sforile încărcate cu de toate, care atârnă de-o parte și de alta a scării. În spatele tău, în tărnaț, sunt înșirate lăzile cu mere și pere alese, numai bune de pus la păs­trare, pe iarnă. De-acolo vin arome dulci, însoțite de zumzetul albi­nelor, care le mai adulmecă încă o dată, până să-și doarmă somnul în răcoa­rea pivniței. Într-o tipsie mare, rădă­cini de dalii și de gladiole așteaptă să fie înfășurate în hârtie de ziar, ca să ierneze până la pri­măvară pe raftul cel mai de jos al cămării. Prunele „bistrițe”, care se desfac de pe sâmburi, au fost fierte în căldarea cea mare pentru sil­voiz (ma­giun) și în­că mai adie un aer dulceag prin curte. Iar celelalte, cu­lese din prunii de pe coas­tă, galbene, tru­peșe, mai ze­moase, „fierb” deja în bu­toaie și în budane mari de lemn, înși­rate lângă cuptorul de pâine. De-acolo, atunci când „fier­berea” le va fi în­cheiată, le va încărca în căruță Ioji, „sechereșul” care o ajută pe Buna atunci când este ceva greu de cărat. Le va descăr­ca tocmai în fața caza­nu­lui de la ho­rincia de pe Valea Albă. A­colo, în fie­care toamnă, în­cepe un alt ano­timp, acela al poveș­tilor băr­bătești. Cam așa s-ar îm­plini în amintiri una din „ilus­tratele” toam­nelor petrecute în curtea buni­cii.   

Neamul prunelor

Dacă femeile aveau grija piv­nițelor și a cămărilor, nici bărbații nu se lăsau mai prejos. Pregăteau lem­nele pentru iarnă, cărau la adăpost otava și clăile închegate în vremea caldă și rânduiau cele trebuitoare pentru fierberea țuicii. Mirosul dul­ce-acrișor al poamelor fermentate, dar și acela amărui al sâmburilor de prune zdrobiți alcătuiau un nor dea­supra ulițelor, cât ținea toamna, până aproape de Crăciun. De la unchiașul Ștefan am aflat într-o toamnă veche rețeta celei mai bune horinci, licoare aspră, „trăznită”, pe care oamenii locului o „stâmpără” musai cu po­vești. Unchiașul mi-a deslușit într-o seară tainele pe care le-a moștenit de la bătrânii din neam. El nu mai este acum, e dus cu povești în „ceia lume”, dar vorbele lui îmi mai răsună în urechi.

„Prima horincă se face din pere. Mai repede se coc perele cu două creste, apoi perele puturoase – din care iese cea mai bună horincă –, ș-apoi, acelea «nintoșe», care-s ca men­ta de mirosâtoare. Mai fac oame­nii ho­rincă și din pere domnești, da’ e pă­cat, că acelea mai bine le pui în fân, să se înmoaie, că tare bune-s iarna. Se mai face horincă, mai tare ca spir­tul ce te arde pe grumaz, și din mere, din coarne de pădure, da’ acar­cât ai căuta, cea mai bună îi tăt aceea din prunele bistrițe ori din prunele fortoșă. Bistrițenele le cunoști că se desfac ușor de pe sâmburi, iară for­toșăle îs micuță și zămoase. No, amu să-ți spui cum să faci, de vrei să-ți fierbi horincă vreodată. După ce-s coapte, poamele se dărălesc, se macină și se pun în buți de lemn, în budane, cum le zice prin alte părți. Poamele dărălite se cheamă monturi. Monturile trăbă lăsate să lucre, să fermenteze, de-aceea nu se umple de tăt vasăle în care le pui, ca să nu deie pe dinafară, da-i musai să le legi la gură, că vin tăt felul de ciobâci și viespi. Cam patru săptămâni lucră monturile, după câtu-i de cald afară. Da’ cel mai bine îi să te uiți la ele, să le verifici. Deasupra monturilor să face un fel de întăritură, un „pod” de poame.    Când vezi că podu’ acela se desprinde de marginile butoiului înseamnă că-s gata monturile de dus la cazan. Apoi acolo îi altă poveste serioasă!”.

De veghe la cazan

Și povestea țuicii a continuat în aceeași limbă colorată:    „Du-te la horincie și vezi dacă-i măturat înă­untru, dacă breneru’ (stăpânul caza­nului) nu-i beat, dacă îi curată călda­rea. Nu râde, că horinca bună se face în loc curat, nu în cine știe ce spur­cătură. Umple căldarea cu monturi până sub comănac. Focu’ de sub căl­dare să fie tare la început, apoi să-l leși să se domolească. În vremea asta, învârtești de manivela cazanului tăt timpu’, să nu să prindă monturile de fund și să-ți iasă horincă afumată. De învârtit, nici prea tare, da’ nici prea încet. Știi cam cum să amesteci? Cam cum doinesc bătrânii când să gândesc că li s-o dus viața. Focu numa’ să gâdălească fundu’ căldării, nu să joace pă ie, că dacă nu-i așe, iese tăt borhotu pă țede (țeavă) și trăbă să iei tătă lucrarea de la capăt. No, apoi după ce începe horinca a ieși, ai grijă să curgă subțâre, ca bățu’ de chibrit, continuu, nu să iasă în valuri, că n-ai făcut nimnică. Din când în când, ia cu păhăruțu’ și aruncă pe comănac. Dacă se aprinde și ieste flacără, însamnă că trăbă să o mai leși. Dacă nu, oprește-o iute, că s-o gătat. Bagă bine de samă, la ho­rinca de pere, mintenaș să ga­tă! Amu’ ai cotat-o și o ars pă comănac, amu-i ga­ta și-ți cură numa’ apă goa­lă! Mare grijă! No’, așe! Ce iese prima dată îi țuzla, horincă mai slabă, de 30-40 de grade. După ce ai scos țuzla din toate monturile, speli tare bine căldarea și te pre­gătești să pui tistulașu’. Adică mai faci o dată tătă treaba, da’ în loc să pui monturi în căldare, pui țuzla și nu mai învârtești de manivelă, că n-are ce să se mai prindă de fund. Când începe să iasă, prima dată iese arămnita, spirtu’ horincii, care nu să poate bea, de tare ce-i. Da’ o iei într-o sticluță și-o duci acasă, și iarna, când te strâng mătricile și te joacă romatismu’, te freci cu ea și-ți ie durerea cu mâna. Abia apoi iese horinca ceie bună și trăbă iară să hii atent să curgă subțâre, încon­tinuu, și să nu hie caldă. Sparie focu’ cu apă, dacă vezi că se încăl­zește, că altfel ți-a ieși așe horincă, de-i gândi că ai mâncat poprică iute când îi bea-o!”

Secunda și gradul

O gură de țuică binemeritată

„Ca să știi din ce-i făcută ho­rinca, toarnă-ți un pic în palme, freacă-le bine și-apoi miroase-le. Sâmțăști para coaptă? Ori măru’? Ori pruna? Așe să coată horinca din ce-i! Da’ amu te-oi învăța și cum să ve­rifici câte grade are horinca. Nu-i mu­sai să ai termometru de-acela special. Îți trăbă un ceas cu secundar și chibrite. Iei un băț de chibrit și-l țâi în ho­rin­că. De când îl bagi, te uiți la ceas să vezi câte secunde trec. Fieca­re grad de la horincă îi câte-o secun­dă. Da­­că tu gândești că horinca are 50 de grade, lasă chi­bri­tu’ în horincă 50 de secunde, apoi scoa­te-l și în­cearcă să-l aprinzi. Dacă să aprinde, înseam­nă că ai nimerit. Ca să fii sigur, mai în­cear­că și la 51 de se­cun­de, la 52, sau și mai mult, până vezi că nu să mai aprinde chibritu’. Când nu să aprin­de, scazi 1 și afli exact câ­te grade are horinca ta. Noi, aici, în Maramureș, oprim horinca pă la 59-60 de grade. Deja știm când trăbă întreruptă și nu mai îi musai să o verificăm cu chi­britu’. Mai este o regulă. Umpli pă jumătate un păhăruț de horincă, îl acoperi cu podu’ pal­mei și-l scuturi tare. Îi vedea cum să fac mărgelele, întâi la mijlocul paha­rului, apoi să înșiră pă margine. Mărgelele trăbă să hie mici și să țâie până apuci să zâci un „Tata Nost”. Dacă-s mărgele mari și să sting iute însamnă că-i prea tare horinca și mai trăbă lăsată. Dacă-s mici și nu țân mult, înseamnă c-ai scăpat-o și ai făcut-o prea slabă.”

O treabă jingașă

„Apoi, mai este încă ceva. După ce duci horinca acasă, las-o vro două zâle să steie, să se liniștească. În tim­pu-aiesta, ea mai urcă cu 3-4 grade. Aici vine treaba cea mai jingașă, că iară o poți strâca. Ho­rinca se tom­nește. Adi­că îi pui un pic de apă în ea, ca să nu te ardă când o bei. Ho­rinca bună să face numa’ pă la noi, pântru că noi avem apă de munte, curată și gus­toasă. Cu apă slabă, cum îi prin jos, pă la câmpie, nu faci nicio treabă, numa’ strâci. Tare bună-i horinca tomnită cu apă de izvor, curată și ieșită atunci din pământ, trecută păs­tă șepte pietre, cum zâc mo­șii.    Horinca bună nu te arde, nu te ustură și nici nu te doare capu’ după ce-o bei. Să­nătate curată îi câte-un pahar de horincă înainte de mânca­re! Apoi, dacă n-ar fi horinca, io cred că pe la noi nici toamna n-ar mai veni!”

Așa cred și eu, chiar și acum, la mulți ani de când am auzit povestea unchiașului Ștefan.

Foto: Shutterstock

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.