Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele VLAD SĂCĂLEAN (Parohia Ortodoxă Română „Sfinții Grigorie Palama și Arsenie de la Prislop” – Lahr, Germania): „Medicina mă ține cu picioarele pe pământ, iar preoția mă împiedică să cred că pământul este tot ce există”

Are doar 30 de ani, și când nu se află în sala de operații, ca medic, încercând să vindece trupuri, se află în altar, ca preot, încercând să vindece    suflete. Doctorul Vlad Săcălean lucrează la spitalul din Freiburg, iar preotul Vlad Săcălean slujește în Parohia Ortodoxă din Lahr, o localitate așezată la poalele Munților Pădurea Neagră, din sud-vestul Germaniei. „Cele două chemări, Medicina și Teologia, au crescut împreună în viața mea și, deși la prima vedere par două lumi foarte diferite, pentru mine ele se întâlnesc în același loc: în grija față de omul care îți stă înainte”, spune părintele.

Un vârtej duhovnicesc

– Ce s-a întâmplat cu studentul Vlad Săcălean, de a decis să urmeze și Facultatea de Teologie?

Biserica ortodoxă din Lahr, Germania

– În adolescență eram foarte atras de științele exacte, ba chiar aveam o înclinație să neg existența lui Dumnezeu, având impresia că, dacă cercetezi suficient, poți găsi singur răspunsul la orice întrebare. Medicina mi-a arătat destul de repede că lucrurile nu stau chiar așa. Știința poate explica extraordinar de bine mecanismele funcționării corpului, poate diagnostica, poate trata și, uneori, chiar poate salva vieți. Dar există întrebări omenești fundamentale pe care metoda empirică nu le poate epuiza: „De ce suferă omul?”. „Ce sens are suferința?”. „Ce înseamnă moartea?”. „Ce rămâne din om, atunci când medicina nu mai poate face nimic?”.

În perioada aceea, l-am cunoscut pe Părintele Ciprian Negreanu la comunitatea Bisericuței Studenților din Cluj, o întâlnire proniatoare. Am descoperit nu doar o teorie despre Dumnezeu și nu doar niște răspunsuri bine formulate la întrebările mele, ci un adevărat vârtej duhovnicesc, o viață trăită în Hristos. Părintele Ciprian avea – și are – un mod foarte direct și puternic de a vorbi.

Slujba hirotoniei, la Freiburg

Cuvintele lui erau susținute de felul în care trăia, de apropierea față de oameni și de seriozitatea cu care vorbea despre viața duhovnicească. Pentru mine a contat enorm să văd că ceea ce auzeam predicat putea fi și trăit. Părintele ne vorbea foarte mult despre sfinți, nu ca despre niște personaje dintr-o altă lume, ci ca despre oameni vii, foarte apropiați de noi și de frământările noastre. Îmi amintesc în mod deosebit felul în care ne vorbea despre Sfântul Arsenie de la Prislop, care, ani mai târziu, avea să devină unul dintre ocrotitorii parohiei din Lahr, în care slujesc astăzi. În jurul Bisericuței Studenților am întâlnit și tineri de vârsta mea, care își luau credința în serios, fără să fie rupți de lume, fără teatralitate și fără să fugă de întrebări. Astfel, a fost esențial să descopăr că nu trebuie să aleg între rațiune și credință și că întrebarea sinceră nu este un dușman al credinței. Dimpotrivă, uneori tocmai întrebările te împing să cauți mai adânc. Dar pentru că întrebările mele deveniseră tot mai serioase, la un moment dat n-am mai fost mulțumit doar să studiez singur sau să-i ascult pe alții. Am simțit nevoia să studiez Teologia în mod sistematic, să înțeleg mai bine Scriptura, istoria Bisericii, scrierile Sfinților Părinți. Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci unde mă va duce acest drum, probabil că nu aș fi știut ce să răspund. Am început Teologia în primul rând pentru că voiam să înțeleg. Preoția a venit mai târziu și, într-un fel, m-a surprins și pe mine.

„Pentru suflet, nu există o investigație care să-ți arate exact unde doare”

– Ce e mai greu să încerci să vindeci, trupul sau sufletul?

Cu soția, înainte de a se preoți

– Cred că sufletul este mai greu de vindecat. Trupul, chiar atunci când este bolnav grav, îl poți cerceta, îl poți examina, îl poți vedea în imagini și, uneori, poți interveni concret. Pentru suflet, nu există o investigație care să-ți arate exact unde doare și niciun tratament care să poată fi prescris la fel pentru toți. Anii petrecuți în neurochirurgie m-au făcut să simt lucrul acesta și mai puternic: am avut ocazia să operez pe creier și să văd cât de fină poate fi uneori granița dintre viață și moarte, dintre sănătate și pierderea unor abilități pe care le socotim de la sine înțelese. Câțiva milimetri pot schimba totul într-o fracțiunde de secundă. Aici trebuie să fii foarte atent, ca medic: să nu uiți că în fața ta nu este doar un diagnostic, și că boala, oricât de gravă ar fi, nu spune tot adevărul despre omul acela.

În viața sufletească lucrurile sunt și mai fine. Acolo nu poți forța nimic. Poți să spui un cuvânt, poți să fii aproape, poți să te rogi pentru omul din fața ta, dar nu poți face în locul lui drumul pe care îl are de făcut. Și, de multe ori, tocmai asta este cel mai greu: să știi când să vorbești și când doar să rămâi tăcut lângă el.

– Doctor și preot: credeți că v-ar fi fost mai ușor să fiți doar unul dintre aceștia?

– Din punct de vedere al timpului, sigur că ar fi mai ușor să fiu doar unul dintre ele. Sunt două chemări care cer mult, fiecare în felul ei și, uneori, e frustrant că ziua are doar 24 de ore. Dar dacă mă gândesc la viața mea, în ansamblu, nu știu dacă aș fi mai întreg alegând doar una.

Credința e cea care mă ajută să păstrez măsura. În medicină, pentru că poți interveni concret în viața unui om, poți avea impresia că ai un oarecare control asupra ei. Dar nu îl ai! Poți face totul corect și lucrurile să meargă rău, la fel cum te poți aștepta la ce este mai rău, și omul (sau, mai bine spus, Domnul!) să te surprindă. Credința mă ajută să nu uit că eu pot trata, pot opera, pot diagnostica, pot însoți, dar nu sunt stăpânul vieții. Și mă mai ajută într-un lucru foarte simplu: să nu reduc pacientul la boala lui, căci omul din fața mea nu este diagnosticul lui.

Medicina mă ține cu picioarele pe pământ, iar preoția mă împiedică să cred că pământul este tot ce există.

„Omul nu poate fi redus la boala lui”

– Cum se văd viața și moartea, din dubla dumneavoastră perspectivă, de preot și medic?

Slujbă de duminică în biserica ortodoxă românească din Lahr

– Medicina mi-a răspuns la multe întrebări, dar, paradoxal, m-a învățat mai ales cât de multe rămân fără răspuns. Cu cât cunoști mai bine trupul omenesc, cu atât devii mai conștient de limitele cunoașterii și ale puterii noastre asupra vieții. Ca medic, sunt chemat să caut cauza, să înțeleg mecanismul bolii și să fac tot ceea ce este omenește posibil pentru vindecare. Ca preot, însă, privesc aceeași suferință dintr-un alt unghi și înțeleg că omul nu poate fi redus la boala lui și nici viața lui la un șir de procese biologice. Creștinismul nu încearcă să facă moartea „acceptabilă”, ci ne spune că moartea a fost biruită și că ea nu are ultimul cuvânt. Poate că întregul răspuns creștin în fața morții încape, de fapt, în cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25).

Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, care mi-a fost profesor la Facultatea de Teologie, spunea că viața, suferința și moartea nu pot fi înțelese până la capăt decât în lumina Învierii. Anii de medicină mi-au arătat foarte concret cât adevăr este în această perspectivă. Nu știu de ce un om se vindecă și altul nu, de ce un copil suferă sau de ce unele vieți par să se sfârșească mult prea devreme. Am învățat însă să nu confund taina cu absurdul și lipsa unui răspuns cu lipsa unui sens. Poate că una dintre marile ispite ale omului modern este dorința de a explica și de a controla totul. Medicina m-a învățat să lupt pentru viață până la capăt, iar credința m-a învățat că viața omului este mai mare decât ceea ce putem noi măsura, vedea sau ­înțelege.

„Moartea rămâne ceva nefiresc pentru om, o despărțire, și cred că este firesc să ne cutremurăm înaintea ei”

– Ați avut pacienți credincioși și mai puțin credincioși, poate chiar atei. Își privesc ei diferit boala sau sfârșitul apropiat?

– Am întâlnit oameni credincioși cărora le era teamă de moarte și oameni care se declarau necredincioși, dar care își purtau boala cu multă seninătate. Frica nu este neapărat semnul lipsei de credință. Moartea rămâne ceva nefiresc pentru om, o despărțire, și cred că este firesc să ne cutremurăm înaintea ei. O boală gravă, însă, dă la o parte multe dintre lucrurile cu care ne acoperim în viața obișnuită: funcții, planuri, orgolii, griji trecătoare. Rămân întrebările pe care, poate, omul le-a amânat toată viața: Pe cine am iubit? Cui am greșit, cu cine trebuie să mă împac? Ce am făcut cu timpul care mi-a fost dat? Ce este dincolo de moarte? Credința nu îl scutește pe om de aceste întrebări și nici nu îi anulează frica, dar devine locul în care poate să le așeze. Nădejdea creștină nu este un optimism de felul „va fi bine”, ci convingerea că nu se sfârșește totul la marginea unui mormânt și că moartea, oricât de cumplită ar fi, nu are ultimul cuvânt.

„O biserică nu se zidește din pereți, ci din oameni”

– Ce înseamnă o biserică ortodoxă pentru românii plecați în lume?

Priveghere pentru Sfânta Parascheva

– Slujirea mea preoțească a început la Freiburg, în Parohia „Sfântul Mare Mucenic Mina”, alături de Părintele Mircea-Mărgărit Tudorache. Pentru mine, anii petrecuți acolo au fost o adevărată școală a preoției în diaspora. Dânsul m-a ajutat să înțeleg că, în diaspora, preotul nu este doar cel pe care oamenii îl văd duminica în fața Sfântului Altar și de care au nevoie în momente delicate ale vieții. În diaspora, preotul devine omul la care se apelează atunci când cineva abia a ajuns în Germania și nu știe de unde să înceapă, când are de înțeles un sistem administrativ străin, când trebuie să găsească un medic, o școală pentru copii sau, pur și simplu, pe cineva care să-i explice încotro să se îndrepte. Asta pentru că preotul cunoaște deja comunitatea și poate pune oamenii în legătură unii cu alții. Aceasta este una dintre marile responsabilități ale preotului din diaspora: să-i adune pe oameni și să-i ajute să nu rămână niște insule izolate, fiecare cu problemele și singurătățile lui. În același timp, slujești într-o comunitate în care oamenii încearcă să-și construiască o viață nouă, fără să piardă ceea ce au adus cu ei de acasă.

Pentru mulți români, biserica este unul dintre puținele locuri în care intră și simt imediat ceva cunoscut: aud limba în care au învățat primele rugăciuni, întâlnesc oameni care au trecut prin aceleași experiențe, copiii lor aud limba română, iar sărbătorile capătă din nou chipul pe care îl știau de acasă. Biserica devine astfel, nu doar locul întâlnirii cu Dumnezeu – care rămâne, bineînțeles, rostul ei fundamental -, ci și locul în care omul își regăsește limba, obiceiurile, prietenii și, într-o anumită măsură, sentimentul că aparține cuiva.

Dar cred că trebuie spus foarte clar: Biserica nu este doar un loc în care păstrăm limba și obiceiurile românești! Dacă ar fi doar atât, ar fi prea puțin. Rostul ei rămâne același, oriunde s-ar afla: să-l apropie pe om de Hristos. Atunci când își împlinește această chemare, Biserica păstrează și ceea ce este sănătos din identitatea noastră românească. Nu prin nostalgie, ci printr-o comunitate vie, în care oamenii se roagă împreună, se cunosc, se ajută și, încet, încet, nu se mai simt chiar atât de departe de casă.

Parohia din Lahr s-a născut la sfârșitul anului 2025, tocmai pentru că în zonă trăiesc foarte mulți români, pentru care participarea constantă la viața unei parohii presupunea deplasări destul de lungi. Lahr este acum locul în care încercăm, pas cu pas, să construim – nu doar o parohie, ci o comunitate euharistică, în adevăratul sens al cuvântului. La primul nostru hram s-au adunat peste 400 de oameni. Am avut marea bucurie ca Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim să fie atunci în mijlocul nostru, la Sfânta Liturghie, iar binecuvântarea ierarhului ne-a dat tuturor multă încredere că acest început este unul bun. Pentru că o biserică nu se zidește doar din pereți și nici doar din slujbe, se zidește din oameni care ajung să se cunoască, să se ajute, să se roage împreună și să poarte, pe cât pot, poverile unii altora. Iar pentru mine este o mare bucurie, dar și o mare răspundere, să pot lua parte la acest început.

„România este rădăcina, iar Germania este locul misiunii”

– Dumneavoastră unde vă simțiți Acasă, în România sau în Germania?

– Una dintre consecințele emigrării este că noțiunea de „acasă” devine mai complicată. România este rădăcina mea, locul unde sunt copilăria, limba în care mă rog fără să mă gândesc la cuvinte, formarea mea, părinții mei, sora mea, oamenii și locurile care m-au făcut ceea ce sunt. Germania este însă locul în care trăiesc acum viața mea de zi cu zi, locul muncii mele, al familiei mele și al slujirii care mi-a fost încredințată, de aceea nu o pot numi pur și simplu „străinătate”.

România este rădăcina, iar Germania este locul misiunii. Aș îndrăzni să spun că adevăratul „acasă” nu este întotdeauna doar o coordonată geografică, ci este acolo unde simți că Dumnezeu te-a așezat să faci ceva folositor.

„Este important să nu transformăm Ortodoxia într-o simplă etichetă de identitate”

– Întâlnirea noastră are loc în preajma sărbătorii Acoperământul Maicii Domnului. Mai merită oamenii zilelor noastre un loc sub acest Acoperământ?

Slujbă de duminică în biserica ortodoxă românească din Lahr

– Dacă Acoperământul Maicii Domnului ar fi ceva ce trebuie să merităm, probabil că niciunul dintre noi nu ar putea sta sub el. Iar aici nu e vorba despre vrednicia noastră, ci despre mila și mijlocirea Maicii Domnului, de al cărei Acoperământ, omul de astăzi are mai multă nevoie ca oricând. Trăim într-o lume zgomotoasă, în care știm multe, aflăm totul repede, suntem permanent conectați și, cu toate acestea, foarte mulți oameni rămân singuri, neliniștiți și fără un rost limpede. Întoarcerea nu începe prin lucruri mari, ci simplu: cu o rugăciune spusă cu sinceritate, cu puțină tăcere, cu o spovedanie adevărată, cu împăcarea cu cineva, cu puterea de a cere iertare și cu o faptă bună, făcută fără zgomot.

Pentru noi, românii, cred că este important să nu transformăm Ortodoxia într-o simplă etichetă de identitate. Nu este suficient să spunem că suntem un popor credincios! Credința se vede, înainte de toate, în felul în care trăim și în felul în care ne purtăm unii cu alții. Mi-e foarte drag un cuvânt al Sfântului Isaac Sirul: „Ce este inima milostivă? Ardere a inimii pentru toată zidirea”. Mi se pare un criteriu foarte simplu și foarte greu, în același timp. Dacă apropierea noastră de Dumnezeu este adevărată, ea ar trebui să ne facă inima mai largă, nu mai îngustă; mai milostivă, nu mai aspră; mai atentă la omul de lângă noi. Întrebarea nu este dacă mai merităm să stăm sub Acoperământul Maicii Domnului, ci dacă mai avem smerenia să ne întoarcem sub el.

– Revista „Formula AS” împlinește 35 de ani de apariție neîntreruptă, în format tipărit. Ne-am bucura să le urați cititorilor noștri, neclintiți tovarăși de drum, un gând de folos.

– Treizeci și cinci de ani de apariție neîntreruptă înseamnă foarte mult, mai ales într-o vreme în care totul pare făcut să dureze câteva secunde, cât o imagine privită pe un ecran. Le-aș dori cititorilor revistei „Formula AS” să-și păstreze curiozitatea, discernământul și bucuria de a căuta lucrurile care rămân. Să nu se teamă de întrebările mari ale vieții și nici să nu se mulțumească întotdeauna cu răspunsurile cele mai rapide. Să nu așteptăm vremuri mai bune ca să devenim noi înșine mai buni. Vremurile se schimbă neîncetat, iar binele pe care îl putem face omului de lângă noi este întotdeauna la îndemână.

Ca medic, le doresc sănătate și oameni buni alături, atunci când aceasta le va fi încercată. Ca preot, le doresc să nu-și piardă niciodată nădejdea. Iar revistei „Formula AS” îi doresc să rămână încă mulți ani o punte între românii de acasă și cei răspândiți prin lume.

Dumnezeu să binecuvânteze cititorii revistei și pe toți cei care, de 35 de ani, o țin vie!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.