„Formula AS” în Munții Apuseni
• Departe de lume și, totuși, aproape de ea, la Bistra, în Apuseni, moții încă trăiesc la fel cum au facut-o veacuri de-a rândul – legați de natură și de Dumnezeu, binecuvântând atât bucuriile, cât și durerile. O lecție de viață și credință de mare folos pentru lumea în care trăim •
Două mânuțe

Îmi aduc aminte de degetele ei, strâmbe de boală și de muncă, degete bătrâne, trecute, cred, de șaptezeci de ani, care țineau borcanul cu dulceață de afine. Când le-am atins, erau sloi. Intraseră în ele ceața umedă care se ridica din pădure în diminețile lui Octombrie, frigul muntelui, care se pregătea să intre în iarnă. Am întrebat-o dacă afinele sunt din piață sau din pădure. S-a uitat la mine mirată, cum de puteam întreba așa ceva. „Din munte, mamă! Le-am cules, mamă, uite, cu mânuțele astea două!”, mi-a spus zâmbind. Bătrâna aceea, pe care cred că nu o voi uita toată viața, deși nici măcar nu-i știu numele, m-a privit cu atâta drag, de parcă eram copilul ei, iar privirea ei mi-a spus povestea a o mie de vieți și mi-a fost poartă de intrare în inima moților din Apuseni.
Casa lelei Livia

Urc coastele repezi ale muntelui din preajma Bistrei, un sat pe care îi vezi, dar nu știi de unde au venit oamenii. Le caut acum sălașul printre pășunile care dau spre toamnă și prin livezile mărginite de garduri bătrâne, pe care lemnul a apucat să prindă mușchi. E soare, e cald încă, vara nu se dă dusă, deși calendarul îmi spune că e Octombrie. Nu-l cred și mă bucur de lumină ca un copil căruia nu-i e frică de întuneric. Încet, ca risipite de mâna lui Dumnezeu, casele se îndepărtează unele de altele, se alcătuiesc în pâlcuri largi, de parcă cei care stau înăuntru și-au dorit să lase florile și pomii să se răspândească liber, să poată respira în voie, să le fie pajiștea casă, iar casa doar un adăpost de vreme rea. Drumul se strâmtează, asfaltul e înghițit de piatră, piatra de pământ, iar pământul de iarbă. Plec la pas. Din când în când, din spatele gardurilor, oamenii îmi dau binețe, de parcă m-ar ști dintotdeauna. Așa e aici, în Apuseni. Oamenii se cinstesc, se prețuiesc, își zâmbesc de parcă ar vrea să spună – „Suntem rari, trăbă să ținem unii la alții”.

Eu merg la buna Livia, care șade într-o casă mândră, cu primul cat de piatră, iar al doilea de lemn, ferită de drum printr-o poartă mare. Mă primește la marginea hotarului ei, ca o împărătească a munților, o Sfânta Duminică din basme, ieșită în calea călătorului rătăcit. E trecută de șaptezeci de primăveri, dar e voinică și plină de bucurie și energie și, cumva, cu un soi de bărbăție în dosul ochilor în care, nu o dată, am zărit câte o lacrimă. E „bărbată”, pentru că așa trebuie să fie femeile pe aici, să fie în stare să se lupte cu munții, dar să fie și duioase cu copchiii ori bărbatul. Și mereu aspre cu sine, să nu-și îngăduie prea multă „hodină”, că altfel nu răzbesc. Din încleștarea aceasta cu viața, cu muntele, cu fiarele, iese un soi de tărie coaptă la foc potolit, o tărie la umbra căreia te simți ocrotit, de-al casei. Asta simt și din mâinile ei bătute de muncă, mâini care, acum, că vorbim în răcoarea odăii, s-au așezat cuminți în poală și nu vor să se mai ridice, de sfială, poate, în fața orășeanului care pune întrebări, fără să știe ce se cuvine să întrebi ori, mai ales, să răspunzi. Dar ea, din sfială, îmi răspunde la tot, cuminte, limpede, țintindu-mă uneori cu privirea, alteori plecându-și capul ca să coboare în timp, până în clipa când a venit pe lume.
„Eu nu știu ce-i ăla urât, că urâtu și-l face omu”

Livia Scrob, născută Adam, a venit pe lume într-un alt cătun decât în cel în care are acum casa. În „Poieniță”, așa îi spuneau bunicii „mutăturii”, adică locului în care aveau pământ mult și-n care se mutau de primăvara până toamna. Acolo, „la sălaș”, a văzut ea lumina zilei, printre flori și pășuni de munte, avându-L deasupra doar pe Dumnezeu și cerul căruia nu i-a pus niciodată întrebări, dar către care a ridicat, de când a învățat să vorbească, rugi. „Eu așa m-am trezit, cu paraclise, cu acatiste. Parinții așa m-au învățat, să cred și să mă rog.” Își aduce aminte și acum de bunicul, care, de cum se trezea, „să spăla pe față, ș-apăi își făcea rugăciunile. Numa-n sărbători citea pă carte, în rest să ruga din minte.”
Biserica lor era departe, în vale, la Bistra, cale de aproape trei ceasuri de mers, dus-întors. Dar așa, departe, parcă în altă țară, țineau de ea și poate nu la toate sărbătorile, dar sigur în duminici, coborau la vale, cu bătrâni și copii, să se roage împreună. „Pă vremea aia, lumea nu știa dă atâtea rugăciuni ca acu, da să ruga! Acu lumea știe dă rugăciuni, da nu să mai roagă! Acu stă la film câte două ceasuri!”

Cătunul în care stă acu buna Livia se numește Bălești. Veacuri de-a rândul, localnicii au fost copiii munților. Dar, deși erau puțini, nu s-au simțit niciodată singuri, au trăit mereu cu Dumnezeu. Buna Livia stă și ea singură, pentru că pruncii și-au luat zborul. Și cam ca ea sunt și celelalte „gazde”. Sunt șase case cu totul și zece oameni, mulți dintre ei bătrâni. „La noi nu-s oameni răi, îs numa oameni uniți. Ș-apăi, să știți că aicea ne-o ferit mereu Dumnezeu de furtuni, de vijelii, de tăt răul. Eu am televizor, da nu mă uit la el, nu-mi trebă, da tot aud la lume ce se întâmplă prin alte părți. P-acolo da, la noi, nu! Când n-oi mai putea, poate mă trag undeva la copii. Da poate plec de aici direct la Domnul. Stau singură, da nu mi-i urât. Mai vine ursu pe aproape, da eu îi spui să nu iasă din pădure. Dacă nu mă ascultă pe mine, eu zâc că și Dumnezău îl mai departă (râde). Așa că de văzut nu l-am văzut niciodată, numa urma lui. Da nu mi-i urât, că eu mă duc și noaptea unde am treabă. Așa am crescut și așa or crescut și copchiii mei. Eu nu știu ce-i ala urât, că urâtu și-l face omu. Dacă ai nădejdea în Dumnezeu, îți faci cruce și pleci unde ai treabă.”
Povața lacrimilor

Zilele bunei Livia, ca și ale celorlalți vecini de-ai ei, seamănă ca picăturile de apă. Și la formă, și la limpezime. Se trezește cu răsăritul soarelui, care-i dă binețe printre șipcile din gard, își spală fața cu apă adusă de la un izvor din munte, apoi începe să depene rugăciuni. „Când mă trezăsc mai târziu, nu cetesc, îmi fac doar câteva rugăciuni cu gura. Ș-apăi, după rugăciuni, dă-i și fă-i, dă-i și fă-i și iară vine sara, apăi îmi fac rugăciunea și mă culc. Asta-i viața mea!”.
Buna Livia nu a fost dintotdeauna atât de râvnitoare, dar viața i-a săpat răni adânci în suflet, răni pe care nu și le-a putut vindeca decât cu har. A avut un bărbat cu care „n-a fost modru” să viețuiască. „Atât am meritat, că m-am rugat foarte slab înainte de cununie.” Soțul bunei a avut „darul băuturii”, iar ea și-a căutat alean la mânăstirile din Moldova. Acolo l-a întâlnit pe părintele Ioanichie Bălan, de care-și aduce aminte de parcă ar fi fost ieri. Chilia smerită, la care stăteau la rând credincioși din toate colțurile țării, chipul blând al părintelui, cu care a stat de vorbă „cum stau cu dumneavoastră. I-am povestit toata viața mea, iar părintele mi-a zis că locu meu era într-o mânăstire, da pântru unele pacate ale mele, trebuie să trec și prin încercări”. Și-a trecut, bărbatul i-a plecat, iar ea și-a crescut copchiii în credința lui Dumnezeu și-n libertatea munților. „La copchii le-am zis – dragii mamii, fără rugaciune nu să poate! Și spovedanie, tre să te spovedești curat, că altfel Dumnezeu nu-ți primește rugăciunea. Pe copchii îi luam cu mine pe jos, ori de câte ori mergeam la biserică. Da mult m-am rugat pântru ei – «Doamne, facă-se voia Ta! Dă-le la copchii ce crezi Tu că au lipsă, că eu nu știu ce să cer…» N-am zis – «Dă-mi, Doamne, acuma!» Că noi acuma vrem, da numa Dumnezeu Sântu știe ce și când ne trebă! Așa că de-acu îi mulțămesc lui Dumnezeu pentru sănătate, chiar dacă mă mai doare câte ceva. Că așa suntem făcuți, în dureri, și dacă nu ne-ar mai durea nimic, nu știu ce-am face… Eu m-am apropiat de Dumnezeu văzând că rugăciunile mi se îndeplinesc. Da rugându-mă, rugându-mă, rugându-mă și plângând. Fără plâns, nu merge! Ca Dumnezeu să vadă câtă dragoste ai să te apropii de El. Și tot încerci să te rogi, da nu-ți vin lacrămile. Da să plângi dă bucurie, nu dă năcaz! Să plângi dă bucurie, să vezi că Dumnezeu te ajută. Și-atunci zici – «Doamne, câtă putere poți să ai! Câtă putere!”.
Am plecat de la buna Livia luminat de o credință pe care o găsești adesea în sate, și mai rar la orașe. Un fel oțelit de a trece prin lume, de a răbda, dar și de-a găsi bucurie în tot. Nu doar în rugăciune, ci și în tot ceea ce o înconjoară pe buna – iarba și livezile, animalele și truda ei zilnică, în care nu-și găsește niciun răgaz. Și-i mulțămește Domnului pentru asta. Am întrebat-o ce sfat mi-ar da la plecare. Mi-a zis scurt – „Să pui samă pă ce ți-o dat Dumnezău!”. Atât. O frază cât o carte de înțelepciune.
„Pacea îi paza casei”

Am coborât din cătunul bunei Livia până jos, în Bistra, unde este și biserica satului. Mare, cât o catedrală, umple toată Valea Arieșului cu silueta ei masivă. O cetate a credinței în care trudește și doamna Maria Buda. Născută și crescută în Bistra, a ajuns să facă școală și apoi să-i învețe și pe pruncii bistrenilor timp de patruzeci de ani. Mărunțică și blândă, își amintește cu drag de copilărie, de bunicii ei care făcuseră Marea Unire și pe care, la vremea aceea, se răzema tot satul. „Oameni liniștiți și calculați, care și-or văzut de familie și copchii. Puneau grâu pe coastele muntelui și-l secerau cu mâna, toamna.” Erau vremuri aspre, adesea copiii munceau cot la cot cu părinții. Iar uneori, când ei nu aveau vreme, în locul lor. „Aveam ca la zece ani, când mă trimetea tata la adunat de pernieș, un fel de iarbă tare, sus la munce. Mă suia în caru cu boi și meream sângură, că tata rămânea să facă la clăi. Îmi punea un lepedeu de fân de stăteam pă el și aveam doi boi de știau drumu singuri. Da era atâta lume în munte, că nu-mi era urât. Îmi e mai urât acu, că dacă vrei să urci sus, nu mai găsești pe nime. Nici animale nu mai sunt, crește iarba pe marginea drumului și n-o mâncă nime.” Vorbele bunei Maria cad liniștite între noi, icoane dintr-o altă lume, aspră, așezată pe credință, în care copiii erau deprinși de mici cu munca, pentru că familia avea nevoie de ei. Și ei de familie. Cu tot greul vieții, erau bucuroși pentru că erau uniți și se iubeau. Tata, al cărui nume buna Maria îl rostește cu un soi de evlavie, venea ostenit acasă, dar găsea răgaz să se joace cu copiii. Să se joace și să-i ajute cu școala. „De drag, că ne iubea!” Firul care leagă toate aceste icoane de familie este rugăciunea. Așa am fo crescuți, să ne rugăm!”, zice buna Maria. Și rugăciunea chiar umplea aerul din casă, pentru că părinții ei „niciodată nu s-or arătat supărați. Era liniște la ei în casă… Așa trebă și noi să facem liniște în casele noastre. Că pacea îi paza casei!”
Carnețelul cu rugăciuni

Buna Maria are ochelari cu ramă subțire, de dăscăliță, și un zâmbet smerit, cu care-și învelește mereu amintirile. O înconjoară un aer bun, de om care a învățat tainele rugăciunii, la fel ca toți moții, ca pe apă. „Mama o avut o singură carte de rugăciuni, din care le copiam pe un carnețel mic, pe care-l aveam mereu la piept. Nu ni-o pus nime să avem așa ceva, da așa trăiam noi, așa am apucat. Șepte kilometri meream cu tata la biserică pă jos. Mi-o plăcut să merg la biserică. Nu doar mie, suntem cinci copii, tăți mergem la biserică. Părinții să rugau în genunchi și ne puneau și pă noi. Și acum fac la fel cum m-au învățat – mă pun în genunchi, aprind candelă, lumânare, apăi spun rugăciuni de dimineață, de sară, utrenia și ce rugăciuni am mai cules eu și mi-am scris în carnețel. Am diabet și mă mai supără piciorele, da după ce mă pui sara în genunchi, dorm liniștită. Simt o liniște, și cu rugăciunea trec toate. Eu n-am făcut nimic în viață fără rugăciune. Cu rugăciunea toate le-am rezolvat! Că greutăți sunt în viață, da cu rugăciunea tăte le-am rezolvat.” Și când spune asta, zâmbește de parcă ar fi trecut deja cu un pas în rai. Și poate că zâmbetul ei îmi spune adevărul.
La plecare, o întreb dacă nu o tulbură vremurile de acum, dacă nu-i e teamă că oamenii își pierd credința. Mi-a răspuns învelită în pace – „Trăbă să ne organizăm familia și să nu mergem după cum merge lumea, ci după cum credem noi că ar trebui să merem. Nu mă interesează altu. Și să stăm liniștiți. Și să nu te întinzi prea mult, că uiți de copii. Atâta timp cât mai sunt oameni în vârstă, nu să gată credința. Și când or muri oamenii bătrâni, vin alți bătrâni.”
Am ieșit din lăcașul bistrenilor cu pacea în suflet. În fața bisericii, crestele Apusenilor sclipeau în soarele toamnei, un soare ascuns în inima oamenilor de aici, un soare care nu vrea să apună cu niciun chip. Nădăjduiesc ca buna Maria să rămână, și ea, mereu însorită. Căci „lumina luminează în întuneric și niciun întuneric nu a cuprins-o.”


