Ne-am cunoscut la Cluj, pe Feleac, în campingul de lângă pădurea Făget. Eram cu părinții, în drum spre casă, după trei săptămâni de vacanță petrecute la bunica, în județul Timiș. Ne cazaserăm pentru o noapte într-una din căsuțele curate și cochete din lemn și admiram împrejurimile locului. Privit de pe dealul Feleacului, Clujul îți oferă o imagine de vis, iar pădurea din apropiere îți picură în suflet liniștea reconfortantă de care avem cu toții atâta nevoie. Spre seară, atenția mi-a fost atrasă de un grup de câini vagabonzi, care se deplasau pașnici printre căsuțe, în căutare de hrană. (La Cluj, nu omoară nimeni câinii cu bâtele. Poate pentru că se află-n Ardeal?) Se vedea că erau obișnuiți cu prezența oamenilor și nu făceau nimănui niciun rău. Între ei se distingea, prin drăgălășenia lui, un cățeluș. Era singurul pui printre câinii maturi. Mi-a plăcut de la prima vedere. Vorbind cu el, am reușit să mi-l apropii și chiar să pun mâna pe botișorul lui delicat, pe blănița lui moale. Mi-a acceptat ușor prietenia și m-a urmat spre căsuță. Se împlinea oare un destin? În mintea mea s-a născut pentru prima oară gândul de a adopta cățelul, salvându-l astfel de la viața grea, de câine vagabond, ce-i fusese hărăzită. Gândul că iarna care urma putea să-i fie fatală mă neliniștea. Acasă, mai aveam însă un câine și era puțin probabil ca dorința mea să devină realitate. Speram, totuși. A venit în urma mea până la căsuță. L-am prezentat familiei mele și i-am dat să mănânce. Îi era foame și nu făcea mofturi. Era fericit, simțind ocrotirea noastră. Unde nevăzute, încărcate de dragoste, circulau între mine și această ființă plină de gingășie. Toată seara a petrecut-o cu noi. În căsuță nu a vrut să intre cu niciun chip. Se temea de ceva. Dar dimineața era tot acolo, în preajma mașinii noastre. Nu mă părăsise. Bucuria mi-a fost fără margini. Câștigasem un prieten credincios. A mâncat din nou alături de noi. Avea acum mai multă încredere în mine și a urcat pe prispa căsuței. În timp ce duceam bagajele spre mașină, i-am rugat pe părinții mei să mă lase să iau cățelul acasă. Spre marea mea bucurie, au fost de acord. Am urcat în mașină cu el în brațe și am pornit la drum. Era neliniștit, totuși. Bucuria prieteniei cu mine se împletea cu tristețea depărtării de camarazii lui, de locurile natale. Era, fără îndoială, teama de necunoscut. Îl mângâiam și vorbeam cu el permanent, asigurându-l că va fi bine. Răspundeam, acum, de viața lui. Atunci, am observat pentru prima dată că e cățelușă, nu cățel, cum am crezut noi, și am botezat-o Mira. Ajunși acasă, am lăsat-o liberă, în curte. S-a împrietenit din primul moment cu Rex, celălalt câine al nostru. Destinul i s-a schimbat radical. Dintr-un câine maidanez, de pripas, al nimănui, a devenit un câine al familiei, iubit, răsfățat, îngrijit. Între timp, Mira a crescut, devenind apărătoare de nădejde a gospodăriei noastre. Un câine de pază excelent. Cu ea în curte, dormim noaptea liniștiți, fără teamă de hoți. Chiar dacă nu e câine de rasă, e foarte frumoasă, inteligentă, foarte atașată de noi, încât ne este tare dragă. Manifestările ei de recunoștință, de iubire ne produc multă bucurie, ne creează momente de fericire.
Orice câine vagabond ar putea să devină o nouă Mira. Dacă, în loc să fie hărțuiți și huliți, schilodiți și uciși cu mijloace bestiale, li s-ar întinde o coajă de pâine și li s-ar oferi adăpost, ar deveni cei mai de nădejde prieteni ai omului. Fiecare ușă de casă ar trebui să fie deschisă pentru un animal orfan și flămând. Menirea pentru care Dumnezeu a lăsat pe pământ și animale ar fi atunci împlinită, și lumea ar fi cu mult mai frumoasă.
ALINA C. – Suceava
