ALEXANDRA UȘURELU – „Nu vreau să mă pierd de mine”

Deși nu o prea vedeți la televizor și nici nu cân­tă melodii la „ultima modă”, Ale­xan­dra Ușurelu este un fenomen muzical, cu peste cinci sute de concerte susținute în toată țara, o voce pe care multe vedete și-o doresc alături, pe scenă. Am ascultat-o și eu, într-un concert susținut în Ardeal, la Simeria, și mă grăbesc să vă prezint în interviul de față, nu doar o mare cântăreață a României, ci și un om de un farmec nemărginit.

„Vreau să trăiesc emoția în direct, împreună cu publicul”

– Suntem aici, la Simeria, un oraș de pe malul Mureșului, și concertul tău tocmai s-a încheiat. Am fost uimit să văd, printre spectatori, oameni veniți chiar și din Timișoara ca să te asculte cân­tând. Tu dai concerte alături de orchestre sim­fonice. Ce te face să mergi prin țară?

– Dacă nu aș merge prin țară ar însemna să le transmit oamenilor muzica și mesajul meu doar la televizor, prin intermediul unui ecran. De-asta și merg foarte rar la televiziuni, pentru că ceea ce vreau și mă interesează este să apar pe scenă, „pe viu”, să stau față în față cu publicul și să trăiesc emoția în direct. Întâlnirile acestea sunt unice. Ele au o vibrație adevărată, care nu cred că trece prin­tr-un ecran, dar este vie când ești printre oameni, în aceeași sală cu ei. Or visul meu chiar acesta este: emoția ce poate fi împărtășită prin muzică, pentru asta merg în toată țara. Abia aștept să mă întâlnesc cu oamenii, să trăim bucuria muzicii împreună.

– Când ți-ai dat seama, pentru în­tâia oară, că ăsta e visul tău?

– Povestea mea începe pe la 5 ani, când părinții mei s-au despărțit și eu cu su­rorile mele am fost îm­părțite între părinți. Eu am rămas cu tata. De multe ori, în week-end, veneau și surorile mele la noi și tatăl meu ne cânta la chitară și cu vocea. Pentru mi­ne era un alin. Am găsit în muzică un refugiu pen­tru tot ce nu înțelegeam în jurul meu la acea vârstă – despăr­țirea părinților, locuitul sepa­rat… Muzica îmi alina sufletul, îmi dădea o stare care mă ridica deasupra tristeții, un „remediu” sufle­tesc pe care nu îl poți cumpăra de la farmacie. Atunci cred că m-am gândit prima oară ce frumos ar fi să pot să le dau și eu altor oameni starea asta, alinarea asta extraor­di­na­ră pe care eu o găseam în muzică. Așa am început să cânt.

„Muzica adevărată îi mângâie omului sufletul”

– Ce fel de stare specială îți dădea muzica?

– Emoție și iubire! Cred, de altfel, că asta în­seamnă muzica, să dăruiești, prin armoniile ei, iu­bire. Pentru mine, muzica tatălui meu era ca o îm­bră­țișare, un sentiment de afecțiune care nu ne le­ga doar pe noi, ci îi lega pe toți cei care o ascul­tau, în ea găseam tandrețe și bunătate. O vindecare a sufletului. Eu așa cred: muzica adevărată se aș­terne pe sufletul omului, îl mângâie și îl întregește.

– Ai fost încurajată pe drumul muzicii?

– La început, nu. Când, la 18 ani, am zis că mi-ar plăcea o carieră muzicală, părinții mei au considerat că am pierdut startul și că e prea târziu pentru mine. Eu am venit din Oltenița la București, la începutul clasei a X-a, și am studiat la Liceul La­zăr. După absolvirea liceului, am dat la Drept și la ASE, îndrumată de părinții mei, care credeau că ăsta e drumul cel bun pentru mine. Dar eu, pe as­cuns, m-am înscris la Școala de Artă, și până nu am ter­minat-o, nu le-am spus nimic. Am renunțat la Drept după un an, dar am păstrat ASE-ul, pen­tru că îmi plă­ceau co­legii de aco­lo. A fost o decizie bună, dacă pri­vesc acum în urmă, pen­­tru că o școală eco­no­mică mă ajută foar­te mult în ceea ce fac a­cum. Ca ar­tist, ai foar­te multe pro­bleme de ma­nagement și marke­ting, pe care trebuie să le rezolvi, organi­zarea carierei artis­tice nu e așa simplă și boemă cum pare. Oricum, în­tr-un fel, am înțeles de­ci­zia părinților, ce ve­deau ei la televizor erau cântăreți dezin­volți, care făceau show, or eu eram timidă… Nu aveam ce căuta în acel peisaj, nu era loc pentru mine. Și, pro­babil, s-au gândit și să mă fe­rească de un eșec, după suferința prin care tre­cusem din cauza despărțirii lor. Dar la primul meu con­cert, în 2011, când m-au văzut prima dată pe scenă, au plâns. Abia atunci au înțeles ce pot să fac, că pot avea un loc al meu pe scena muzicală româ­nească. Și din momentul acela, au devenit susțină­torii mei în tot ce mi-am propus.

– Concertul de debut a fost o piatră de hotar în cariera ta, startul unui destin muzical ascen­dent?

– Eu aș vorbi, mai degrabă, despre emoție. Ea este măsura reușitelor mele. De exemplu, prima mea apariție pe scenă a fost la Teatrul Odeon. A fost doar o primă apariție, nu a fost concertul meu, dar am avut emoții enorme. Atunci am înțeles eu că pot. După ce am cântat, toată sala s-a ridicat în picioare și m-a aplaudat. Nu-mi venea să cred! Atunci mi-am câștigat și câțiva susținători de marcă, de aju­torul cărora m-am bucurat foart­e mult – Gabriel Cotabiță, Valter Dionisie, Andreea Marin și alții. Acela a fost momentul din care am început să fac se­rios muzică. A fost o mare bucu­rie acel moment. Dar, cum spuneam, fiecare concert are pentru mine emoția lui. Ea este semnul că sunt pe drumul cel bun. Trăirile astea sunt foarte importante pentru mine.

„La început, aș fi vrut să mă ascund după microfon”

– Cum se împacă sensibilitatea și timiditatea cu lumina reflectoarelor?

– La început, în primul an, mi-a fost foarte greu… eram co­ple­și­tă de emoții și aș fi vrut să mă fac mică-mică și să mă ascund du­pă microfon. După fiecare con­cert îmi spuneam că ăsta a fost ulti­mul și că nu e pentru mine… Dar am luptat și am găsit rețeta ca să depășesc această timiditate. Și uite că a dat roade. Am susținut până acum peste 500 de concerte și sunt tot mai stăpână pe mine.

„Nu vreau să par altfel decât sunt”

– Muzica pe care o cânți este anti-trend, nu ține de curente, de modă, și totuși ai un succes for­midabil. Cum ți-l explici?

– Eu cred că, de fapt, succesul adevărat este să îți știi locul și să îți cunoști menirea. Faptul că eu mi-am găsit, vorba cântecului, „locul meu fabulos” în sufletul oa­menilor care vin să îmi asculte muzica, ăsta este succesul ade­vă­rat de care mă bucur.

– Cum reușești să îți păstrezi candoarea în această lume „nebună” în care trăim? Cum te ferești de ce e rău și urât?

– Eu îmi împart viața între studioul de înre­gistrări și scenă. Mă dedic atât de mult melodiilor și concertelor mele, încât reușesc să depășesc orice lucru ce mi-ar putea șterge zâmbetul de pe obraz. Ade­vărata mea putere este în sala de spectacol, atunci când cânt. Un univers doar al meu, în care totul este firesc, fac ce fac din tot sufletul, și răul n-are pe unde să intre.

– Se poate trăi din muzică?

– Se poate trăi. Sigur, depinde de așteptări. Eu nu am nevoie de prea mult ca să fiu fericită. Pentru mine e bine așa cum e.

– Ai anumite valori din care îți tragi puterea?

– Da, sigur, sunt mai multe. Cred în sinceritate, nu vreau să par altfel decât sunt, să îmi fac o altă imagine mai la modă, mai populară… Nu vreau să mă pierd niciodată de mine, să-mi pierd curățenia sufletească, pentru că ea îmi dă curajul de a merge către oameni cu inima în palmă. Poate ca împreună, în felul ăsta, să facem lumea un pic mai bună și mai frumoasă.

– Drept partener de viață ai tot un muzician de înaltă ținută: Bobby Stoica. Cum e să fiți o familie de muzicieni?

– Cu siguranță ar fi fost mult mai grea povestea mea muzicală, dacă nu ne aveam unul pe celălalt. E mi­nunat, pentru că putem împărți împreună un vis co­mun și năzuim împreună să le sporim ascultă­torilor noștri zestrea de bucurie pe care o au.

Foto: Vali Greceanu, Gina Buliga, Dana Sacalov