În timp şi despre timp, cu scriitorul PASCAL BRUCKNER

De curând, faimosul eseist şi prozator francez Pascal Bruckner a vizitat din nou ţara noastră. De data aceasta, pentru a lansa un roman în care viaţa este privită ca o vizită cu implicaţii imprevizibile, la un hotel. Cartea, de o rară simplitate şi frumuseţe, se inti­tulează “Un an şi o zi” şi a apărut în româneşte la “Editura Trei”.

– Domnule Bruckner, cum de aţi ajuns să asociaţi existenţa umană cu tranzitul printr-un hotel?

– Hotelul poate fi o metaforă a vieţii. Suntem adăpostiţi pentru o noapte sau două şi ieşim de acolo sau nu. Hotelul poate fi o metaforă a sufle­telor care călătoresc în timp, care la un moment dat se întrupează într-un corp şi care apoi pleacă mai departe.

– În cartea dumneavoastră faceţi refericire la o lume injustă numită generic “America”. Este vorba de America reală, America de azi, cea a lui Donald Trump?

– Nu este America lui Trump, ci America eter­nă. Trump nu a schimbat mare lucru în Statele Uni­te. Nu am aşteptat alegerea lui Trump ca să îmi fac o părere despre această ţară pe care, de alt­fel, o vizitez în fiecare an. Societatea ame­ri­cană este în multe privinţe o societate nebună, şi de aici m-am inspirat pentru orga­nizarea “ho­telului” care apare în cartea mea.

– Chiar voiam să vă întreb cum vă raportaţi dum­nea­voastră la Statele Unite ale Americii?

– Am raporturi complexe cu Statele Unite. De “love and hate”, aş putea spune. E o ţară pe care iubesc să o urăsc. Am rubedenii acolo, am şi lo­cuit în America doi ani. Dar cu cât stau mai mult în America, cu atât mai european şi mai fran­cez de­vin. Am într-adevăr un raport foarte contra­dictoriu cu această ţară. Acolo găsesc lu­cruri pe care le ador şi lucruri pe care le detest profund, dar nu mă întrebaţi de ce continui să mă întorc acolo, totuşi. Oi suferi de un soi de sindrom Stockholm.

– Care sunt lucrurile care vă plac şi care cele pe care le detestaţi în Statele Unite ale Ame­ricii?

– Ador atmosfera, dinamica, faptul că spaţiul e privit ca o frontieră ce trebuie mereu depăşită. Este o ţară a imensităţii. Poţi merge ore în şir fără să întâlneşti un suflet de om, mai ales în vest, care e cea mai frumoasă parte. Se simte acolo o forţă pe care nu o regăseşti în Europa. Toată lumea munceşte, toată lumea are proiecte. Toţi vor să facă ceva cu viaţa lor, vor să devină self made man sau self made woman. Un lucru pe care îl detest este dificultatea de a alege ceva, pentru că sunt prea multe variante pentru care să optezi. Urăsc mâncarea lor care e infectă. Nu suport nar­cisismul omniprezent al americanilor. Lupta tu­turor împotriva tuturor, incultura generalizată, cu excepţia câtorva elite ce aparţin universităţilor, indi­ferenţa faţă de restul lumii, autosuficienţa tipic americană. Culmea e că, în general, ame­ricanilor le place Franţa. Problema e că noi, restul lumii, nu putem face nimic fără SUA. Fără SUA, Europa ar fi prada sigură a tuturor cuceritorilor: ruşi, turci, islamişti radicali. Deci nu numai între mine şi SUA, ci şi între Europa şi Statele Unite este un raport complicat.

– Un alt personaj important al romanului dumneavoastră este timpul. Cum vă raportaţi dumneavoastră, Pascal Bruckner, la timp?

– Mă raportez la timp ca toată lumea. Sunt în timp, deci sunt supus aceluiaşi proces de îmbă­trânire şi de degradare, ca toate fiinţele aflate în timp. Dar, paradoxal, consider că timpul nu este doar un inamic, ci şi un aliat. Cu ajutorul timpului poţi învinge tocmai timpul, desăvârşindu-te, dez­voltându-te, ducând la capăt proiecte. Aşa că eu încerc să fac din timp un prieten, dar un prieten despre care nu îmi fac iluzii. Ştiu că într-o zi mă va trăda. Însă câtă vreme eu şi timpul suntem prieteni, mă declar fericit în această viaţă.

– În carte mai apare un personaj de-a drep­tul magic, un ceasornicar care încearcă să cre­eze ceasul perfect. Timpul poate fi ţinut captiv în­tr-un orologiu?

– Nu, ar fi minunat, dar, din ne­fericire nu se poate. Cred că acesta este visul tututot ceasor­nicarilor: să construiască un obiect magnific, care să absoarbă în el toate secolele şi toată istoria lumii, să existe un singur ceas care să re­soarbă întreg uni­ver­sul. Deocamdată un astfel de ceas magic nu există. Acest vis reprezintă o gaură neagră în ceasornicărie. Aşa cum alchimiştii nu au putut trans­for­ma alte metale în aur, nici cea­sor­nicarii nu au putut ţine timpul captiv în oro­logiile lor, oricât de frumoase şi sofisticate au fost.

– Ştiu că aţi venit în România şi pentru un proiect în teatru. Aveţi o re­laţie specială cu re­gizoarea Chris Simion, care a montat mai multe spectacole pe textele dum­neavoastră.

– Toate piesele mele au fost montate în Ro­mânia de Chris Simion. Şi ştiu că ea plănuieşte să ducă unul dintre spectacolele puse în scenă pe un text al meu, la marele festival de teatru de la Avignon. O voi ruga să arunce un ochi şi pe aceas­­­tă ultimă carte publicată în România, cea despre care vorbim, şi poate va reuşi să facă o dra­ma­tizare pornind de la ea. După părerea mea, Chris este foarte talentată. Are o capacitate in­credibilă de a găsi idei inedite de adaptare a prozelor mele.

– La ce mai lucraţi acum, dacă nu e secret?

– Lucrez la un eseu despre diabolizarea omu­lui alb, în discursurile politicienilor din Europa de Vest şi din Statele Unite, despre pericolul dis­cursului extremist-feminist şi despre corectitu­dinea politică greşit înţeleasă. Şi aceste aberaţii, tot din America ne-au venit. În unele campusuri universitare americane s-a pornit o autentică vâ­nătoare de vrăjitoare împotriva intelectualilor albi. În loc să lumineze mulţimea, unele univer­sităţi din State au ajuns adevărate locaşuri de re­gresie intelectuală. În mod incredibil, în zilele noas­tre, în aşa-numita capitală a lumii libere s-a ajuns la totalitarism.