DANIEL DAVID: „În aceste momente grele, e important să ne dăm răgazuri de viață bună, cu sens”

Doctor în psihologie, rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, președinte al Asociației Psihologilor din România

Ales, la nici 50 de ani, rector al celei mai importante universități din Ro­mâ­nia, Uni­versitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, profesorul Daniel David este un spe­cialist în psihologie, recunoscut pe plan național și in­ternațional. Autor al monografiei „Psiho­logia poporului român”, profesorul David a acceptat invitația revistei noastre de a răspunde la câteva întrebări legate de starea sufletească, pe care izolarea îndelungată la domiciliu riscă să o trans­forme în depresie.

„Pandemia poate duce la un stres puternic dacă o interpretăm irațional”

– Domnule profesor, trăim un moment care în multe privințe seamănă cu o situație de răz­boi. Distanțarea socială impusă pentru pro­te­jarea de pandemia cu coronavirus, se trans­formă, pe măsură ce timpul trece, în depresie și anxietate. Cum vede un psiholog cu ex­periența dum­nea­voastră această situație?

– Eu nu aș vorbi de război, dar e, într-ade­văr, o situație neobișnuită, care sparge ru­tina zilnică și care poate duce la un stres pu­ternic, dacă o interpretăm irațional. Am identificat câteva reacții tipice la această situație: unii au o înțelegere rigidă a ei, gândesc în felul: „N-ar trebui să fiu izolat!”, alții sunt cei care exagerează, „catastrofiștii”. Sigur că nimeni nu își dorește să fie contaminat, sigur că nu e plăcut să stai izolat în casă, dar de aici până la a spune că e cel mai mare rău care ți se poate întâmpla, e o exagerare. Totuși, izolarea nu e una completă, avem, cât de cât, libertate de mișcare. Acest stil de gândire duce la stări de panică și de anxietate, la stări de furie și de agresivitate, la deprimare, la sentimente de vinovăție, adică la ceea ce numim, pe larg, probleme psihologice. Există, la cealaltă extremă, o categorie de oameni care sunt deta­șați, care cred că lor nu li se poate întâmpla nimic grav, că totul este o exagerare și care vin cu tot felul de teorii ale conspirației. Ei sunt calmi. Dar, atenție, în situația în care ne aflăm, nici calmul, nici relaxarea nu sunt o reacție sănătoasă. Totuși, ne confruntăm cu o pande­mie periculoasă!

Între cele două extreme, reacția rațională înseamnă să rămânem flexibili: „Îmi doresc să nu fiu contaminat și fac tot ce ține de mine. Sigur că ce se întâmplă este negativ, dar nu e cel mai mare rău care mi se poate întâmpla”. Cei care au acest stil de gândire, non-ca­tas­trofic, sunt îngrijorați, dar nu panicați, nemul­țumiți, dar nu furioși și agresivi, poate triști, dar nu deprimați. Îngrijorarea, tristețea sunt emoții negative, dar sunt sănătoase, sunt emoții care ne aju­tă să ne confruntăm cu situația prin care trecem. Prin felul în care ne raportăm la această pandemie, o putem transforma într-un factor de stres teribil sau o putem transforma într-o situație căreia îi putem face față, reacționând cu emoții sănătoase.

– Prima parte a izolării a părut mai degrabă o vacanță neașteptată, petrecută acasă, singur sau în sânul familiei. Dar răbdarea amenință să se transforme deja în nerăbdare și, mai grav, în depresie. Ce e de făcut, domnule profesor, ca să nu cădem în capcana ei?

– Având în vedere că starea de izolare se pre­lungește, e clar că ea interferează deja cu rutina de viață. Altfel spus, nu avem de-a face cu o va­can­ță prelungită. Și atunci, trebuie să ne dez­vol­tăm o altă rutină. E foarte greu, fiindcă vechea rutină tinde să se exprime automat, involuntar. Când tu ai tendința de a face ceva dimineața, de exemplu să ieși pe stradă și să alergi, sau să ieși cu colegii la restaurant la sfârșit de săptămână, ceva ce acum nu poți face, apare automat stresul. Deci, trebuie să ne stabilim, conștient și clar, o altă rutină de viață, pe care să o urmăm, la început cu efort, dar care, să sperăm că, în câteva zile, într-o săptămână, va lua locul vechii rutine și va fi noua noastră viață, pentru perioada de izo­lare, pentru faza de pandemie prin care tre­cem. Dar, repet, totul trebuie făcut voluntar și cu efort, pentru că vechea rutină cedează greu.

Un orar pe săptămână

– Oamenii activi profesional, pentru care munca înseamnă mișcare, acțiune, se simt aca­să ca la închisoare. Cum pot trece peste pe­rioada aceasta?

– Ce trebuie să facă oamenii activi e să-și facă frumos, pe agendă, un nou orar zilnic, cu activități clare, la intervale nu mai mari de două ore. (Eu, unul, recomand o agendă pe fiecare oră din zi, în care să apară lucrurile pe care și le planifică.) Apoi, trebuie să găsească pe cineva căruia să-i spună ce fac, să se simtă, cumva, controlați. Când ți-ai făcut orarul pe următoarea săptămână, îți suni un prieten bun și îi spui ce ți-ai propus să faci, ca să te verifice dacă și pui pla­nurile în practică.

E foarte important ca în acest orar, mai ales pentru oamenii activi, să existe și ele­mente care țin de calitatea vieții, nu numai chestiuni de muncă. Noi trebuie nu doar să reducem „negativul” în această perioadă, ci și să dezvoltăm „pozitivul”. De aceea, eu aș recomanda ca în orarul respectiv să fie prinse una sau două activități care îți fac plăcere – citești o carte, faci 10 minute de exerciții fizice în casă… Apoi, să ne pla­nificăm zilnic măcar o activitate care corespunde cu punctele noastre forte, ca personalitate. Dacă ești generos și altruist, poți încerca să fii un sprijin pentru prietenii tăi care sunt mai disperați, pentru rudele tale, să fii cel care inițiază comunicarea so­cială. De asemenea, e important să ne planificăm activități care rezonează cu valorile noastre. Acum e cel mai bun moment să ne clarificăm care sunt cele două-trei valori de bază ale vieții noastre și să ne gândim, în contextul ăsta de izolare, ce am putea face ca să fim în linie cu aceste valori. Poți să fii un om empatic, și atunci poți fi un sprijin pentru alții. Sau poți să ai valori legate de muncă, și atunci să-ți pro­gra­mezi în această pe­rioa­dă foarte multe activități pe care, poate, în vârtejul vie­ții cotidiene, nu ai avut vre­me să le faci. Asta în­seam­nă, practic, nu doar redu­ce­rea „negativului”, ci și creș­terea calității vieții. E im­portant să ne dăm ră­gazuri de viață bună, de viață cu sens, în aceste clipe grele. Dar, repet, toa­te astea trebuie puse fru­mos într-un orar, măcar pe parcursul unei săptămâni. Și, vă spun, nu va fi ușor, e greu să ne schimbăm ru­tina! Toți avem iluzia că o putem face, dar să scri­em orarul respectiv și să ne ținem de el e foar­te greu… De aceea, zic, trebuie să avem pe cineva care să ne ajute. Nu zic că e cazul tuturor, unii au un autocontrol și o autodisciplină foarte mari, dar ei nu reprezintă majoritatea…

– În presa occidentală, în care se vorbește destul de rar despre credință și rugăciune, acum, ele sunt recomandate ca „un drum spre lumină”, o depășire a spaimelor…

– Exemplele de mai înainte se potrivesc perfect în acest caz. Un bun creștin va ști, în mod cert, că practica religioasă sau credința reprezintă ceva important în viața lui, și atunci va căuta să facă lucruri care să fie în acord cu aceste valori, se va ruga, va face fapte bune etc.

– Zona poate cea mai sensibilă o reprezintă, în aceste momente de cumpănă, părinții și bunicii bătrâni, izolați de copiii și de nepoții lor, și pentru care bucuria supremă era aceea de a-i vedea regulat, de a se lăsa strânși în brațe. Cum îi putem scoate din tristețea în care se prăbu­șesc?

– Ce putem face noi e să le explicăm, în pri­mul rând, că izolarea nu e o pedeapsă pentru ei și că nu îi ținem izolați pentru noi, cei mai tineri, ci este ceva ce facem pentru ei, pentru că ei reprezintă grupul cel mai vulnerabil la această epidemie. După aceea, să înțelegem că distan­țarea fizică nu înseamnă și distanțare psiholo­gică, emoțională. Avem tehnologia, avem tele­foa­nele și putem fi aproape de ei. Dacă înainte de pandemie ne sunam bunicii poate o dată pe săptămână sau o dată pe lună, acum e momentul să îi sunăm zilnic, să vedem ce fac, să avem o discuție de 5-10 minute cu ei. Iar la finalul discuției, neapărat să le spunem că ne e dor de ei și când îi vom suna data viitoare. Contează mult pentru ei să le dăm un element de predictibilitate. Că dacă îi sunăm acum, și ei nu știu dacă îi mai sunăm mâine, poimâine sau peste cinci zile, atunci se pot simți părăsiți. Trebuie ca, în această perioadă, legăturile cu ei, prin intermediul tehno­logiei, să fie cât mai dese și cât mai clare.

– Domnule rector, nesiguranța profesională, materială au devenit amenințătoare. Oamenii încep să se teamă pentru viitorul lor. Cum pot fi liniștiți?

– Așa cum la pandemie trebuie să ne raportăm rațional, și aici trebuie să facem la fel. Dacă ne ra­portăm catastrofal, vom fi panicați, vom fi de­presivi, dacă ne raportăm cu detașare, poate nu o să înțelegem riscul prin care trecem. Oamenii au motive să fie preocupați, să fie îngrijorați, poate chiar să fie nemulțumiți, dar îngrijorarea și ne­mul­țumirea trebuie să îi motiveze să urmă­rească informațiile, să vadă ce riscuri și ce opor­tu­nități există, astfel încât să poată face față si­tuației. Sigur că dacă izolarea va mai dura un pic o să avem probleme economice, dar, în general, piața europeană și piața din România sunt piețe care au nevoie de forță de muncă. Atunci când se vor reporni lucrurile, va fi greu să nu îți gă­sești un loc de muncă. S-ar putea să nu îți găsești chiar acel loc de muncă pe care l-ai avut, sau poate, în primă fază, cu salariul pe care l-ai avut, dar eu cred că e un deficit pe piața muncii. Spun asta, așa, ca o doză de optimism…

„Să ne lăsăm unii altora spațiul vital necesar”

– În multe cazuri, statul îndelungat în in­ti­mitatea familiei devine sufocant, irită, iar acolo unde existau neînțelegeri, se poate ajunge la violență. Cât de mare e acest pericol?

– Odată cu schimbarea rutinei de viață, fie­care membru al cuplului sau al familiei tre­buie să își planifice orarul, iar în activitățile care sunt prinse acolo, trebuie să apară și activități comu­ne, dar și scopuri și activități individuale. Trebu­ie făcute multe lucruri împreună, dar trebuie lă­sat și spațiul necesar pentru autonomia celuilalt, pentru că, altfel, apar aceste reacții de iritare. Deci, activități comune, dar și spațiu pentru activități individuale. Dacă cineva are nevoie de o oră ca să se gândească la ceva și nu se joacă cu copiii în acel timp, asta nu înseamnă că e dezinteresat de copii! E nevoie și de acest spațiu personal… Dacă apar comportamente agresive, ele tind să apară în familii în care acestea existau și înainte, doar că acum pot fi accentuate. Să nu uităm, însă, că există autorități care trebuie să fie acolo și să te protejeze, dacă ești agresat fizic.

– Oamenii au nevoie și de încurajări pu­blice, în aceste momente. Cine poate prelua ro­lul acesta de a îmbărbăta populația, de a trans­mite mesaje de unitate în fața răului? Guvernul spaniol și-a făcut din tandrețe o politică, iar discursul de încurajare al primarului din New York a făcut înconjurul globului…

– Asta trebuie să o facă autoritățile, pre­ședintele în primul rând, pentru că el e ales de întreaga țară. Și guvernanții noștri trebuie să facă asta. Dar să nu uităm că cel mai important suport e suportul social. Oamenii se au unii pe alții. Cum am zis, izolarea fizică nu trebuie să însemne și izolare socială. Iar cei care nu reușesc să obțină confort în interacțiunile cu prietenii, cunoștințele, rudele pot apela la psihologi, la specialiști pentru problemele pe care le au. Sunt foarte multe servicii de psihologie oferite gene­ros și gratuit în această perioadă de tot felul de organizații. Iar aici vorbesc în calitatea mea de președinte al „Asociației Psiho­lo­gilor din Ro­mânia”. Psihologii din România sunt pregătiți să îi ajute pe cei în nevoie.