La telefon, cu „Formula AS”: Cum prăznuiți Învierea în izolare?

Dorina Pavelescu, 60 de ani, profesoară: „Cu tot răul care s-a abătut peste noi, eu sunt bucuroasă”

(O întâlnire cu măștile pe față. Doamna Dorina e vecina mea. Când am început să vor­bim, am dat jos măștile.)

„Știți ceva? Mor oameni în jur, frica a intrat în sufletul fiecăruia, deschizi televizorul și se varsă isterie și spaimă. Trăim vremuri cumplite, poliție­nești, pe care, sincer vă spun, speram să nu le trăiesc vreodată. Nici eu, nici nimeni. Am ajuns să ne înarmăm cu o mizerie de hârtie ca să explicăm de ce ne plim­băm cățelul, de ce mergem la cumpă­rături, de ce mergem la părinți să le ducem un bax cu apă și-o pungă de pastile. Și totul din senin, așa, din mij­locul celei mai mari normalități. E ireal. Și e fantastic cât de repede ne-am obiș­nuit cu demența asta. Dar cu toate astea, cu tot răul care s-a abătut peste noi, eu sunt bucuroasă, vă rog să mă credeți, bucuroasă că vine Învierea! Parcă în nici un an n-am așteptat sărbătoarea asta cu o bucurie mai mare ca acum. Și nu, nu vom merge la biserică, n-o să cântăm Hris­tos a Înviat împreună cu oamenii, n-o să luăm lumină unul de la altul. O să stăm acasă. Fără copii, fără nepoței. Dar ei vor fi cu noi, îi vom purta în suflet. Și m-am gândit, să știți: la miezul nopții, o să pun nenorocirea asta de telefon pe speaker, o să-i sun pe toți ai mei și o să cântăm împreună Hristos a înviat. O să aprind candela de anul trecut, soțul o să vină cu o candelă nouă și o să ia lumină de la mine. Lumină din lumină! Și uite așa, o să încălcăm carantina, domnule. Și după, o să-mi pun masca și o să sun la toate ușile de la etaj, să le dau și vecinilor din lumina mea. Apoi o să mă întorc în casă, o să mă spăl pe mâini și o să zic „Petre, hai să ciocnim un ou”. Câte o nenorocire d-asta scoate, de fapt, adevărata cre­dință din tine. Pentru că abia acum simt lumina din mine cu adevărat și abia acum am cel mai mult nevoie de ea!”.

Victor Alexandri, 39 de ani: „Învierea Domnului e învierea noastră, iar acum avem nevoie mai mult ca niciodată de miracolul ei”

(Victor e manager media, face poze, cântă la chitară și e fiu de preot. Are mereu ceva frumos de spus despre lume și viață.)

„Învierea Domnului e despre ce-i înăun­tru, în suflet. Mi-am dat seama de acum niște ani că, de acolo, dinăuntru, trebuie să luăm lumina. Cât eram copil și mergeam la biserică de Înviere, mă bucu­ram că e sărbătoare, că toată lumea cântă, că aprin­dem lumânări unul de la altul, că e o lumină mare în jur. Parcă erau licurici toate lumânările alea! Dar vedeam doar ce se vede. Abia când m-am făcut mai mare am înțeles că tot ritualul este, de fapt, o meta­foră. Lumina din afară e lumina dinăuntru. Învierea Domnului e învierea noastră, iar acum avem ne­voie mai mult ca niciodată de mira­colul ei. Acum trebuie să înviem, să ne luminăm, să călcăm moartea cu moar­tea pe care o trăim. Da, o să pornim televizorul, eu și soția, o să ne punem în genunchi pe covo­rul din sufragerie, o să as­cul­tăm sfânta slujbă de Înviere, o să deschi­dem larg ferestrele și-o să cân­tăm din toa­tă inima Hristos a În­viat. Și știi ceva? Sunt ferm convins că nu vom fi singuri și că de la alte geamuri o să ni se alăture alte voci. O să-i sun pe toți cei dragi, o să luăm lumină unul de la altul, direct din suflet. Pentru că încă ceva am înțeles, În­vierea Dom­nului se petrece oriunde: într-o garso­nie­ră, într-o peșteră, într-o rezervă de spital, oriun­de e un suflet de om gata să pri­mească lumina”.

Georgeta Toma, 78 de ani, pensionară: „Ai cu cine ciocni, n-ai cu cine ciocni, trebuie să înroșești niște ouțe”

(Începe să plângă când îmi aude întrebarea. O aud prin tele­fon cum deschide fereastra și trage aer în piept. Se liniștește. De afară, se aud porum­bei.)

„Iartă-mă că am plâns așa, dar nu mai pot să duc singurătatea asta, nu mai pot! Iliuță al meu s-a prăpădit acum 5 ani, Ileana, fata mea, e în Spania. Abia mai are din ce să trăiască, că s-a închis restaurantul unde lucra. Grigoraș, băiatul, stă închis în casă, singur. Are 48 de ani, e di­vor­țat, și eu n-am cu ce să-i ajut. Ooof! Cum să nu plângi?! Atâta bucurie mai aveam și eu: Paștele! Că de Paști și de Crăciun, îmi ve­neau și mie copiii acasă și măcar două, trei zile simțeam bucuria familiei, chiar și așa, fără Iliuță, Dumnezeu să-l ierte! Dar acum, cu neno­rocirea asta, eu ce-o să fac?! Că numai Dumnezeu mă mai aude și știe ce-i în sufletul meu! Dar îmi tot zic: lasă plânsul, femeie, că e păcat în fața Domnu­lui! Ai cu cine ciocni, n-ai cu cine ciocni, trebuie să înroșești niște ouțe! Ai cu cine mânca, n-ai cu cine mânca, un pic de drob și o păscuță eu tot o să fac! Poate m-ai simțit mai slabă de în­ger acum, că mi-am plâns și eu tristețea, dar nu mă las! O să-mi fac casa curată și, în noaptea de Înviere, o să por­nesc radioul să ascult slujba! O să pup poza cu Ilie, o să îmi sun copiii, o să fiu puter­nică pentru ei! Nu se poate să ne facem de râs în fața lui Hristos! Așa ne-a fost dat, ne ducem crucea, că știe El de ce le rân­duiește așa! Trebuie să avem sus inimile, oricât de greu ne-ar fi!

Andrei Stoian, 54 de ani, avocat: „Avem vaccinul la îndemână: cel al rugăciunii și al credinței!”

(Andrei îmi spune că de 30 de ani nu a lipsit de la nici o liturghie. Că nu credea că va trăi vremuri ca cele de acum. Se aprinde, ridică tonul vocii.)

„Îți spun sincer, sunt consternat! Tocmai acum, când e cea mai mare nevoie de uni­tate și de rugăciune, tocmai acum noi fere­căm bisericile, îi obligăm pe oameni să stea departe unul de altul, dezbinăm familii și ne în­toarcem fața de la Dumne­zeu! Avem nevoie de spitale, așa e, sunt primul care să susțină asta, dar în aceeași măsură, ba poate chiar mai mult, avem nevoie de pavăza rugăciunii! Omenirea se fră­mântă de luni bune să găsească un vaccin și nu e în stare, iar noi avem vaccinul la în­de­mână: cel al rugăciunii și al credinței! Și toc­mai pe acesta îl interzicem! Ne place să privim în jur și să ne comparăm cu țări care o duc mai rău decât noi, că, deh, știi vorba aia cu capra vecinului. Da, e timpul să ne uităm la capra vecinului, la bulgarii noștri, pe care îi luăm în râs și față de care ne sim­țim atât de superiori. Da, da, bulgarii ăștia au înțe­les foarte bine că fără credință, în vremuri de res­triș­te, ne așteaptă pierzania! Iar de Sfintele Săr­bă­tori de Paști, vor păstra bisericile deschise. Pen­tru că e limpede deja, nu medicina ne va ajuta să tre­cem peste virus, ea poate doar să stăvilească puțin proporțiile dezastrului, ci credința noastră în lumi­na Învierii. Vom învia prin credință, prin cre­din­ță ne vom vindeca! Îți mărturisesc, cu toate opre­liștile, că în noaptea de Înviere, eu voi fi ală­turi de frații mei întru credință, vom cânta îm­preună Hris­tos a Înviat și vom aprinde unul de la altul lumina. Dacă voi fi arestat, nu au decât. Cre­dința a fost pri­gonită acum 2000 de ani, continuă să fie prigonită și azi. Atâta știu: că nu trebuie să mă lepăd de ea!”.

Liviu Rădulescu, 38 de ani, traducător: „În noaptea de Înviere, voi ieși în fața casei cu o lumânare”

(Când apuc, rar, să mă văd cu Liviu, ne prinde dimineața discutând. Omul ăsta a avut mereu o blândețe aparte. I-o poți simți și în voce, nu doar pe chip.)

„E un Paște istoric, un Paște pe care îl vom ține minte, vrem nu vrem. Învierea de acasă. Nu e ușor. Dar riscul de-a ne îmbolnăvi unul pe altul este mult prea mare. Ce e cumplit la virusul ăsta? Că e de ajuns un singur om ca să se îmbolnă­vească alți o mie. Nu trebuie să ne asumăm asta. Uită-te la ce se întâmplă acum în America! E o trufie să credem că la slujba de Înviere nu va exista niciun bolnav care să dea virusul mai de­parte. Chiar ne credem atât de curați și mai presus de păcat, încât să fim convinși că nu ni se poate întâmpla nimic rău?! Credința trebuie să fie smerită, nu trufașă. Evident, ne va fi greu nouă, oamenilor cu credință. Pen­tru că sunt foarte mulți oa­meni comozi, călduți, plic­tisiți, nu mai vorbesc de atei, care nu vor avea nicio pro­blemă cu asta. Pentru ei va fi la fel ca întotdea­una, dar pentru noi, creștinii, cei obiș­nuiți de copii să fim în Noaptea Sfântă cu lumânarea în mână, cântând bucuria Învierii, va fi altfel. Dar vom răzbi și peste asta. E doar o încer­care. Nu-mi permit să vorbesc despre alții, dar eu simt că ne-a fost dat să trăim Învierea în felul ăsta doar ca să coborâm și mai mult în rugăciune. Să uităm de fațada sărbătorii – invitați, mâncare, râsete – și să ne rugăm cu adevărat, în singurătate. Eu asta voi face! Iar în noaptea de Înviere voi ieși în fața casei cu o lumânare. Știu că vor fi voluntari care vor purta lumina. O să am mască și mănuși și o să-i aștept”.