Pr. EMIL VELICAN (parohul bisericii „Sf. Nicolae” din Petrila): „Nu e ușor să fii preot printre oameni așa de mândri ca românii”

Părintele Emil Velican (n. 1971) este preot în orașul Petrila, paroh al bisericii Sfântul Ierarh Nicolae, una dintre cele mai vechi ctitorii ortodoxe de pe Valea Jiului de sub Munții Parâng. Credincioșii lui sunt pe ju­mătate ciobani, oameni aspri, unii încercați de munca în adân­cul pământului, ceilalți, de păsto­ritul pe pășunile așezate sub cer. Iar preotul Velican le e pe măsu­ră. Statura și vocea adâncă îl anunță ca pe un om dur, care s-ar potrivi ca piatra pe piatră cu firea aspră a momârlanilor. Însă este numai o aparență. Preotul acesta masiv este plin de bunătate și dragoste și năzuiește către desă­vârșire. Un om care a crescut du­hovnicește sub înrâurirea unor chipuri luminoase ale ortodoxiei românești, precum părintele Ius­tin Pârvu și mitropolitul Barto­lomeu Anania. Strădania lui este de a ajunge la măsura acestora, pentru a-i ajuta pe cât mai mulți dintre creștinii pe care îi are în grijă să afle calea spre Dumne­zeu. L-am întâlnit în ograda plină de soare a bisericii, înconjurată de case țărănești, cu grădini stră­lucind de verdele limpede al pri­măverii.

„Cuvântul părintelui Bartolomeu Anania era de foc”

– Părinte, am venit special la Petrila ca să vă cunoaștem și să vă aflăm povestea, întrucât v-a mers vestea că sunteți un preot foarte iubit de enoriași, chiar dacă nu sunteți un om al locului, iar momârlanii sunt destul de reticenți față de străini. Cum a ajuns olteanul care sunteți în Tran­silvania?

– Sunt născut la Tg. Jiu, dar m-am apropiat de Ardeal destul de repede, din perioada primei facul­tăți, cea de Drept, pe care am absolvit-o la Cluj. Acolo l-am cunoscut pe părintele Ciprian Negrea­nu, pe atunci președintele ASCOR, care mi-a des­chis ochii în unele privințe. Și tot acolo mi-am descoperit vocația de preot. Trezirea mea la credință s-a petrecut însă ceva mai înainte, în 1989, în pri­mul an în care am dat la Facultatea de Drept și am picat. Era foarte greu pe atunci, ne băteam mulți can­didați pe puține locuri. Totuși, de la mine avea toată lumea pretenții mari, pentru că părinții mei erau profesori. Eu însumi mă credeam buricul pământului, că toate le pot și toate mi se cuvin. Așa încât eșecul a fost ca un duș rece. Am început să-mi pun întrebări și așa mi-am început căutările spirituale. În Tg. Jiu aveam câțiva cunoscuți neo­protestanți și m-au invitat la casa lor de rugăciune. Am mers de mai multe ori, dar nu m-au convins. Nu mi-a plăcut când am văzut că o denigrează pe Maica Domnului. Deși nu aveam cunoștințe teolo­gice, am simțit că trebuie să o apăr. În plus, nu-mi plăceau nici stilul lor de a face prozeliți cu orice preț, nici felul în care se ru­gau, într-un vacarm. Pe urmă a fost studenția de la Cluj, unde ASCOR era foarte activ, iar actualul părinte Ciprian, un lider carismatic. Până să ajung însă în cercurile ASCOR, obișnuiam să merg la slujbele duminicale de la Catedrală, pentru predicile extraordinare ale Arhiepiscopului Bartolo­meu Anania. Rar mi-a fost dat să aud un asemenea orator. Cuvântul său era de foc, cu adevărat. Mă fas­ci­na, chiar dacă nu în­țelegeam foarte mul­te din sub­ti­lită­țile teologiei. Am în­ce­put să fac pele­rinaje la mânăstiri, care m-au întărit foarte mult. Atât de mult mi-a plăcut viața de mânăstire, încât mult timp am crezut că aș putea să mă călugăresc. În cele din urmă, m-am căsătorit, pentru că mi se po­trivește mai mult viața de familist.

După Drept, am făcut Teologia, fiindu-mi deja limpede că acesta e drumul meu. I-am dezamăgit pe părinții mei, care făcuseră eforturi să mă țină la studii, în Cluj. Dar m-au înțeles și mi-au lăsat liber­tatea de a-mi alege drumul în viață.

– Cum ați ajuns preot la momârlani? E o pro­bă grea pentru un tânăr duhovnic. Sunt oameni dârji, ancorați în tradiție.

– Am fost hirotonit de ÎPS Teofan, în 2003, pe seama unei parohii din Rovinari, unde am stat nouă ani și am legat o mare dragoste cu credincioșii din parohie. Mi-a fost greu să mă despart de ei, dar am fost nevoit. Avem cinci copii, era foarte greu într-un apartament de bloc, și doar aici, în Petrila, am găsit o parohie care să ne poată asigura o casă pe măsura nevoilor unei familii mari. În Ardeal există o tradiție a caselor parohiale, pentru ca preotul să locuiască alături de enoriași. De asemenea, a contat și că soția mea este din Călan și ne-am apropiat de locurile ei natale și de familia ei.

– Cum v-ați acomodat aici, printre oamenii de pe Valea Jiului? Momârlanii au renumele că sunt aspri și împietriți în tradiție.

– Nu mi-a fost chiar așa de ușor. Eram preot în­tr-un oraș și am venit într-un orășel ale cărui cartie­re sunt țărănești mai degrabă. Parohia noastră se află într-o margine a Petrilei și este alcătuită numai din case cu curți și grădini. Practic, se trăiește ca la țară. Locul e foarte frumos și liniștea deplină, pe de altă parte, oamenii locului, momârlanii, sunt altfel decât oltenii. Mai tăcuți, mai închiși. Mi-au trebuit timp și efort ca să mă adaptez. Oamenii din Petrila nu mai muncesc la mină decât într-un număr mic, căci mina Petrila s-a închis, iar Lonea se pregătește să intre în conservare în cel mult doi ani. În schimb, lucrează foarte mult în agricul­tu­ră, la oi, urcă în munte cu turmele, au mul­te vite, nu se grăbesc la biserică în tim­pul săptămânii, cum se întâmpla la Ro­vi­nari, nici să se înghesuie măcar în ajunul hramu­lui bisericii. De multe ori, fac vecer­nia numai eu cu soția, care a absolvit Teo­lo­gia, și vine pe post de cântăreț. La Li­turghia duminicală, în schimb, participă multă lume, avem și un cor de femei la stra­nă… Pe de altă parte, după cum știți probabil, pentru că ați mai scris despre ei, momâr­lanii sunt foarte legați de tradițiile lor, chiar dacă de multe ori sunt în răspăr cu învăță­tura Bisericii. Ei țin, de pildă, Zi­ua Ursului, tratând un animal ca pe o zei­tate răzbu­nătoare, căreia trebuie să i se su­pună și pe care trebuie să o cinstească. Mai au Marțea trăznetelor, precum și multe obiceiuri de înmormântare care vin dintr-un trecut ime­morial păgân. Nici ei nu mai cunosc astăzi semnificațiile acestor prac­tici, dar le res­pectă cu sfințenie, ca pe o zestre primită de la strămoși. Duc o ade­vărată luptă în sensul acesta, am încercat să le explic, dar nu poți obliga pe nimeni la nimic… E o problemă delicată și complexă pas­torația în comunități atât de tradiționale ca acestea, iar preotul are nevoie de mult tact, de delicatețe sufletească și de ajutor de Sus pentru a se face înțeles și urmat pe calea credin­ței adevărate. Pe de altă parte, credincioșii noștri sunt oameni buni, harnici, cu dragoste de Dumne­zeu, cu evlavie față de biserică și inclusiv faptul că nu se leapădă de anumite obiceiuri din moși-stră­moși îi arată ca fiind statornici. Prin urmare, n-aș vrea să se creadă că sunt critic față de ei, vreau numai să subliniez anumite diferențe cu care cineva venit dintr-o altfel de cultură locală trebuie să se obișnuiască.

„Momârlanilor nu le place să fie mai prejos de nimeni”

– O mare parte din momârlani, cum li se spune localnicilor din zona geografică a Parângului, au lucrat și în subteran. Probabil că faptul acesta i-a apropiat mai mult de Dumnezeu…

– Cu toți mărturisesc că se rugau la Dumnezeu de câte ori coborau cu „colivia” în măruntaiele mun­telui, dar nu e destul. E un pas, dar exigențele credinței noastre sunt mai mari. Or, mulți dintre ei au rămas la rugăciunea personală… Din trei sute de familii, duminica se adună la biserică cel mult o sută de persoane.

– Totuși, biserica aceasta, al cărei paroh sun­teți, este impresionantă prin dimensiune și no­blețe. E semn al evlaviei sau al mândriei momâr­lanilor?

– Au fost și sunt destui oameni credincioși și jertfitori printre ei, și de aceea au făcut un astfel de sfânt lăcaș. Dar cred că și mândria a jucat un rol. Momârlanilor nu le place să fie mai prejos de ni­meni, vor să arate ce pot. Mândria poate fi o pro­blemă în modelarea duhovnicească, dar poate avea și efecte benefice, uneori. Pentru un preot care are de lucrat cu oameni așa de mândri nu e ușor. Du­hovnicia are roade bune numai cu cei care se sme­resc cu inima… În orice caz, e greu de știut cum erau credincioșii locului în anul 1898, când a fost construită biserica. E posibil să fi semănat cu cei de azi, sau poate că aveau un alt fel de a fi. Secula­rizarea atinge toate comunitățile în timp și atunci domină o trăsătură de caracter sau alta…

„În timpul pandemiei, și noi, preoții, am avut nevoie de întărire duhovnicească”

– Cum a fost în perioada izolării, dictată de pandemia de coronavirus? Cum i-ați simțit pe oa­meni: cu dor de biserică, solidari cu păstorul lor, rămas singur să slujească Domnului…?

– Cei care sunt mai apropiați de biserică au suferit. Iar ceilalți, care dădeau mai rar pe la slujbe, s-au înspăimântat și s-au îndepărtat și mai mult. Aceștia din urmă n-au avut nevoie de interdicțiile guvernamentale ca să se răcească de biserică… Mi-e teamă că unii nu vor mai veni niciodată la slujbe, pentru că sufletul lor nu-i chema la întâlnirea cu Hristos și participau doar dintr-o anume obligație socială – că așa au deprins de la părinți, că așa se face… Eu m-am străduit să fiu aproape de toți cei care au avut nevoie, am mers acasă la ei, i-am spovedit și împărtășit, le-am răspuns la întrebări, le-am dat sfaturi duhovnicești. Pe de altă parte, și noi, preoții, am avut nevoie de întărire duhovni­cească, pe care am căutat-o la cei care știam că ne-o pot da. Eu, unul, am găsit mare putere în exemplul sfinților din închisorile comuniste, care au pătimit îngro­zitor și care, chiar dacă n-au avut parte de Liturghie, ani de zile, au rămas neclintiți în credință. De bine, de rău, noi am avut Sfânta Li­turghie, nu ne-a interzis-o ni­meni, nu ne-a bătut și nu ne-a pe­depsit nimeni că o slujim. De aici, din întâlnirea și împărtășirea cu Dumnezeu, ne-am tras puterea cea mai mare.

– Ați cunoscut foști deținuți politici îmbunătățiți sufletește?

– O, da! În primul rând, pe părintele Iustin Pârvu, de la Mâ­năstirea Petru Vodă, față de care am mare evlavie. Este un sfânt! Mergeam la sfinția-sa ca să-i cer câte un sfat, și când mă primea în chilie, orice cuvânt din partea mea îmi părea inutil, ori­ce întrebare – fără rost. Îmi ajungea să mă bine­cuvânteze și să mă lase câteva momente în preaj­ma lui, căci deodată mi se limpezeau toate în min­te și în suflet, mi se lumina viața și plecam încărcat de duh. În părin­tele Iustin am văzut cum suferința atroce s-a con­ver­tit în iubire desăvâr­șită. De aseme­nea, l-am cunoscut pe părintele Ar­senie Papacioc, în fața căruia am avut certitu­dinea că sunt dinaintea unui sfânt. O bunătate nesfârșită iradia din acest om al lui Dumnezeu, care se curățase de toată zgura lumii în temnițele comuniste și se menținuse așa și în mânăstire. O pace de dincolo de această lume îl învăluia și ți se transmitea. V-am spus că îl ascul­tam cu venerație și pe vlădica Bartolomeu Anania… Și-apoi, a fost literatura scrisă de cei care suferiseră în pușcăriile comuniste. Am găsit acolo un adevărat Pateric românesc, începând cu primul fost deținut politic supranumit Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu… Tot din literatură am aflat și de Părintele Gheor­ghe Calciu-Dumi­trea­sa, pe care n-am apucat, totuși, să-l întâlnesc în viața aceasta. M-a im­pre­sionat enorm tăria lui de caracter, lupta pe care a dus-o cu regi­mul comunist, chiar și după ce făcuse deja 16 ani de închi­soare și și-a mai asu­mat cinci. Astfel de oameni sunt modele pentru totdeauna.

„Dumnezeu a îngăduit pandemia ca să ne revenim în fire”

– Părinte Emil, credeți că mai funcționează și as­tăzi modelul de preot pe care încercați să-l re­pre­­zentați și sfinția voastră, un preot cu mulți co­pii, cu repere morale și modele duhovnicești pu­ter­nice?

– Știu și eu? Datoria mea este să încerc să mă ridic la nivelul a ceea ce predic. Dacă unii se vor fo­losi de exemplul acesta, vor fi câștigați pentru Dum­nezeu, iar eu înseamnă că n-am fost chiar o slugă nepricepută. Sunt însă și credincioși care se miră că am cinci copii… Mai ales aici, unde sunt rari cei care au mai mult de un copil, doi. Ei au fost învățați așa, pentru că mereu au ciobănit prin munți și era greu să facă asta dacă aveau mulți copii. Dacă ai doar unul, îl lași la rude sau îl pui în desagă, în spate, și urci cu el, cu nevasta, cu tot calabalâcul, pe creste, dormi prin colibe, prin stâne, muncești pe rupte… Cu doi e mai dificil, iar trei deja te încurcă.

– V-am întrebat de modele, pentru că inclusiv în această criză sanitară prin care trecem putem identifica o miză spi­rituală. Nu credeți?

– Ba da, poate că pandemia care a lo­vit întreg universul este un avertisment divin. Dumnezeu ne-a pus într-o situa­ție în care ne-am pierdut o parte din libertăți, ca să vedem ce înseamnă să fim văduviți de cel mai mare dar pe care ni l-a făcut și de care ne batem joc: libertatea. Dumnezeu ne-a dat inclusiv libertatea de a-l con­testa, de a-l nega, de a nu-l asculta. Însă acțiunile noastre nu rămân fără consecințe. Nu pentru că Dum­nezeu ne pedepsește, ci pentru că, abuzând de libertate, folosind-o greșit, ne îndepărtăm de dra­gostea lui Dumnezeu și ieșim din ordinea naturală a lumii și devenim sclavii fricilor, păcatelor și rele­lor noastre. Omul zilelor noastre se crede autonom și încearcă să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuși. Rezultatul este o catastrofă. Așa încât eu cred că Dumnezeu a îngăduit pandemia de coronavirus pentru a ne ajuta să ne venim în fire. Vorba părin­telui Zaharia Zaharou (Anglia), „Oare trebuia să vină această pandemie, ca omul să-și amintească faptul că e muritor?”. Fără coronavirus, noi nu știam că putem muri oricând de vreo boală oarecare sau în vreun accident? Se pare că nu mai eram con­știenți de acest adevăr banal. Ne cre­deam nemuritori. De aici, spaima îngrozitoare care a paralizat întreaga lume. E o lecție pe care nu știu dacă am învățat-o. Mai degrabă nu, dacă este să vedem la ce atacuri a fost supusă Biserica și în timpul acestei pandemii. Totuși, să nu ignorăm fap­tul că această criză a aprins și mai mult credința în cei care cred cu ade­vărat în Dumnezeu. Mulți dintre aceș­tia au înțeles semnele vremii și s-au rugat cu mai mare ardoare. Sunt convins că unii dintre ei au apucat hotărâți pe calea sfințeniei. Și pentru ei nu ne va lăsa Dum­ne­zeu!