30 martie 2009. O zi însorită, de început de primăvară, cu sclipiri de soare șăgalnic și miros de flori de măr și corcoduș. Mă îndreptam, grăbită, spre un liceu bucureștean din sectorul 5, unde avea loc un simpozion pe teme ecologice și unde elevii mei trebuiau să susțină câteva prezentări interesante. Întotdeauna le-am insuflat dragostea mea, fără limite, pentru plante și animale. Întotdeauna i-am învățat să respecte toate formele de viață, să protejeze și să iubească tot ceea ce este viu din lumea care ne înconjoară. Ne este menit să dăm viață, dar nu ne este permis să luăm viața nimănui.
Din tramvaiul 32, priveam ușor amuzată joaca unor căteluși maidanezi, în mijlocul cărora se deosebea, prin frumusețe și grație, un puiuț bejuliu, cu inflexiuni albe și codiță stufoasă. Am coborât din tramvai și m-am îndreptat către școală, trecând printre cățelușii care se gudurau voios la picioarele mele. A venit și puiul bejuliu. Atunci am văzut că era o puiuță minunată, un metis cu părinți de rasă. Din primul moment m-au fascinat ochii, de un verde-maroniu aparte, urechiușele ascuțite, ca ale unei vulpițe, și boticul micuț, ușor în vânt, codița stufoasă, care bătea aerul precum un metronom. Am luat-o în brațe, iar mica faptură mi s-a cuibărit la sân, dându-mi sentimentul unei protecții materne. I-am promis, în gând, că dacă mă va aștepta până la terminarea simpozionului (care putea dura și 3-4 ore), o voi lua acasă, lângă celălalt cățeluș al meu, Mugurel. Puiuța mi-a înțeles gândul, așteptându-mă patru ore, până la terminarea activității. Am dus-o fericită acasă, integrând-o imediat în familie. A fost întâmpinată cu multă bucurie, dragoste și chiar interes de cățelușului nostru pechinez, Mugurel. Am numit-o Pușa: era precum o păpușică vie, dornică de joacă și de multă afecțiune, parcă știa că o salvasem de pe stradă, de la un trai mizer și poate chiar de la o moarte sigură.
Timpul a trecut repede, cu bune și cu rele, cu multă afecțiune și iubire împărtășită. Au fost vacanțe minunate la munte, la Azuga, cu hoinăreală pe cărări de pădure, cu ciripit vesel de păsărele, săgeți de soare de vară și apă rece de izvor.
În 2011 l-am pierdut pe Mugurel, din cauza unui malpraxis medical. Sufletul nostru trist și-a găsit balsamul în Pușa. Ne simțea, cu siguranță, tristețea, și făcea tot ce știa ca să ne înveselească. Minunea asta de cățel cu ochii ei de o expresivitate omenească ne-a vindecat inima.
Acum Pușa împlinește unsprezece ani de când am luat-o acasă, devenind membrul cel mai important al familiei. Chiar dacă unora li se pare ciudat, eu îi urez la mulți ani, mulțumindu-i pentru afecțiunea și dragostea pe care ni le dăruiește zi de zi.
În încheiere, îmi permit să vă dau un sfat, ca un refren de cântec „Iubiți și câinii vagabonzi,/ Iubiți tot ceea ce este viu/ Până nu e prea târziu…”.
Prof. CRISTINA MAIOR – București
