Pietrarii lui Burebista

• Coroana de cetăți din Munții Orăștiei poartă pecetea marelui rege dac Burebista. El a fost primul care a visat să ridice între nori, fortărețe nemaivăzute în vremurile de-atunci. Întinse pe 200 de kilometri pătrați și întărite cu ziduri de piatră, a fost nevoie ca un munte întreg să fie cioplit și-urcat, apoi, în platourile înalte. Po­vestea a fost uitată, dar urmele au rămas. Noi le-am găsit, ni s-au părut fabuloase, și vă propunem și dvs. să urcați împreună cu noi pe Măgura Călanului, cariera de piatră care a făcut ca visul lui Burebista să se împlinească •

O poveste ascunsă de lume

Dacă privești spre Strei, dinspre Munţii Orăş­tiei, trei avene lungi și albe îți arată, azi, Mă­gura Căla­nului. Jos, la poa­lele dealu­lui, puz­derie de bolo­vani ro­tunzi, rosto­go­liți din pădure, par o turmă de oi poposite în valea mă­noasă, udată de ploi­le de la înce­putul verii. Pe măsură ce urci, din loc în loc, de sub ca­muflajul pădu­rii, Mă­gura își dezvă­luie struc­­tura de piatră albă. Un loc ascuns, cunos­cut doar de cei ai lo­cului și de o mână de aventurieri cu motoa­re, care răscolesc potecile reavene ale pădurii, ori de câțiva ciudați, care caută de zor, înarmați cu apa­rate de detectare, comori dacice.

Deși e clasată drept sit arheologic, Măgura Călanului nu apare în niciun ghid și nu e inclusă în niciun tur istoric al zonei. Noi am găsit-o, cu noro­cul tipic al jurnaliștilor de teren, în vreme ce ne documentam în legătură cu alt subiect. Dar cum să nu tresari, când auzi vorbindu-se despre o carieră de piatră ce se zice c-ar fi a dacilor. O lume pe care o căutăm cu patimă mare, prin toate orizonturile pământului, ne întindea un nou fir, ca să ajungem la ea. Am pornit imediat într-acolo, plini de entuziasm, deși „informațiile” noastre erau simple povești auzite de la niște țărani. Și dacă era adevărat? Să vezi cu ochii tăi piatra din care s-au tăiat zidurile Sarmizegetusei Regia, ale Costeș­tiu­lui și-ale Blidarului, nu era un prilej de pierdut. Am găsit cariera de piatră din pură întâmplare, după o urcare abruptă, aproape nebu­nească, a dealului. Stătea as­cunsă în inima unei păduri exo­tice, în care mișunau, fără urmă de carantină, iepuri și căpri­oare, vulpi portocalii și fazani sperioși. Niciun semn pe drum, niciun indicator, nici mă­car o tăbliță de prezentare a obiecti­velor istorice. Ajungi acolo fără să ai habar că sub picioarele tale se află o filă a istoriei Re­gatului Dac, habar nu ai că te afli în cariera din care pietrarii daci au scos blocurile de calcar, strălu­citoare ca soarele, din care s-au ridicat mă­rețele cetăți ale lui Bure­bista și Decebal!

Pe urmele pietrarilor daci

Am revenit pe Măgura Călanului, după câ­teva săptămâni de la prima „expediție”. Locul are ceva magic, o energie care te cheamă îna­poi, o ener­gie care te face să numeri zilele până la următoarea deplasare pe teren. Dar sus, în vârful dealului, priveliștea te împinge în me­lan­colie. Măgura e o poveste care strigă să se facă auzită, prin fiecare mic detaliu, prin fiecare mică întâm­plare pe care o trăiești, prin fiecare por al pietrei care vorbește despre mă­reția de de­mult a locului. De data aceasta, sunt însoțit de un bun cunoscător al istoriei dacilor, arheo­logul Mihai Căstăian, unul dintre puținii spe­cialiști care luptă să scoată la iveală mi­nu­nata poveste a Mă­gurii. Pregătiți să în­fruntăm vremea plo­ioa­să și noroaiele de pe pote­cile mun­telui, luăm povestea dintr-un capăt bine documen­tat. Pornim în marș, din dreptul mânăstirii Măgura, pe lân­gă șleaurile mustind de apă, pre­cum cercetașii lui Burebista, aflați în căutarea pietrei pentru cetăți. După vreo jumătate de oră de mers pe muchia dealului, ni se ara­tă primele „semne”: niște trepte de piatră ivite de sub pământul moale și roșiatic. Intrăm în carieră. „Vezi fețele astea tăiate drept? Cred că de acolo au pornit dacii cu scoa­terea pietrei, după care au mers spre capătul celălalt, spre Sântă­mărie. La început, au tăiat piatra direct din faleză, pe urmă, încet-încet, s-au extins cu exploatări mai mari”, îmi explică Mihai Căs­tăian.

Ne oprim să ne tragem puțin sufletul. Perspectiva pe care o avem în față este măreață: „Mun­ții Orăștiei, Ciungii Romoșelului, apoi sunt Valea Cucuișului, mai la dreapta, Valea Grădiștei, ce duce până în inima Munților Șureanu, axa în jurul căreia e gândit întreg complexul lui Burebista. Acolo e apa Boșorodului, care merge până la Peștera Cio­clovina, la forti­ficația dacică de la Piatra Roșie”, îmi arată, legând punctele car­di­nale între ele cu mâna, Mihai Căs­tăian.

Un proiect faraonic

– Se spune că Burebista a construit ceva cu adevărat grandios: un întreg lanț de cetăți, cas­tele-forturi, turnuri izolate de apărare și supra­ve­ghere, așezări ci­vile, drumuri, terase, temple, sanc­tuare. Chiar așa grandios să fi fost totul?

– Ce a gândit Bu­rebista în Munții O­răș­tiei e, într-adevăr, un proiect faraonic. În afara civiliza­țiilor grea­că și romană, niciun popor contem­poran dacilor nu a fă­cut așa ceva. E impre­sionant numai dacă te gândești că un bloc de pia­tră de 300 de kilograme, tăiat aici, a fost cărat la zeci de kilometri distanță și zidit la peste 1.000 de metri altitudine! O societate care nu ne-a lăsat nimic scris vorbește prin ziduri, iar zidurile aces­tea impresionează cel mai mult când vorbim de daci. Când Burebista se duce și pacifică polisurile grecești, este îmbiat, pro­babil, să își ridice aici, acasă, la poalele Muntelui Sfânt, templele cele mai importante. Începe un efort plătit foarte scump. Dar, până la urmă, tocmai această monumenta­li­tate din piatră îi legitimează pe daci. Așa îi desco­perim noi azi, punând mâna pe pietrele lor. Din piatra de aici s-au făcut nu doar cetăți, ci și ziduri. Piatra asta susține terasele de la Sarmizegetusa, spre Valea Godeanu, avem un zid de 10-12 metri înălțime, absolut impunător, care sprijină tot sis­te­mul de terase pe care se află sanctuarele și care dă locului un sentiment de acropolă. În Munții Orăștiei, avem un complex de arhitectură civilă, militară și religioasă unic – nu doar prin di­men­siune, ci și prin coerență. Când au fost gata, cetățile, tem­plele și totul în jurul lor trebuie să fi arătat foarte frumos. A fost scump și greu, dar a meritat!

– Cum să ne imaginăm cele mai importante clădiri ridicate de Burebista?

– Avem exemplul turnurilor-locuință, care erau, de fapt, palatele regilor. Trebuie să ni le ima­ginăm pe mai multe nivele: baza era din piatră, urma un etaj de cărămidă arsă sau crudă, apoi un etaj de lemn. La Costești, avem două tur­nuri de acest tip, unul cu scară ceremonială, care, proba­bil, i-a aparținut Regelui Bure­bista, iar cel de-al doilea, mai retras, cu vedere spre Muntele Sfânt, i-a aparținut, probabil, marelui preot Dece­neu.

Săniile cu piatră

Suntem la capătul carie­rei, în locul din care pornește lungul drum al pietrei de la Măgura, înspre Munții Orăș­tiei. Urmăresc cu privirea, din culme în culme, drumul către Costești. Blocurile de piatră erau încărcate pe sănii, chiar și pe timp de vară, și trase la deal de două-trei perechi de boi. Sute și sute de daci au lucrat aici, zi-lu­mină, ani și ani de zile, ca să scoată piatra necesară cetă­ților și con­struc­țiilor din munți. Mă gândesc la drumul peste munți al săniilor încăr­cate, ce izvorăște de aici, piatră de piatră, din Măgura Călanului. Fie doar și acest volum impresionant de pia­tră, transportat la zeci și zeci de kilometri distanță, în munți, ne dă o imagine despre puterea de mobili­zare a dacilor lui Burebista și despre puterea regatului său. Ne mirăm citind sau privind docu­mentare despre marile construcții ale umanității și nu învățăm mai nimic în școli despre epo­peica ridicare a cetăților și templelor de piatră din mun­ții dacilor!

Părăsim faleza, lăsăm în urmă drumul săniilor cu piatră și ne afundăm într-o pădure plină de hățișuri. Adevă­rata expediție acum începe: nici urmă de picior de om, în schimb, la tot pasul, urme de urs furnicar, de căprioa­ră sau de mistreț. Dar adevăratele urme pe care le căutăm sunt urme­le dacice. Din loc în loc, sub câte un fag sau stejar, de sub ferigi și liane, apa­re, ca un semn să nu ră­tăcim cărarea, câte un bloc de calcar din vechea carieră. De la o vre­me, pietrele sunt tot mai dese, tot mai mari și mai fru­mos tăiate, ca un uriaș cimitir antic, năpădit de pădure vreme de sute și sute de ani. Fiecare dintre aceste pietre are povestea ei, fiecare dintre aceste pietre a fost tăiată de un dac. Dacă fiecare piatră de pe Măgura Călanului ar putea vorbi, am avea tomuri și tomuri despre cea mai glorioasă epocă din istoria acestui popor.

Catedrala de pe Măgură

Încă un pic de marș prin iarba udă și dăm de un uriaș perete de piatră, una dintre exploatările de bază ale vechii cariere dacice. Poți ridica un mic palat numai cu pietroaiele rămase împrejur, în urma exploatării. Și tot ce vedem este ce a mai rămas neînghițit de natură și de ignoranța celor care ar fi trebuit să facă din cercetarea istoriei dacilor o prio­ritate în România. Sus, pe Măgură, a existat în mod sigur și o așezare a pietrarilor daci: aici își aveau uneltele, care trebuiau în permanență călite, ascuțite, plus că nu era timp de pierdut cu „naveta”: Burebista își dorea proiectul înălțat cât mai repede! În loc de certitudini arheologice, nu ne rămâne decât să ne imaginăm ce agi­tație, ce forfotă, ce sfor­­țare teribilă trebuie să fi fost aici, într-o zi obișnuită de lucru, când sute de pietrari cră­pau blocurile cu „pene” de lemn, alte sute aranjau din daltă asperi­tățile, iar alte sute tăiau cu ferăs­tra­iele în calcarul moale blocuri de piatră care mai mari, care mai mici, potrivite după cerințele arhitecților greci aduși din cetățile cucerite la Marea Neagră. O veritabilă antrepriză antică, cum puține au fost în lume, în acel timp.

Pas cu pas, din piatră în piatră, ocolim cariera și ajungem în partea dinspre Sântămăria de Piatră. Acolo dăm de cel mai spectaculos obiectiv: un portal din piatră, înalt și solemn ca un altar. Pun mâna pe piatra albă, aspră, încleștată în straturi ce închipuie scene de un dramatism cum nu găsești nici pe Columna lui Traian. Răcoros și liniștit, acoperit de vegetația sălbatică ce se revarsă cu vervă barocă, locul are aerul unei catedrale. Calci pe piatra veche, acoperită de mușchi moale, și parcă plutești, îți simți și sufletul mai ușor. Chiar în fața altarului e „Tronul” Regelui, o piatră uria­șă, sculp­tată de ploi și de vânturi, exact pe măsura unui rege ca Burebista. Locul ăsta are, într-adevăr, ceva cu adevă­rat măreț! Poate că Burebista și-a tras de aici, de pe Măgura Călanului, nu doar pietrele de con­struc­ție: de aici și-a tras și energia faraonicei sale opere din Munții Orăștiei.

*

Ne rupem cu greu de magia Măgurii Călanului. La întoar­cere, cărările întortocheate ale bizarei păduri ne îmbie cu tot felul de semne. Semne vechi – pietrele lăsate de vechii daci, semne mai noi – tufe întinse de frăguțe și pâlcuri de ciuperci mari și cărnoase, bucuroase de-atâtea ploi. Cu obi­ceiurile lui de arheolog, Mihai Căstăian scar­mănă pământul și scoate la iveală puzderie de cochilii de melci, mici și albe, delicate ca niște mărgele de preț. Scormonesc și eu după un pumn de scoici și zâmbesc. Toată povestea aceasta minunată cu piatra dacilor a pornit, de fapt, de la un pumn de scoici pe care o femeie din satul Măgura mi l-a oferit, la despărțire, după ce-am schimbat câteva vorbe cu ea. Însoțită peste tot de curca ei lipicioasă și iubitoare, femeia obișnuia să meargă zilnic pe dealul plin de flori și de cochilii de melci, din locul despre care aflase în școală că „fusese un fund de mare”.

– Unde e locul ăsta minunat, doamna Elena?

– Ia, colo, peste deal, la „Carieră”, de unde zice-se că-și luau dacii piatra pentru cetățile lor, mi-a răspuns, atunci, „femeia cu curca”. Iau și eu un pumn de cochilii, să-l împart cu colegii și cu cititorii revistei și să duc mai de­parte povestea Măgurii Călanului. În lipsă de indicatoare isto­rice, ne trans­mitem istoria din om în om, din re­vistă în revistă.