Colindeții Crăciunului

Dacă mersul cu steaua, în Gorj și în alte județe din sud, are loc în ajunul Crăciunului, în schimb, cu o zi îna­intea ajunului, adică pe 23 decembrie, copiii mer­geau (și încă merg) în colindete, a căror origine se spu­ne că vine din vremuri străvechi, dinaintea nașterii Domnului Iisus Hristos. Se duc copiii, dar se formează și grupuri de tineri și chiar de adulți. La Bărbătești, în satul meu, ne vedeam dimineața, la ora 4, când ne întâlneam la Nucul lui Oprescu, unde pri­mii veniți făceau un foc care ne salva de gerul cum­plit. Lumea știa, era pregătită să o trezim, avea lumina aprinsă în tindă, ca semn că primește colindeții. Aveam clopoței, fluericiuri, bețe de lemn uscat cu care ne anun­țam prezența. Colindișul începea cu următoarele versuri: „Bună dimineața la Moș Ajun/ Că poimâine e Crăciun/ Dați-ne un colac bun,/ Ne dați, ne dați, ori nu ne dați?”. Nu pomeneam niciodată de „Moș Cră­ciun”, ci numai de Crăciun, adică de nașterea Dom­nu­lui Iisus. „Moș Crăciunul” este o variantă modernă, co­mercială, apărută odată cu schimbarea calendarului creș­tin de rit vechi, cu calendarul de rit nou, numit gre­gorian (în anul 1582). Am fost cu steaua și viflaimul (vicleiul) de 11 ori, până am terminat liceul. În co­lin­dete am fost numai de șapte-opt ori, că se spunea că numai copiii de până la 14 ani era frumos să meargă. De la Nucul lui Oprescu porneam când se lumina de ziuă și când toți participanții, 20-30 de copii, erau adunați. Vătaful ales, cu un ciomag în mână, de teama câinilor, conducea grupul, iar noi eram obligați să-i dăm ascultare. Repetam întruna, din casă în casă: „Ne dați, ori nu ne dați”, ca să iasă gospodarii la poartă, cu papornițele cu colindete, cu nuci, mere sau pere, iar când ni se alăturau și câțiva adulți, părinți și bunici, glumeți și cu multă voie bună, soseau și oalele cu țuică fiartă. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, cel mai căutat sătean era Telerez, om harnic, în a cărui curte lun­gă putea intra tot satul. Era de față și lăutarul Hol­tea, din Cărbunești, înalt și slab, care cânta cu o nuia de gutui afumată, în loc de arcuș. Îl iubeau toți petre­că­reții, fiindcă înterpreta cu mult of celebrul cântec al Ma­riei Tănase, „Șapte văi și-o vale adâncă”. Dacă pri­mea o țuică, îl cânta și de șapte ori, să-l învețe tot gru­pul de colindași… Uneori, soseau și Morâncel, și el viorist cu nuia de gutui, și nevastă-sa, Maria Șchioa­pa, cu zârna (cobza) ei neobosită. Puneau de un con­cert chiar acolo, la Telerez în bătătură. Totul începea cu „Hăulita” Mariei Lătărețu. Secondați de neobositul Hol­tea, cei doi puneau întregul sat în mișcare. La Pe­trești, în satul alăturat, ne-am dus într-o iarnă la grupul lui Ionică Munteanu, poreclit Oacă. Aflaserăm că aici colindetele începea de sus, de pe deal, de unde locuia singurateca bătrână Floarea lu Rotaru. Ne așezam la poartă, cât eram de mulți, pe la ora 2-3 noaptea, aș­tep­tând coacerea colăceilor. Ne vedea și ne striga de lângă cuptor: „Așteptați, băieți, că nu-s gata”… Înghe­țați cum eram, ne băgam unul în altul să ne încălzim. Când îi scotea cu cărpătorul, gerul nopții era străpuns de curenții fierbinți și de mirosul amețitor. Ne repe­zeam și-i luam arzând, de pe lopata de lemn, mân­cându-i cu lăcomia colindașilor înghețați. Ce vremuri! Sunt și azi colindători, dar farmecul trecutului nu mai poate fi adus la viață. Dispare satul, dispar toate ale sale.

Ion Longin Popescu