Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Anuța și Goldanul

21 iulie 1998. Mă aflu la Bistrița-Nă­săud în că­lă­torie de plăcere. Așa cel pu­țin susține pre­zența corpului meu fizic aici… Mă prefac inte­resată să revăd fotografii de familie. Sora cea mai mică a mamei mele, Buji (o cheamă altfel, dar așa îi spu­neam în copilărie), doamnă rea­lizată pro­fe­sional, cu po­zi­ția socială de invidiat în ora­șul adoptiv, mătușă, cum s-ar zice – de care mă des­part doar șase ani, 500 de km te­reș­tri și o infinitate de alte ni­micuri, îmi oferă fără nicio bă­nuială albumele și pungile dol­dora de poze. Ne uităm împre­ună. Îmi ex­pli­că pre­ci­pitat ce și pe cine nu știu. Mă do­cu­mentez lent, fără să mă tră­dez. În schimb, simt cum fabric adre­na­lină… Sună tele­fo­nul. Ră­mân sin­gură preț de… dă Doam­ne să vor­bească mult… și o gă­­sesc. Poza cu Gol­danul! Îmi tre­mu­ră mâi­nile. Nici nu mă uit bine, să nu pierd timp. Cu mișcări sigu­re, o stre­cor în geanta no­uă, cu multe com­parti­men­te și fer­moare. Gata…

Puiul din șanț

Când s-a întors din America, Tudor, tatăl Anei, tâm­plar harnic și talentat, nu și-a pricopsit cu mare lucru familia. Patru ani trudiți aiurea, printre stră­ini, în timpul crizei din ‘33, au însemnat doar dor și spe­ranțe fără cheag. Un puișor de curcă alb, mic și speriat a fost cadoul pentru Anuța. Îl găsise „ame­ricanul” (așa i-a rămas lui Tudor numele), în drum spre casă, într-un șanț, pe lângă Mânăstirea Cucoș.

Puiul nu părea bolnav. Era doar flămând și pă­răsit. Florica, mama Anei, l-a pus repede pe pi­cioa­re. Nu se mai știe cine i-a spus prima oară „Gol­danul”. Florica, pro­babil, femeie frumoasă și fără carte, dar dăruită de Cel de Sus cu un grai expresiv și spumos.

Creștea Goldanul cu boabe de strugurași sta­fidiți, cu ierburi numai de el știute, din grădina pe care, odată cu trecerea vremii, începuse s-o patru­leze, paznic de gală și onor. Anuța se împrietenise cu el. Îi plăceau pa­șii eleganți, firea reținută dar fer­mă, cum se bucura fâl­fâind larg din aripi, cu gâtul întins spre cer. Pentru un orfan, creștea neașteptat de bine, fără angoase și me­lancolii. Sau poate sim­țea că Ana îl ocrotește și că între ei s-a creat o le­gă­tură peste fire. Era purtat peste tot. Când se du­cea „de vale”, Anuța sărea într-un picior, tot dru­mul. Goldanul o urma credincios și deja con­ști­ent că are în grijă el, bărbatul, o Lolită frumoasă, de 10 ani.

Vara următoare, Ana a mers la păzit bostana. Așa trebuia. Făceau de serviciu cu rândul. Ea – în timpul zi­lei, taică-su – noaptea. Marele bodyguard alb, Goldanul, căra într-o punguță aninată de gru­maz mâncarea fetiței – nuci, pâine proaspătă de casă și un fagure mare din stup. Locul unde creș­teau dovle­cii aurii era frumos de-ți umfla pieptul plânsul, ca toată țara asta cu destin de Cenu­șăreasă fără prinț… Cu spatele în iarbă, cu ochii închiși, Anuța visa la școala de la oraș și la câți bani i-ar trebui pentru un internat unde să învețe carte mai bună. Gol­da­nul îi ciugulea țânțarii de pe obraji, înainte ca ei s-o înțepe. Cum reușea, fără s-o ciupească, ră­mâne secretul lui. O vară întreagă a păzit-o pe Ana, de se mi­nuna ulița cum o piele așa albă și gin­gașă, borangic de catifea, nu are niciun semn de piș­că­tu­ră. Într-o zi, puțin înainte de prânz, Anuța s-a în­tins vi­sând la ale ei. Goldanul vâna cu sârg țânțarii.

– „Nițoo…! Fa! Haida repede încoace!”, stri­gă Tudor apărut pe nepusă-masă. Venise s-o che­me pe Ana la masă, masă mare, că era Sfânta Ma­ria Mică și se reuneau neamurile și vecinii la iarbă verde. Che­maseră și fotograful. Atunci a fost fă­cută poza – Ana cu Goldanul în brațe, ală­turi de rude și vecini.

Către toamnă, la păzit via, același deja vestit tan­dem, fetița și curcanul. Se înțelegeau din ce în ce mai bine. Anuța obținuse de la Florica și Tudor clauza pă­sării celei mai favorizate pentru albul ei Goldan. Nicio împrejurare din lume nu va îndopa cu nuci acest curcan, niciun rom nu-l va frăgezi, niciun… Nu vreau să-mi închipui ce ar mai fi pu­tut urma, pentru că nu mai era cazul. În acel colț de lume, puțini erau cei care-și căl­cau cuvântul, și Ana era liniștită la gândul că ea și Gol­danul vor creș­te și vor îmbătrâni împre­ună. Oare cât trăiește un curcan, unul așa, deosebit, nu ca alții…?

Măcel în vie

Se apropia culesul. Avea Anuța o rochiță ro­șie, pe care și-o făcuse sin­gură, de-i venea turna­tă. Știa asta și erau mân­dri amândoi, ea și curcanul (ca­re între timp arăta ca un cul­turist autentic). Ca de obicei, Gol­danul ceruse voie să ciugu­leas­că din boabele căzute pe jos și se plimba agale printre rân­du­rile de viță. Anița, cu genunchii în iarbă, ur­mărea cu ochișori verzi-aurii (ca Otonelul) o găr­găriță de cu­loarea minunatei rochițe noi. „Boală”, tăurașul ve­cinilor (și el la păzit via), să­rise pâr­lea­zul într-o aventură promițătoare. Să fi fost de vină rochița cea roșie a fetiței? Veni pe la spate, cât de tiptil o poate face un tăuraș de aproape 100 de kilo­gra­me, și o luă pe Anuța ușor cu cornițele. Fetița fă­cu, fără voia ei, o tumbă. Inimioara începu să-i bată mai repede. Amuzat, tăurașul reluă mișcarea, dar mai în forță. Altă tumbă. O corniță o rănise deja la tâmpla dreap­tă. Și încă o tumbă. Anuța devenise o minge. Nici nu putea să strige, paralizată de spai­mă. Tot corpul îi era plin de împunsături. Nici nu mai putea respira. În timp ce spunea în gând „Tatăl Nostru”, auzi ți­pă­tul disperat al Goldanului. Po­­ves­tea se petrecea între două rânduri de vie. Gol­danul alergă pe rândul vecin până la capăt, intră pe rândul unde se da lupta și se apropie vitejește. Ajuns la câțiva metri de potențialul ucigaș, sări cu elan într-un zbor pe care, poa­te, neam de neamul lui nu l-a mai făcut vreo­dată. Ana stătea ghe­­mui­tă, incapabilă să facă vreo miș­care. Tăurașul, pomenit cu ma­rea pasă­re albă pe cap, înțepat zdra­văn în creș­tet de ciocul deve­nit pum­nal, dă­du îna­poi. Dar Goldanul voia răz­bu­nare. Și mă­celul începu. Din crâm­­peiele pe care le pu­tea vedea, Anuța realiza că unul din cei doi va învinge și acesta nu putea fi Gol­danul.

– „Goldane! Oprește-te!… Gol­dane, des­tul!”, țipa Anuța, fără să ți­nă cont de sângele care-i brăzda obra­­­zul. Goldanul, furios, surd și orb, îl ciupea pe taur cu forțe uriașe. Brusc, „Boală” făcu o întoarcere ra­pidă, rupse aracii și o luă la fugă. Curca­nul, după el. Când „Boală” era deja la alt capăt al viei, Goldanul se în­toar­se aproa­pe în zbor la Anuța lui. Fe­tița plângea cu su­ghițuri, ea, care atât de rar se smior­căia. Smerit, ju­mu­lit, dar fericit, curcănașul cel viteaz se tupilă, așa mare cum era, în brațele firavei lui dom­nițe. Au stat așa, îm­bră­țișați și speriați, până i-a găsit tata Tudor, către seară.

La umbra nucului bătrân

Stau și mă întreb dacă să mă opresc aici, la sa­cri­ficiul fără măsură al, da, pot să spun așa, nobilei păsări albe, sau să vă povestesc tot, până la capăt. Dar nu toate „end”-urile sunt cu „happy”.

Goldanul, în timpul luptei, și-a frânt gâtul. Au ob­­ser­vat abia a doua zi. Acolo unde străluceau măr­­ge­luțele rubinii era rana. Tot roșie, dar sân­gerie. Flo­rica și Tudor i-au îngrijit pe amândoi. Pe Anuța au fă­cut-o bine cu felii de cartof crud. Au înfășat-o în tuberculi ca pe un bebeluș, și după trei zile, fetița era pe picioare. Nu-i spuseseră nimic de Goldan. Când l-a văzut cu ate­la în jurul gâtului și pielicica de miel care-i înfășura gru­mazul, a izbuc­nit, pentru a doua oară în trei zile, într-un hohot sfâ­șietor. Simțea că nu va fi bine. Gol­danul a re­zistat până pe 21 noiembrie, cu o zi înainte ca Anu­ța să împli­neas­că 11 ani. L-au înmormântat la ră­dăcina nucului cel mare, de lângă poartă.

*

În noaptea de 13 spre 14 iulie 1998, la aceeași oră la care, acum patru ani, ne-a părăsit tatăl meu, Anuța, mama mea, s-a dus și ea în lumea de din­colo. Sub tâmpla dreaptă, unde a lovit-o tăurașul cel furios, crescuse o tumoră rea, din zodia ra­cului… S-a chinuit Ana trei luni încheiate, cu zâm­be­tul pe buze, pentru că toate clipele sunt un dar de la Dum­nezeu, și ce fericire mai mare poate fi pe lumea aceasta, decât să te bucuri de darurile Lui, lăsate din belșug pe pă­mânt? Cu ochii sclipind de dorința de a mai sta puțin, a lăcrimat o singură dată, pe 10 iulie, când m-a întrebat de poza cu Goldanul. Peste doar trei zile un „taur mare și negru” a luat-o cu el, iar eu, nevolnica, deși m-am luptat, nu l-am putut opri. Iar Goldanul, demult plecat, nu mai era, să vină s-o salveze…

*

P.S. Zilele trecute, doamna dr. Maia (nu-i spun și nu­mele de familie, să nu sune a propagandă), cunos­cu­tă bioterapeută și clarvăzătoare, mi-a spus așa, dintr-odată:

Știi, Victorița, am văzut-o pe mama ta. E fru­moa­să, zâmbește, sunt doi copii cu dânsa, parcă ar fi ge­meni… Tu ai mai avut frați?

– Nu, doamnă Maia, sunt probabil frățiorii ei, care s-au prăpădit de difterie, în tim­pul războiului. A fost molimă grea. Ceilalți au scă­pat ca prin mi­nune… Dar pe mine mă mai iubește?, întreb eu, prostește.

– Sigur că te iubește, spune doamna Maia. Și parcă mai era ceva acolo, zău că-mi vine să și râd de ce văd câteodată…, continuă, vizibil amuzată.

– Ce anume? Hai, spuneți, că știu să discern…

– Parcă ar fi un curcan mare, alb…

VICTORIA VARLAAM (fata Anuței)

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian