Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Stupul cu geamuri de sticlă

Prieteşugul cu greu se leagă (Foto: 123RF)

Am ajuns în Baia Mare la începutul aces­tei veri, într-o zi în care cerul părea mai albastru decât orice închipuire. Orașul înconjurat de dealuri respira într-un aer molatec, de după-amiază tihnită. Câțiva pensionari își îm­păr­țeau știrile pe o bancă din centrul vechi, me­die­val. Mai, mai să mă alătur lor, însă aveam întâlnire cu unul dintre cei mai cunoscuți albinari din zonă, așa că am grăbit pasul, am trecut pe lângă bătrâneii vorbăreți, am cotit pe strada Teatrului, pe lângă Turnul Ștefan, și așa am ajuns aproape de Piața Mare. Acolo, într-o curte năpădită de trandafiri și în miros de caprifoi, Si­mion Talpoș mi-a spus po­vestea vieții lui și-a al­binelor pe care le păstorește de mai bine de o ju­mătate de veac.

Badea Simion și albinele

De foarte multe ori, o întâmplare măruntă, o în­tâlnire, un detaliu, cel mai adesea trecute cu ve­derea în primele momente, au ajuns să schimbe vieți și destine. Așa s-a întâmplat și cu bărbatul din fața mea. Așezat la masa din livadă, Simion Talpoș își amintește cu vorbe cumpătate întâmplări vechi. Pasiunea mea pentru albine a început demult, când eram doar copil. Un vecin avea un stup cu un perete de sticlă, prin care puteai să vezi tot ce se întâmpla în interior. M-a fermecat pe veci ce-am văzut acolo înăuntru, forfota, rânduiala, înțelep­ciu­nea albinelor, și ceea ce am văzut n-am mai uitat niciodată. Acela a fost momentul în care am simțit un fel de atracție și admirație pentru albine, pentru munca lor. Dar știți cum se întâmplă, valurile vieții m-au luat și am ajuns să lucrez timp de treizeci și șapte de ani la celebra uzină «Phoenix», specia­lizată în metalurgie neferoasă. Am spus «celebră», pentru că erau cunoscute de toată lumea poluarea și intoxicațiile cu plumb pe care le provoca atunci când funcționa. Cine a lucrat în minerit sau în industria de prelucrare a minereurilor știe despre ce vorbesc și poate în­țelege mai bine decât alții cât de cenușie viață am avut în anii aceia. Au apărut tot felul de boli din care cel mai mult mi-a dat de furcă un reu­matism poliarticular, căruia nu-i gă­seam leacul, în ciuda multor tratamente pe care le-am urmat. Aveam tot timpul gleznele umflate și dureri peste măsură, mai ales la schimbarea vremii. Dacă am văzut că medi­ca­mentele luate cu pumnii nu mă ajută, m-am orientat spre leacurile populare. Atunci am aflat de tratamentul cu petrol, cu venin de albine, cu polen și lăptișor de matcă, cu pro­polis și cu păstură. Și gândul mi s-a întors înapoi în trecut, la ve­cinul care avea în curte, prin­tre coșnițele lui cu albine, și stupul cu pereții de sticlă care m-a fas­cinat. Mi-am dat seama că aceea este salvarea mea, doar că habar nu aveam ce în­seamnă să crești albine, ba, pe dea­supra, mai eram încă salariat, și nu prea aveam nici timp la dispoziție. Mi-am zis, însă, să încep măcar să citesc despre albine, să știu de ce să mă apuc când voi fi pensionar. Așa am făcut.

Duminici fericite

În ultimii zece ani de muncă până la pensio­nare, Simion Talpoș a citit tot ce-a găsit la vremea aceea despre albine. Săptămâna lui de lucru se în­cheia cu o mare sărbătoare: dumi­nica era desti­na­tă doar albinelor. A început apoi, mai timid în pri­mii ani, să-și alcătuiască stupina, să-și pregă­tească uneltele și instru­mentele pentru recoltat mierea și celelalte comori ale stupului. Du­minică de du­mi­nică era între stupi și, din aproape în aproape, din cărți, dar mai ales din lucrul direct cu albinele, a în­vățat să le urmărească zborul, să-și dea seama când ceva nu este în re­gulă în stup, să le des­cifreze agi­tația, pornită fie de la teama de alte albine sau viespi venite în hoție, fie de la alte pe­ricole, cum ar fi setea, în vreme de secetă, sau foamea, în anotim­purile prea ploioase și reci. Din cărți a citit despre felul miste­rios în care albinele își transmit una alteia, nu numai locul în care pot găsi flori și polen, dar și aprecieri despre calitatea polenului și despre cantitatea care se găsește în acel loc. Este, și acum, după atâția ani de când le urmărește, uimit de mis­teriosul zbor al lor, zbor care imită forma cifrei opt, a infinitului din algebră, zbor prin care ele își trans­mit toate informațiile vitale pentru familia uriașă din stup. Și câte alte lucruri minunate a descoperit în lumea atât de ordonată a acestor viețuitoare! Eu am văzut după ani de observații că albinele sunt organizate perfect, că fiecare-și cunoaște locul și rolul în stup, în familie, că ni­ciuna nu iese din acest rol pe care-l duce până în ultima clipă a vieții. Dacă noi, oamenii, am respecta măcar cincizeci la sută din ceea ce ar trebui, am fi de­parte tare. Gân­di­ți-vă că într-un stup în care sunt până la cincizeci de mii de albine, toate trăiesc doar pentru binele comun, nu pentru îndestularea pro­prie. Totul este dirijat pen­tru res­pec­tarea și grija față de ge­ne­rațiile care urmează să iasă din ouă, munca tutu­ror este orien­tată pen­tru men­ținerea speciei, pentru salvarea ei. Spre deo­se­bire de albine, care sunt de-o gene­rozitate uria­șă, când mă gândesc cât rău facem noi, oa­menii în jurul nostru, mi se face de-a dreptul rușine.

Lecții, drumuri și cărări

Simion Talpoș

Simion Talpoș a început cu mulți ani în urmă să-și trateze beteșugurile cu leacurile albinelor, cu miere, venin, polen, păstură, căpăceală și propolis. A fost răbdător, perseverent, și rezultatele încura­jatoare nu au întârziat să se arate. Așa și-a dat seama că este pe calea cea bună și a împărtășit apoi ori­cui a dorit din experiența lui. Nu numai că a scă­pat de sâcâiala bolilor, dar a ajuns ca la vârsta de optzeci și cinci de ani, câți are acum, să schieze, să facă drumeții prin pădurile din jurul orașului sau chiar trasee montane de mai multe zile, ultimul fiind în Munții Apuseni. Albinăritul, pe care acum o jumătate de veac îl credea doar o ocupație de bătrânețe, i-a salvat și umplut în mod fe­ricit viața. Anotimpurile s-au modelat după acelea ale albi­nelor. Când vine primăvara, le deschide urdinișul larg și le dă drumul în lume, le controlează să vadă cum au ieșit din iarnă, cu ce pier­deri, se uită dacă mai au de mâncare până apar primele flori, le ajută cu turte cu adaos de proteine și stimulente, cu tratamente, și apoi le pregătește pentru plecarea „în pastoral”. Pentru salcâmi, le duce pe Valea Șibilei, la Stâmbu Bă­iuț, când e sezonul teilor în floare, ajun­ge cu ele până în Dobrogea, la flori de zmeur și alte fructe de pădure, se în­toarce din nou la munte, iar spre toam­nă, le duce în fânețele de pe înălțimi, acolo unde încă se mai găsește floră spontană, mai ales pe Valea Gărgălăului din Munții Rodnei, unde crește bujorul de munte. Viața mea e tare strâns legată de albine, e plină de drumuri și cărări. Cor­pul meu aproape că a ajuns să reacționeze după cum se poartă ele. Primăvara, când sunt mai agi­tate, de mă înțeapă din întâmplare vreuna, am o reacție alergică mai puternică, spre toamnă, după câte un sezon petrecut între ele, nici nu mai simt înțe­păturile, care sunt tot mai rare. Sunt și eu de-al lor, cumva. Devin parte din peisaj. Eu sunt mul­țumit de cum trăiesc acum, la anii mei. Am câștigat foar­te bine de pe urma albinelor și sunt sănătos. Um­blu pe munți și schiez fără teamă la anii mei. Mă simt puternic, și vă rog să mă credeți că mi-e ru­șine câteodată când mă întâlnesc cu vreun cu­nos­cut care, deși este mai tânăr ca mine, arată mai rău. Cu banii câștigați, am putut să fac excursii în lumea întreagă, din Africa până în nordul Ru­siei, am văzut Egiptul, Tunisia, Franța, Italia, și mi-am îndeplinit astfel un alt vis de tinerețe, ace­la de a călători.

Să știți că albinăritul aduce mari satisfacții ma­teriale pentru cei care sunt serioși. Eu am câțiva ucenici cărora le spun care sunt se­cretele acestei meserii. Nu se poate însă învăța doar din cărți, experiența este de multe ori mai importantă. Mă bucur că pot să transmit ce știu în această meserie, care nu-ți dă roade dacă nu ai dra­goste de ea. Sunt mulți chemați, dar puțini aleși, se spune, și vorba e valabilă și aici. Albinele sunt pretențioase, sunt atât de corecte, dar dacă te ocupi serios de ele, ai numai de câș­tigat. Înveți să fii mai răbdător, mai atent, cu toată viața ta, și mult, mult mai sănătos. În­tr-o veche legendă se spune că albinele sunt «cu­vintele lui Dumnezeu», pe care El le-a rostit când a făcut lumea. De multe ori, când mă aflu printre stupi, mă întreb, oare ce pildă, ce poveste minu­nată a vrut Dumnezeu să ne spună, când a făurit albine­le?”.

OTILIA ȚEPOSU

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian