Bărbatul cu haina pe umăr

La toate sărbătorile se îmbrăca în cămașă albă. Vara, își ținea vestonul pe umăr, prins cu un deget de agățătoare și, când era prea cald, își sufleca mânecile cămășii. Părea oa­­recum neatent, neglijent, dar după aceea, mult după aceea, mi-am dat seama că, de fapt, era o ati­tu­dine intenționat căutată și obținută, un exercițiu de imagine care îi reușea foarte bine. Căuta să pară distrat, când, de fapt, era foarte atent cu fie­care detaliu care-l privea. A fost prea târziu când mi-am dat seama că tot acest spectacol pe care-l prezenta făcea parte din arsenalul său de seducție, că această pornire de a se pune într-o lumină bu­nă, în orice îm­prejurare, ascundea, de fapt, un narcisism bine temperat și orientat spre cucerirea admirației celor din jur. Altfel, era un om slab și aproape laș în mo­mentele delicate ale vieții, dar când am aflat asta era deja prea târziu. Eram căsătoriți de câțiva ani și total nefericiți.

În largul mării

L-am cunoscut pe Bogdan într-o vacanță la ma­re, unde venise cu părinții, iar eu, cu o mătușă, care m-a luat s-o ajut la supravegherea celor doi copii mici. Erau gemeni, aveau trei ani și erau ne­astâm­părați. Prima lor vacanță la mare a fost o experiență plină de întâmplări și aventuri, care mi-a solicitat multă răbdare și efort susținut. N-a fost o vacanță de odihnă, pot să spun. Îmi muta­sem grijile și stre­sul de acasă pe litoral, într-un loc străin, nou, care i-a făcut și pe copii să fie mult mai neliniștiți și agi­tați decât erau de obicei. Nu prea am avut parte de odihnă și distracție. La prânz doar, când copiii dor­meau, aveam cam două, trei ore libere, și fugeam la plajă. De obicei, înotam până dincolo de gea­mandură și simțeam cum îndepărtându-mă tot mai tare de țărm, grijile și încordarea deveneau tot mai mici. Mi se părea că las pe nisip toate greutățile și supărările, că apa sărată a mării spală toate neplă­cerile și eșecurile de care mă lovisem în ultimul an. Cel mai greu a fost să recunosc că neintrarea la facultate se dato­rează neseriozității cu care m-am pregătit. Să re­cunosc că doar eu sunt de vină pentru eșecul ce i-a întristat tare mult pe părinți. Așadar, eșuată pe post de bonă, sub cârma mătușii mele, îmi as­cundeam cum puteam neîmplinirile și su­pă­rarea, încercând să mă fac utilă atât cât puteam. Cele două ore de libertate, când înotam până la epui­zare, de parcă m-ar fi urmărit cineva, înde­părtau pentru o vreme gândurile negre, regretele și starea de vinovăție de care scăpam cu greu.

Umbrela de stuf

Așa l-am cunoscut pe Bogdan, la câteva zile după ce-am ajuns la mare. Înota destul de aproape de mine. Nu prea i-am dat atenție la început, apoi am văzut că și în zilele următoare este pe-aproape și că mă urmărea, oarecum, prin apă, fără să se apro­pie prea mult. Într-o zi, mi-am dat seama că orele mele de libertate de la amiază erau compro­mise. Nori vineții umpleau cerul, și ploaia n-a în­târziat, dar pentru că marea era liniștită, m-am dus, totuși, pe plajă, am intrat în apa caldă și-am început să înot. Departe de cei cunoscuți, între mare și cerul învolburat, am început să plâng. Era prima dată când reușeam să mă eliberez de toată greutatea care mă apăsase în ultimele luni. Înotam și plângeam, simțind că las în urma mea toată negura și zgura care mi-au năclăit zilele. Valurile parcă ștergeau, nu doar urmele de nisip de pe pielea mea, ci și supă­rările pe care le adunasem în suflet.

Nu mi-am dat seama cât am înotat și că m-am depărtat mult de țărm, până când Bogdan a apărut lângă mine. Nu știu dacă a observat că plâng, pentru că ploaia devenise mai puternică, dar mi-a spus cu un ton foarte natural, că orice problemă se rezolvă mai ușor pe nisip decât în apă, și m-a invitat să facem cale întoarsă, către țărm. M-am întors fără să fac vreun comentariu, bucuroasă, cumva, că nu mai sunt singură. Plân­sesem tot ce aveam de plâns, simțeam că e de-ajuns și că nu plângând voi face ordine în viața mea, așa că invitația lui a fost binevenită. M-a scos dintr-o inerție la­crimogenă de care ajun­sesem eu însămi să mă sa­tur. Și pentru că ploaia s-a întețit, ne-am adă­postit sub o umbrelă de stuf. Acolo am aflat cum îl cheamă, că este stu­dent la Timișoara, că era pentru întâia oară la mare, că mă urmărise de câteva zile și că-i pare bine că plouă, pentru că nu am copiii prin preajmă și putem povesti liniștiți…

Între băieți

Dialogul de sub umbrela de stuf a rodit. Ne-am căsătorit în anul următor. Între timp, intrasem și eu la facultate, învățam în același centru universitar și am trăit primii ani împreună, într-o relativă armonie. Spun relativă, pen­tru că am avut câteva neînțelegeri le­gate de faptul că pleca destul de des cu pri­etenii lui, la sfârșit de săptămână, la pes­cuit, zicea el. „Nu e loc pentru ne­veste acolo”, mi-a zis de câteva ori, „sun­tem între noi, băieții, nu pot să te duc și pe tine…”. N-am făcut comentarii. O vreme l-am lăsat să creadă că e bine așa cum plă­nuise el să se desfășoare viața noas­tră, doar că eu simțeam de la o zi la alta că nu e bine deloc. Că ce sperasem să trăiesc alături de el rămăsese un vis neîmplinit. Dar ceea ce era cel mai grav, simțeam că nu mai am încredere în el. Un sâmbure de gelozie a încolțit în mine. Mi-era rușine de ce simt, eram furioasă că nu mă pot eli­bera de acea stare care îmi răpea toată liniștea. Ajunsesem să-i caut prin buzu­nare și să-i miros hai­nele. Sim­țeam că-mi ascunde ce­va, că prie­te­nia lui cu băieții era, adeseori, un simplu alibi. M-am simțit jig­nită și aban­do­nată, dar am preferat tăcerea și dem­nitatea, unui scandal.

La pândă

Bogdan e, cu adevărat, un bărbat în­gri­jit. De când l-am cunoscut, am observat că-i place să se îmbrace bine, să poarte lucruri simple, dar de calitate, să folo­sească un par­fum bun sau alte cosmeticale bărbă­tești discrete. Nu era niciodată su­per­ficial când se pregătea să iasă în lume. Mi-a plă­cut această atitu­dine a lui, faptul că știa să se pună în valoare. Dar oare cum de-am observat eu, cum de-am simțit, cum de-am intuit într-o bună zi, că nu degeaba stă el atâta de mult în fața oglin­zii, că nu degeaba își tot asor­tează tricourile și că­mășile cu celelalte haine? Cum de-am înțeles că Bogdan se pregătește pen­tru altcineva, nu pentru mine? Ce m-a făcut să simt că între noi s-a căscat un hău? Faptul că în­târzia nespus de mult în com­pania prietenilor? Bucu­ria care i se citea pe chip când pleca de-aca­să? Felul în care evita, pe cât posibil, să ieșim îm­preună, modul cifrat și se­cre­tos în care vorbea câteodată la telefon cu… „ci­­neva” de la bi­rou, care-l che­ma să re­zolve ci­ne știe ce situație. Ve­righeta pe care am gă­sit-o pusă în­tr-o ceașcă de pe dula­pul din bucătărie, pe motiv „că-l strân­ge”?

Ehei, dragii mei cititori, mă adre­sez dumneavoastră prin această scri­soare, ca să scap de noroiul adunat. Cât de greu este să accepți că ești înșelat, dat la o par­­te și înlocuit, schimbat cu ușu­rința și dezinvoltura cu care schimbi o cămașă mur­­dară! Câte ceasuri de dis­perată în­că­pățânare de a nu crede ceea ce este atât de evident din toate gesturile celui­lalt… Câtă luptă de a înțelege de ce s-a petrecut ruptura, când a în­ceput ea, ce este greșit în ceea ce ai făcut, de s-a ajuns la înstrăinarea care s-a trans­for­mat rapid în indiferență și chiar în gro­so­lănie, prin vorbe dur aruncate, fără cea mai mică grijă de a nu jigni, de a nu lăsa urme care dor. Ehei, ehei, cât de greu mi-a fost – nu să aflu dacă mă înșeală, pentru că asta simțeam deja – ci să mă lămuresc asu­pra ca­uzelor care au dus la acest dez­no­dă­mânt al căs­niciei noastre… Cu ce greșisem?

Într-o zi l-am întrebat direct, i-am cerut să-mi explice și mie ce se în­tâmplă cu noi. Luat pe nepregătite, a dat îna­poi, a avut lașitatea de-a mă min­ți, în loc să recunoască ce era de recu­noscut. Cu un curaj venit nu știu nici as­tăzi de unde, l-am privit drept în ochi și i-am spus: „Totul s-a terminat”. Niciun reproș, nicio vorbă legată de înșelat. Era suficient de grea des­păr­țirea, ca să mă și umi­lesc. De altfel, n-a protestat. A stat o vre­me cu privirea lăsată-n pă­mânt, apoi și-a luat hai­na, a pus-o pe umăr și a plecat.

Suntem despărțiți de trei ani. Uneori mă întreb dacă bănuielile mele au avut vreun temei sau au fost simplă imaginație. Nu vreau să aflu adevărul. Pre­fer să cred că am greșit, victimă geloziei, decât să aflu că bărbatul cel chipeș și elegant își sufleca până la cot cămășile albe prin alte case, în fața altor oglinzi.

DOINA F. – Sibiu