ADRIAN ROMCESCU – „După familie și muzică, prietenia e cea de a treia valoare a vieții mele”

O familie de muzicieni

– Adrian, eşti unul dintre „clasicii„ muzicii uşoare româneşti, un artist prețuit nu doar pentru frumusețea glasului său, ci şi pentru atitudinea sa, un amestec de decenţă, de educaţie şi respect. De la cine ai deprins aceste însușiri așa de rare în ziua de azi?

– De la părinţii mei, dar şi din societatea în care am crescut şi m-am format. Şi pe mine, şi pe fratele meu, Mircea, părinţii ne-au educat într-un spirit deosebit, de respect faţă de familie, faţă de cultură, faţă de profesori, faţă de oameni, în general, iar Dum­nezeu – îi mulţumesc pentru asta! – ne-a în­gă­duit să creştem într-o societate în care, de asemenea, respectul era o piatră de temelie, o societate în care existau va­lori reale, nu contrafăcute, în care serio­zitatea în studiu, în muncă şi în atitudinea faţă de viaţă era pe primul plan. Pe de altă parte, am avut şi norocul să mă nasc într-o familie de mu­zicieni. Tatăl meu a fost violonist, concertmaistru la cel mai mare an­samblu al lumii, „Ciocârlia”, el făcând parte, desigur, din orchestra simfonică, dar a fost şi concertmaistrul orchestrei lui Sile Dinicu, o minune de om, un talent uriaş şi un muzician extrem de generos, pentru că de la Sile Dinicu au învăţat foarte mulţi! Din aripa cealaltă a familiei, deci de pe partea mamei, bunicul a fost tot un vio­lonist de mare talent. Astfel că eu, dar şi Mircea, fi­reşte, am iubit vioara de când ne ştim. Ştii ce se spune: că talentul se moşteneşte, dar se şi de­prinde din pântecele mamei. Ei, cred că, într-ade­văr, lucrurile chiar aşa stau, fiindcă, dincolo de gena muzicală care evident că ne-a fost trans­misă şi mie, şi lui Mircea, noi am fost „ex­puşi” la muzica splen­didă pe care o cânta tata încă dinainte „să ieşim în lume”, fiindcă tata studia acasă intens! Prin urmare, şi eu, şi Mircea, am îmbrăţişat acest instrument din ini­mă, din pasiune pură, deşi vioara e un instru­ment foarte dificil. Nu te lasă să te apropii de ea foarte uşor, trebuie s-o „curtezi” prin multă muncă, prin mult studiu, dar, odată ce ajungi s-o „stăpâneşti” și ea te acceptă, îţi dă nişte sa­tisfacţii deosebite! Ca atare, am început să stu­diem de mici, apoi părinţii ne-au dus la o şcoală specială, la Liceul de Muzică „George Enescu”. Eu, unul, am fost premiant până în clasa a IV-a, după care m-am lăsat de „sportul ăsta” şi-am continuat să iau 10 pe linie doar la mate­riile de specialitate şi la instrument – la celelalte materii con­tinuam să învăţ, că nici nu se punea pro­blema altfel, dar nu chiar la nivel de „coroniţă”. (râde) Faptul că am învăţat la „Enescu” a fost o şansă fantastică, întrucât aceasta era – şi cred că e şi azi – o şcoală de elită, prin profesorii ei extraor­di­nari! În plus, prin natura liceului, am avut posibili­tatea, încă de când eram copii, să ieşim pe scenă, cel puţin la fiecare trei luni: aveam audiţii cu pu­blic, într-o sală superbă… Or, – pentru că aici vo­iam s-ajung – disciplina stu­diului viorii, şcoa­la pe care am urmat-o, pro­fesorii pe care i-am avut, experienţele acestea cu publicul, de care am beneficiat încă de tim­puriu, toate astea mi-au întărit respectul pentru cultură, pentru dascăli, pentru public… A fost ceva extrem de important pentru mine, atât ca muzician, cât şi ca om!

– Ce amintiri deosebite mai ai din anii co­pi­lă­riei?

– Aaa, păi uite, noi stăm acum de vorbă la terasa asta cochetă din spatele Ateneului Român, iar locul ăsta îmi aminteşte de incursiunile pe care le făceam aici, la Ateneu, în copilărie, împreună cu tata. Îmi aminteşte de întâlnirile cu maestrul meu iubit şi cu prietenul preţuit al tatei, „măreţul” Ion Voicu, o va­loare cum niciodată n-o să se mai nască în România! Aşa cum Ateneul îmi aminteşte şi de conferinţele lui Sergiu Celibidache, la care asistam fermecat. Mai târziu, şi eu am fost solist aici, la Ateneu, dar şi concertmaistru, cu orchestra, cu ocazia con­cer­telor simfonice! Apoi, tot din copilărie, îmi amintesc pregnant orele de studiu, care să ştii că nu erau foarte plăcute pentru auditoriu: noi locuiam într-un apartament micuţ, de trei camere şi, închipuieşte-ţi cam cum era când într-o cameră studiam eu, într-o altă cameră stu­dia Mircea, iar în­tr-o altă cameră studia tata! (râde)

– Şi mama cum fă­cea faţă situaţiei?

– Cu multă înţe­le­gere, cu mult tact, cu multă răbdare – (râ­de!) –, dar şi cum mul­tă bucurie! Pentru că şi mama este un om în­drăgostit de muzică şi de artă.

La 17 ani, premiul întâi la Mamaia

– Vorbeşti cu atâta pasiune despre vioară, încât e greu de înţeles cum ai făcut trecerea către interpretarea vocală.

– Şi trecerea asta a avut ca „motor” tot pasiu­nea! În 1967, tata a mers la Londra cu an­sam­blul „Cio­cârlia”, unde au cântat la celebrul Palladium, în faţa reginei Elisabeta a II-a! Concertul din acea seară fiind încheiat de Sammy Davis Jr. şi de foarte tâ­nă­rul, pe atunci, Tom Jones, care se lansase de curând şi încă „avea probleme” cu mişcarea sce­nică. (Mi-a povestit tata că, la repetiţii, lui Tom Jones i se tot atrăgea atenţia să nu mai dea atât din bazin, că, totuşi, urma să cânte în faţa reginei An­gliei!) Ei, tatei i-au plăcut mult muzica şi glasul lui Tom Jones, aşa că mi-a adus un LP al lui: „Tom Jones live at the Top of the Town!„ Şi-aşa a băgat „dia­vo­lul” în casă! Pentru că omul ăsta, Tom Jones, mi-a schimbat radical viziunea despre ceea ce îmi doream să fac ulterior. Imediat am început să-i cânt piesele prin casă, acompaniindu-mă singur la pian, şi mi-am dat seama că unele dintre melodii îmi ie­şeau chiar foarte bine! Astfel că am perseverat. Vă­zând aşa, mama şi tata au hotărât să mă ducă şi la Şcoala Populară de Artă, la clasa faimoasei doam­ne Florica Orăscu, profesoara care le-a dat pe Aura Urziceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Olim­pia Panciu… practic, toată pleiada de mari so­liste ale muzicii ușoare românești! Iar co-repetitor era un începător plin de talent, pe care-l cheamă Marius Ţeicu! (râde) Cu Marius m-am împrietenit rapid, prin urmare, n-am fost deloc surprins când, peste ceva vreme, când tocmai termi­na­sem clasa a X-a, Marius mi-a spus: „Nu vrei să-mi cânţi o piesă, să mergem cu ea la Festi­valul de la Mamaia?„. „Ia, Marius, s-o aud!„, i-am răspuns. Era vorba despre „Chemarea dragostei„. Am ascultat-o şi imediat i-am zis lui Marius: „Da! O cânt. Îmi vine perfect!„ Ne-am apucat împreună şi i-am lucrat aranja­mentul şi – uite-aşa! – am plecat la Mamaia, la festival, unde, la 17 ani, am luat premiul I. Din prima! (râde) Îţi dai seama cât de onorat am fost să urc pe aceeaşi sce­nă numai cu grei: Dan Spătaru, Mar­gareta Pâs­laru, Aurelian An­dreescu… Au­relian, în anul ăla, a luat menţiune cu „Tu eşti primăvara mea”, iar eu, locul I! Închipu­ieş­te-ţi! Eu, care mă uitam la Aurelian cu atâta admi­ra­ţie, că el era deja în mare vogă, fiind mai mare decât mine cu 14 ani. Ulterior, după ce ne-am cu­noscut bine, am ajuns să-l pri­vesc ca pe fratele meu – mai ales că amândoi îi iu­beam pe Tom Jones şi pe Engelbert Humper­dinck. Aşa­dar, uite cum a început cariera mea pe partea de muzică uşoară!

„După Festivalul de la Mamaia, unii profesori îmi spuneau «Domnule»…”

– Totuşi, ţi-ai continuat şi studiile clasice.

– Într-adevăr! Am terminat Con­ser­vatorul la vioară, cu 10, ca şef de promoţie, la doamna Cornelia Bronzetti, marea noastră concertistă de renume mondial! Am avut am­biţia asta, să-mi închei studiile de vioară, ins­trument faţă de care pasiunea mi-a rămas neal­te­rată. Şi, în al doilea rând, a fost vorba de a arăta respect faţă de cât de mult şi-a dorit tata să ne vadă, pe mine şi pe Mircea, concertişti – fiindcă amândoi aveam potenţial în sensul ăsta. De-asta şi doamna Bronzetti, când am absolvit, a plâns, săraca. Mi-a spus: „Adriane, ştiu că te-am pierdut! Şi cât m-aş fi mândrit cu tine, cu «produsul» meu!„ Ei, n-a fost să fie aşa! Dar nu regret c-am apucat-o pe drumul muzicii uşoare, pentru că am avut nişte satisfacţii uriaşe. Când am intrat în clasa a XI-a, imediat după Festivalul de la Mamaia, deja toate fetele erau „în cap” după mine, iar unii profesori aproape că nu mai puteau să-mi spună pe nume şi mi se adresau cu „Domnule”. (râde)

– Cu atâta glorie, cum de-ai reuşit să rămâi cu picioarele pe pământ?

– Am rămas cu picioarele pe pământ şi cu mintea limpede pentru că, deşi aparent toate îmi mergeau din plin, în realitate, pentru tot ce am realizat, eu am muncit enorm. Fiecare succes al meu a fost obţinut prin muncă. În epoca în care m-am lansat, lucrurile în muzică nu mergeau ca azi, când îl găseşti pe unu’, ăla bagă nişte bani în tine, îţi dă o piesă, te cosmetizează bine, te scoate pe piaţă ca „mare vedetă”, aranjează ca piesa respectivă să intre şi în playlist-ul radiourilor, îţi face repede şi-un videoclip şi – gata! – ai reuşit! Numai că mâine, în majoritatea cazurilor, nimeni nu mai ştie de tine, că deja a apărut o altă „mare vedetă” şi aşa mai de­parte. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu gene­raţia de cântăreţi de azi! Unii dintre ei îmi plac, pe unii îi apreciez, fiindcă aceşti tineri au un fond, din­colo de suprafaţă, găseşti ceva. Într-un fel, eu am desco­perit-o pe Andra, la care ţin foarte mult şi cu care am avut un succes uriaş cu piesa „Rămâi cu mine„. Melodia asta a luat, practic, cam toate pre­miile care se puteau lua în România! Apoi îmi mai place şi Delia, cu anumite piese ale ei, şi mai sunt câţiva tineri care-mi plac. Sau, uite, tot aşa, în 1996, eu am fost cel care, într-un fel, a descoperit-o pe Mălina Olinescu, care avea un glas absolut deosebit şi căreia i-am încredinţat piesa „Mi-e dor de tine„, cu care am câştigat „Cel mai bun cântec al anului” şi am reprezentat România la Eurovision-ul de la Birmingham. Practic, Mălina a ajuns să fie identi­ficată de public cu „Mi-e dor de tine„! Altfel, însă, tre­buie să fim cinstiţi: cea mai mare parte din­tre cân­tăreţii de azi sunt, pur şi simplu, nişte re­buturi muzicale, „inventate” artificial ca ve­dete. Eu nu mă refer la faptul că aş aştepta ca toată lumea să aibă mari studii muzicale, însă mă aştept ca măcar canto să fi studiat serios: pentru că vocea trebuie să fie lucrată, şi ca s-o pui în valoare, şi ca să ştii cum s-o protejezi. Azi, cântăreţii sunt aproape o masă in­formă, din care rareori cineva se detaşează real­men­te, pe când, în perioada în care m-am lansat eu, ceea ce te detaşa din pluton era formula talent+mun­că+seriozitate. Din păcate, între aceste două pe­rioa­de, diferența valorică e incredibil de mare. Spun asta cu tristeţe!

Aventura daneză

– Aşadar, cu muncă multăşi cu serio­zitate, ţi-ai construit o carieră de top şi ai făcut din numele tău un reper. Pentru că în plină glorie, în 1986, ai ales să rămâi în Danemarca. De ce?

– Păi, problema e că n-am ales! Eu plecam deja de mulţi ani în străinătate, atât la concursuri, cât şi în turnee lungi. Cântam cu „Roşu şi Negru”, cu „Savoy”, cu „Cromatic”, cu „Sfinx” (în va­rianta cu marele Dan Andrei Aldea…). Iar angajamentele din străinătate erau numai în hoteluri şi în cluburi de lux. În ţară, ce să mai spun: cântam peste tot, într-un ritm nebun! Îţi dau doar un exemplu: numai la Sala Palatului, în Bucureşti, aveam săptămânal câte patru con­certe! Era o efervescenţă muzicală şi, în ge­ne­ral, culturală, fantastică! Oamenii ne iu­beau pe noi, artiştii, şi ne respectau enorm. Sigur că şi reciproca era valabilă. Uite, fac o paranteză: din respect pen­tru public, Dan Spătaru îşi lustruia pantofii şi pe faţă, dar şi pe talpă! Nu mai ştiu cum am aflat asta, dar m-am dus la el şi i-am zis: „Dane, tu eşti ne­bun? Cum? Tu-ţi faci pantofii şi pe talpă?„. La care el mi-a răspuns: „Da, pentru că scena e peste ni­velul scaunelor, şi când mergem, oamenii ne văd şi tălpile. Or, omul trebuie să fie convins că eu mi-am cumpărat pantofii acum, pentru el! Trebuie să înţeleagă şi din asta că eu îl respect!„. Aşadar, ca să revin, îmi mergea foarte bine şi, în plus, şi câş­tigam bine. Deci, de ce să fi rămas prin străinătate? Dar s-a produs o defecțiune: în perioada în care concertam mult prin Scandinavia, cu formația Sfinx, trupa s-a destrămat, astfel că a trebuit să for­măm o trupă nouă, cu care să ne onorăm angaja­mentele. Din ea făceam parte eu și fratele meu, pe care-l adusesem clăpar în „Sfinx”, Sorin Chifiriuc, Elena Perianu şi Olimpia Panciu. Şi totul mergea perfect! Atât doar că, la un moment dat, cineva ne-a făcut o turnătorie atât de mizerabilă în ţară (nu intru în amănunte, că nu mai are sens), încât, pur şi simplu, n-am mai putut să ne întoarcem în România! Aşadar, noi n-am rămas în Danemarca fiindcă aşa am vrut, ci pentru că am fost „lucraţi” acasă, am ajuns să fim condamnaţi în România, să fim consideraţi transfugi!

– A fost grea aventura daneză? Nor­dicii sunt mult mai „abstracți„ decât noi…

– Nu! Noi am rămas acolo pe căi bă­tute, în sensul că eu aveam în mână toţi im­pre­sarii. Cât cântasem cu „Sfinx”, eu fusesem cel de la înain­tare, aşa că acum aveam toate contactele. Deci, mi-a fost simplu să continui pe acelaşi drum. În plus, mie mi-au plăcut oamenii de-acolo, fiindcă sunt foarte corecţi. Aveam antamate cântări şi peste 9-10 luni, şi niciodată nu trebuia să fac o su­tă de reconfirmări. Telefonam doar cu o zi îna­inte şi întrebam la ce oră putem să ajungem la sa­lă, să ne instalăm. Atât! Totul mergea ca uns. Sin­gura mea problemă a fost că, vreme de trei ani, până când a venit Revoluţia, n-am putut să-mi văd părinţii. Dorul de ei m-a măcinat profund, dar după Revoluție am devenit „navetist”, între acasă şi străinătate! (râde) Am re­început să lucrez şi în România (în 1993 am organizat un show la Ma­ma­ia, prin care am sărbătorit 20 de ani de ca­rie­ră), am compus foarte mult pentru diverşi cântă­reţi, am lansat multe hit-uri, am câştigat Euro­vi­sion-ul, am făcut televiziune, iar acum 6 ani, m-am „lăsat la vatră”, în Bucureşti.

– De ce?

– Pentru că am simţit nevoia să le dedic mai mult timp şi mai multă atenţie părinţilor mei, mai mult decât aveam posibilitatea ca „navetist”. Din păcate, pe tata l-am pier­dut acum 3 ani şi acum o mai am doar pe mama, dar sunt alături de ea trup şi suflet. Ea continuă să locuiască în aparta­mentul „nos­tru”, iar eu mi-am luat un apartament mai mi­cuţ, de două camere, chiar la etajul de de­desubt, astfel încât să pot să mă îngrijesc de ea aşa cum trebuie. Ceea ce îmi dă o linişte incredibilă!

„Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soția mea”

– Cu ce te-ai ales de pe urma experienței din Danemarca?

– În primul rând, Danemarca mi-a dat-o pe Gitte, soţia mea, care e daneză get-beget, dar care a înţeles că eu nu voi deveni niciodată danez, ci voi ră­mâne român, cu sufletul. Mai mult, Gitte, la rân­dul ei, se deosebeşte de danezi, în sensul că e o fe­meie extrem de caldă şi de sociabilă. Ea se simte de un miliard de ori mai bine în România decât în Da­nemarca, tocmai pentru că aici găseşte o anume căldură, o expansivitate şi o spontaneitate de care în Danemarca nu are parte. De altfel, exact datorită acestor trăsături ale ei ne-am şi cunoscut. În 1984, eu cântam în Copenhaga cu „Sfinx”-ul şi, într-o seară, în clubul acela, avea loc „Lady’s night”, „Sea­ra doamnelor”, astfel că, după ce am terminat de cân­tat, Gitte a venit şi m-a invitat la dans! (râde) Ne-am revăzut şi a doua zi, ne-am împrietenit, rela­ţia s-a înfiripat şi, pe 20 noiembrie 1986, ne-am căsă­torit, în aceeaşi zi în care s-a căsătorit şi fratele meu, Mircea, cu Olimpia Panciu. Am făcut nuntă dublă! Cel mai frumos a fost că atunci când am mers prima dată la Gitte acasă, mama ei a avut un şoc când a venit să-mi deschidă uşa: călătorea ade­sea în Ro­mânia, în vacanţe, şi mă cunoştea foarte bine de la televizor, ba fusese şi la nişte concerte de-ale mele! Pentru dânsa eram o ve­detă, cu care s-a trezit, literalmente, în pra­gul casei! Asta, spre deosebire de fiica ei, care, până să mă cunoască, ha­bar nu avusese cine eram! (râde) În al doilea rând, în anii din Da­nemarca, mi s-a schimbat perspectiva asupra ţării şi a neamului meu. Ştii, Bette Midler are o melodie care se numeşte „From a dis­tance” – la fel şi eu: de la distanţă în­cepi să vezi mai pregnant lucrurile bune, pentru că ele îţi lipsesc. În străinătate fiind, mi-am dat seama că singurul loc cu adevărat al meu este România, cu tot ce în­seam­nă ea! Uite, parfumul ăsta de floare, care ne învăluie pe noi acum, umorul nostru, mâncarea noastră… tot şi toate le simţi ale tale, fiindcă sunt de aici, din ţara ta! Care, sigur, are şi uscături, ca oricare altă ţară de pe pământ, dar până şi uscăturile sunt ale noastre şi, deci, şi ale mele! (râde) Locuind în Co­penhaga, am realizat că până şi prietenii mei adevăraţi tot Dulce tinereţe printre români i-am găsit – deşi sunt un tip adaptabil şi am încercat să mă apropii şi de oameni din alte naţii. Ei, n-a mers! Ce să mai spun de prietenii mei de aici, de acasă, de oamenii cu care am copilărit, cu care am crescut în muzică, alături de care am făcut turnee, cu care râd natural, nu de comple­zen­ţă! Şi sunt mulţi oamenii ăştia: Ionel Tudor, Andrei Tudor (aşa un copil mi-aş fi dorit să am şi eu!), Adrian Daminescu, Adrian Enache, Daniel Iordă­chioaie, Aurelian Temişan, Cătălin Cri­şan – toţi nişte băieţi extraordinari! -, Luminiţa An­ghel, Ileana Şipoteanu – două fete grozave! -, Co­rina Chi­riac – un om fabulos! -, Mirabela Dauer – o fată fantastică şi cu care mori de râs! După familie şi mu­zică, prietenia e cea de-a treia mare valoare a vieţii mele, pentru că prietenia îţi dă confort psi­hologic şi emoţional, ea întregeşte tot ceea ce înseamnă viaţa unui om. Prietenia înseamnă acasă!