Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Natura se răzbună – NAURU și HAITI

• Cum și-au pierdut două paradisuri terestre pământul de sub picioare •

Haiti

NAURU

• Tragedia exploatărilor de fosfați •

De la sfârșitul anilor ‘60 și până la începutul anilor ‘80, locuitorii de pe insula Nauru, aflată în Pacificul de Sud, erau printre cei mai bogați din lume. Și nici măcar nu trebuiau să muncească. Pentru astfel de activi­tăți neatractive au pre­ferat să angajeze imi­granți din alte insule mai amărâte din Ocea­nia. În schimb, tot ce aveau de făcut era să-și petreacă tim­pul în cel mai plăcut mod cu pu­tință. Acti­vitatea lor pre­ferată era să dea ture cu luxoa­sele lor mașini sport în jurul insulei. Nu dura mult. Nauru are o su­prafață de doar 21 km², fiind cea mai mică re­publică independentă de pe Terra. La fel de scum­pe precum mași­nile lor erau și darurile pe care și le împărțeau cu ge­ne­rozitate între ei. Cu prilejul zilelor de naș­te­re, se obișnuia, de pil­dă, ca pe lângă alte cadouri de lux, sărbă­to­ritul să primească în dar și un copac de bani, un arbore de care atârnau banc­note, pe post de frunze. În vremurile acelea, statul independent Nauru avea cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume, în afară de Emiratele Arabe Unite. Banii curgeau șuvoaie. Oamenii erau atât de înstăriți, încât obișnuiau adesea să se urce în avion pentru a merge la shopping prin Hawaii, Fiji ori Singapore. Cel mai apropiat vecin de Nauru este In­sula Ba­naba, aflată la 300 km la est. Cel mai im­portant și puternic „vecin” îi este Australia, de care o despart 4.496 de km (țară care îi asigură, în ciuda distanței, apărarea, Nauru numărându-se printre puținele țări ale lumii lipsite de armată proprie). Singapore se află la peste 7.000 de km, iar Hawaii și Fiji la un pic peste 2000 de km.

Peștera cu comori – rezervele de fosfați

În 1798, a fost prima dată când un occidental a pus piciorul în Nauru, pe atunci o insulă idilică, acoperită în cea mai mare parte de palmieri și care era locuită de o populație formată din micronezieni și polinezieni. Atât de impresionat a fost vânătorul de balene John Fearn de ceea ce a văzut, încât i-a spus „Insula fermecată”. Oamenii trăiau în princi­pal culegând nuci de cocos și fructe de panda­nus și prinzând puieții de pești pe care îi acli­ma­tizau în apă dulce și îi creșteau într-o la­gună.

În secolul al XIX-lea, insula a fost revendi­cată de Germania și, în 1900, un geolog a des­coperit pe insulă o bogăție formidabilă: fosfați naturali, formați, în timp, din excrementele păsă­rilor care migrau deasupra Pacificului. Odată ce resursa prețioasă a fost descoperită, s-a trecut pe dată la exploatarea ei ca îngrășământ agricol de către compania Pacific Phosphate, Marea Britanie obținând drepturi exclusive de a desfășura aici operațiunile miniere. Și iată cum Nauru a devenit o adevărată mină de aur pentru națiunile din Com­monwealth, în special din Australia și Noua Zeelan­dă, care tocmai își pu­neau pe picioare pro­pria industrie agricolă. În aces­te minunate circum­stanțe, în Nauru a început o viață de huzur, servi­ciile publice erau furni­zate gratuit, iar taxele erau inexistente. Mulți oa­­meni au încetat cu totul să lucreze. Guvernul se ocupa de toate cele, în vreme ce oamenii dădeau roată cu mașinile lor scumpe în jurul insulei și se îndopau cu mâncare con­gelată și de tip fast food, într-o asemenea mă­­sură, încât diabetul a ajuns în Nauru boală de fa­milie, iar obezitatea afec­­tează și acum peste 70% dintre cei aproape 10.000 de locuitori.

De la huzur, la sărăcie lucie

Situația din Nauru a fost descrisă în amănunt de localnici într-un documentar difuzat relativ recent. Ei au explicat că nauruanii au o cultură în care toate bunurile materiale, de la mân­care până la bani, se împart cu generozitate între locuitorii insulei. De altfel, dreptul de proprietate asupra terenurilor în Nauru este unul neobișnuit. Toți locui­torii au anumite drepturi pentru toate terenurile de pe insulă. Guvernul și entitățile corporative nu dețin teren, fiind siliți să încheie un acord de arendă cu pro­prietarii, pentru a-l putea uti­liza. Astfel, fiecare pose­sor de pământ din Nauru avea de câștigat enorm, atunci când cădea de acord să-l cedeze exploatării mi­niere. Așa se explică de ce nu doar câțiva localnici, ci toți nauruanii se transfor­maseră peste noapte în bogătași. Dar viața de lux a durat doar până prin 2002, când principalele re­zerve de fosfat erau deja epuizate.

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a scăzut, de la începutul anilor 1980, când era pe locul doi în lume, imediat după Emiratele Arabe Unite, la nu­mai 2.038 de dolari americani. Și iată cum lo­cuitorii din Nauru s-au trezit brusc că, de unde înainte se scăldaseră în belșug, acum nu mai aveau absolut nimic. Nici măcar pământ pe sub picioare…

80% din suprafața insulei e complet lipsită de pământ

Nauru

Cine vizitează acum Nauru rămâne complet șo­cat. Oamenii sunt îmbrăcați în zdrențe. Mașinile de lux de altădată sunt abandonate și mâncate de ru­gină. Multe case sunt pline de găuri, ca un șvaițer. Rata șomajului e undeva la 90%, iar dintre cei care au un loc de muncă nu mai puțin de 95% lucrează pentru Guvern. Puținele magazine alimentare oferă doar câteva produse de strictă necesitate. La o veste de tipul „se dau portocale”, nauruanii se bulucesc disperați la uși, pentru a pune mâna pe prețioasele surse de vitamine. Ei nu mai au cum să cultive. În urma exploatărilor de fosfați, Nauru a rămas, pur și simplu, fără țărână. După cum se vede și din ima­ginile transmise din satelit, ceva pământ mai există numai în zona de coastă, unde sunt construite și casele localnicilor și unde mai cresc niscaiva coco­tieri, precum și în zona unei lagune numite Buada, unde se găsesc bananieri, ananași, legume, arbori pandanus și unii copaci cu lemn de esență tare. În rest, adică pe 80% din suprafața insulei Nauru, nu mai există decât teren arid, înțesat cu bolovani de calcar, a căror înălțime poate atinge și 15 m. Nici vorbă de agricultură aici. E un deșert de roci, pe care nici măcar o clădire nu mai poți să constru­iești. Și pescuitul a fost distrus. Mineritul a avut efecte dramatice și asupra zonei economice exclu­sive din jurul insulei: nu mai puțin de 40% din formele de viață marine au pierit, căzând victime reziduurilor de fosfați. În ce privește turismul, în prezent, „Insula fermecată” a rămas fără luxurianta ei vegetație, nemaioferind decât un peisaj dezolant, dominat de piatră și rugină.

HAITI

• Tăierea pădurilor a dus la curgerea munților •

Din nefericire, Republica Nauru nu este singura țară din lume rămasă în ultimele decenii fără sol. Un alt exemplu este cel al Republicii Haiti, din Ma­rea Caraibilor, care a ajuns însă în această si­tuație din motive de altă natură: tăierea pădurilor.

În urmă cu 500 de ani, când europenii au pus pentru prima dată piciorul aici, Haiti era acoperit de păduri în proporție de 75%. În perioada colo­nială, ele au fost însă în mare parte defrișate, astfel încât să poată fi practicată agricultura la o scară cât mai largă. În 1804, Haiti și-a obținut independența, dar autoritățile locale s-au pus la rândul lor pe de­frișat – de această dată, pentru a exporta lemnul și a ob­ține astfel niște bani. În paralel, mulți dintre locui­torii republicii insulare, care trăiesc într-o proporție covârșitoare la limita subzistenței, au fost nevoiți să practice în continuare agricultura, pentru a-și putea duce traiul de pe o zi pe alta. Pe la 1900, Haiti era încă împădurit în proporție de 50%. Astăzi, procentul s-a redus la circa 30%. Unui de­zastru i-a urmat altul. După tăierea pădurilor, pă­mântul a început să curgă. Haiti vine de la termenul Ayiti, care se poate traduce prin „ținutul munților înalți”. Ei bine, când munții nu mai au suficientă vegetație cât să țină solul pe loc (fenomenul se pe­tre­ce și-n Ro­mânia, în zonele de mari tăieri), pă­mântul ajun­ge, în urma ploilor, să se scurgă treptat și inexorabil în ape. Problema este acutizată de viituri, care se produc tot mai des și în forme tot mai dramatice, din moment ce în calea apei care se scurge de pe versanți nu mai este niciun obstacol. Așa se face că munți întregi din Haiti au devenit astăzi complet arizi, semănând cu cei pe care-i ve­dem prin Afganistan. Soluții există. O mulțime de fundații și ONG-uri s-au implicat în regiune, încer­când să re­me­dieze problema, în special prin diverse programe de reîmpădurire. Lucrurile nu sunt însă atât de sim­ple. Din cauza sărăciei lucii cu care se confruntă populația rurală, s-a ajuns la un cerc vicios. Țăranii au o producție agricolă tot mai mică, pentru că solul este din ce în ce mai puțin și de calitate tot mai îndoielnică, în urma procesului de eroziune. Pentru a supraviețui următorului sezon, ei sunt siliți să defrișeze noi porțiuni de teren. În plus, oamenii au nevoie să taie lemn și pentru a se încălzi. Iar defri­șările nu fac, pe termen mediu și lung, decât să agra­veze problema eroziunii. Ris­când să moară de foame, în absența următoarei re­colte, țăranii nu au privit cu ochi buni inițiativele privind reîmpădurirea care le-ar fi luat din puținul teren rămas. Din feri­cire, ONG-urile implicate în zonă s-au lămurit, între timp, cum stau lucrurile, și au schimbat strategia, punând un mare accent pe educarea oamenilor, care trebuie făcuți să înțeleagă că, dacă persistă în defri­șări, vor rămâne doar cu stâncă stearpă sub picioare. Autoritățile au decis să intervină, la rândul lor, pentru a remedia situația, și au susținut un amplu proiect vizând plantarea a nu mai puțin de cinci milioane de copaci pe an.

Nauru și Haiti sunt doar două dintre nenumăra­tele exemple care ilustrează că natura nu se lasă violentată în exces. Doamne ferește de răzbunarea ei. Cine se joacă cu echilibrul ecologic sfârșește prin a plăti un preț amar. În cauză este și România, o țară aflată, și ea, în plină febră a defrișărilor. Inun­dațiile din ultimul timp arată că prețul nechib­zuinței începe să fie plătit. Poate nu acum și nu de noi, dar cu certitudine într-un viitor nu prea înde­părtat de urmașii noștri, cărora, ar fi o crimă să le lăsăm moștenire doar pământ pârjolit și amintirea totalei lipse de responsabilitate a înaintașilor lor.

SELENA LASCU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian