Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Amintiri din ograda bunicilor

Adina Rosetti

Scrumbii la grătar

„Care e mâncarea ta preferată?”, m-a întrebat de curând băiețelul meu. M-aș fi putut gândi la o mulțime de feluri sofisticate, dar am răspuns imediat: scrumbiile pe care mi le făcea Taiu la grătar și salata de roșii culese de Nona, din grădină. Precum „madlena” lui Proust, simpla evocare a fost de-ajuns să mă trimită înapoi, în vacanțele de vară din copilărie. Atmosfera încremenită de căldură de pe străzile Brăilei și răcoarea plăcută din curtea noastră, limonada rece din după-amiezele leneșe, în care mă mutam cu cartea dintr-o cameră în alta și-apoi, când arșița se mai domolea, la masa de lemn din curte sau în hamacul atârnat în gră­dină, între doi cireși.

În orice moment al zilei aș fi intrat în bucă­tărie, aș fi găsit-o pe Nona, fie întinzând un aluat pentru vreuna dintre prăjiturile ei fabu­loase, fie supraveghind cuptorul, fie organizând complicata operațiune a pregătiriii conservelor pentru toamnă. Aici eram mobilizați toți, cu sarcini precise, iar ea ne dirija du-te-vino-ul continuu, care nu se potolea decât când cămara se umplea de borcane cu zacuscă, suc de roșii și gem de piersici. Spre seară, când curtea încinsă de căldură era stropită cu furtunul și din straturile de regina-nopții se ridica un miros amețitor, începeau vizitele. Vecinele băteau la ușă, cu nepoatele de-o mână, iar în cealaltă cu câte-un platou cu fursecuri sau plăcinte de-abia scoase din cuptor. Îmi plăcea să casc gura la masa lor, pe care apăreau cafele aburinde, în ceșcuțe cu margini aurite, păhărele cu lichior sau vișinată și, uneori, țigări Kent, modelul lung, fumegând în scrumiere grele de cristal. Ne prindea miezul nopții în curte, sub bolta de viță de vie, la lumina câte unui felinar de grădină, și noi, copiii, moțăiam pe șezlonguri, dar nu ne dădeam duși la culcare cu nici un chip, preferând să ne contor­sionăm în poziții incomode și să ne lăsăm pișcați de țânțari, numai ca să auzim, ca prin vis, con­versațiile în care bunicii noștri povesteau despre vremurile de odinioară. Despre Brăila, care fusese un oraș plin de viață și de farmec: negus­tori și armatori, greci, turci sau evrei făceau afa­ceri în port, navele aveau mereu ceva de descărcat și de încărcat, în grădinile de vară se cântau romanțe până dimi­neața, iar tinerii se întorceau de la che­furi în convoaie de trăsuri, în urma cărora venea încă una, în care călătoreau doar pălăriile sau jobenele. Ăsta era unul dintre amănuntele pe care nu le înțe­legeam, dar care mă fascina. Apoi, când mi se lipeau ochii de somn, urma partea mea preferată, aia în care bunicul, după ce băuse mai multe șprițuri decât îl lăsa bunica, începea să povestească, plin de nostalgie, cum se cunoscuseră ei doi pe faleză. Puteam să ascult la nesfârșit povestea lor de dragoste, începută în anii în care în lume izbucnea al doilea mare război. Pe faleza Brăilei, un băiat cu mustăcioară, care se plimba cu bicicleta, întâlnește două fete ieșite la promenadă. Una obișnuită și alta neasemuit de frumoasă. Cea obișnuită a început să-i facă ochi dulci și l-a rugat să le învețe să meargă pe bici­cletă. I-a dat întâlnire în trei, la film și la cofetărie, iar el s-a dus numai pentru că spera să vină și cealaltă, cea neasemuit de frumoasă, dar foarte tăcută, ai cărei ochi verzi l-au fermecat pentru tot restul vieții. După ce le-a condus acasă pe amândouă (stăteau pe aceeași stradă), și-a luat inima-n dinți, s-a întors din drum și a su­nat la ușa fetei fru­moase cu ochi verzi. Maria a ieșit în prag, el i-a făcut prima declarație de dra­goste, și de-atunci n-au mai ieșit decât ei doi. 

– Mai termină cu povestea asta, moș pi­sălog ce ești, îi spunea bunica amuzată, deși ghi­ceam că-i făcea plăcere, iar bunicul o privea cu ochi de îndrăgostit, deși mustăcioara lui era acum albă și vremurile se schimbaseră. Nu vezi c-au adormit copiii, numai tu nu termini cu șprițurile!, îl mustra ea și se apuca să strângă masa, musafirii plecau pe la casele lor, iar bunicul mă lua în brațe, așa adormită cum eram, și mă ducea în pat. În cameră mirosea amețitor a regina-nopții, iar eu visam până dimineața orașul de pe malul Dunării, faleza și grădinile de vară, trăsura care ducea pălării, vapoarele ancorate în port și pe bunicii mei tineri și îndrăgostiți, așa cum au rămas, de altfel, până la sfârșitul vieții. 

Cosmin Perța

Ziua de montă

Bunicul creștea cei mai mari și mai frumoși tauri din zonă. Taurii noștri erau supli și mus­culoși, și când ieșeau din grajd, pământul se cu­tremura sub picioarele lor și oa­menii se înspăimântau de for­năitul lor gros. Prin urmare, nu era de mirare că mai toată lumea din sat își aducea ju­nincile și vacile pentru montă la noi. Bunicul avea o zi specială pentru asta. În mod normal, zilele de montă în sat erau sâm­băta, dar, cum bunicul era adventist, ziua în care dădea el drumul taurilor era vinerea.

În vara aceea era deosebit de cald. Pământul era crăpat și sfărâmicios, scoteam apă cu găleata din fântâna aproape secată, pentru a uda merii și prunii mai tineri, de frică să nu-i pierdem. Pârâul din spatele casei, care primăvara se umfla și amenința să ia colejna pe sus, acum era un biet firicel de apă, în care câteva familii de raci și câteva zeci de peștișori leșinați se luptau să supraviețuiască. Oricâte pietre puneam în baraj, apa nu se strângea și nu se ridica mai sus de glezne. În vara aceea nu urma să avem scaldă.

M-am trezit dimineața devreme. Îmi băgam degetele și, uneori, mâna, până la încheietură, în crăpăturile pământului, scormonind după râme pe care să le arunc găinilor, când am văzut norul de praf – colbul de pe drum, gros de un lat de palmă, ridicat sub copitele animalelor – și am auzit primele mugete: mi-am amintit pe loc – era vineri, ziua de montă!

Bunicul avea încredere într-un singur om care să îl ajute cu taurii: în mine, pentru că îi cunoșteam și ei mă cunoșteau și pentru că știam exact ce am de făcut. Singurul care îi putea struni era el. Orice alt bărbat încerca să îl ajute nu făcea decât să enerveze taurul și mai tare și să se pomenească azvârlit cât colo sau, și mai rău, împuns. Bunicul nici nu folosea clești pentru nări ca să îi liniștească, îi prindea de nări cu degetele goale și plimba ditamai namilele de o tonă jumate în urma lui, ca pe niște cățeluși. El avea 70 de ani și 75 de kilo­grame, eu aveam 9 ani și 30 de kilograme. Nu mărimea sau greutatea contau, ci încrederea și, într-un fel, dragostea dintre noi și animalele acelea superbe. Deși în mod normal, lucrul cu taurii era una dintre activitățile mele preferate, în vinerea aceea nu eram prea fericit că urma să îl ajut pe bunicul la montă, până încolo, după prânz. Aveam alte planuri. Undeva, în capătul satului, urma să aibă loc în dimineața aceea un fel de campionat de fotbal pentru copii și ado­lescenți. Feciorii din mai multe sate se înțe­leseseră să se adune și să se împartă în echipe, pentru a vedea care-i mai talentat la jocul cu cauciucul chinezesc, că minge adevărată nu avea nimeni.

Primisem și eu promisiunea că voi fi rezervă într-una dintre echipele de la noi. Era limpede că nu aveam nicio șansă, mai ales în fața celor mari, dar microbul provocării și adrenalina competiției mă chinuiseră groaznic vreo săptămână întreagă de când aflasem. Adormeam greu, imaginân­du-mi stadioane uriașe, cum auzeam la radio, și imaginând fente fantastice pe care le făceam în fața unor adversari de talia lui Ruud Gullit, cel puțin. Zile la rând mă furișasem în spatele colejnei și șutam într-o minge spartă, descoperită prin pod, încercând să îmi perfecționez execuția. Iar acum, în ziua marelui meci, era zi de montă.

După primele trei vaci, soarele era deja sus, iar eu luasem decizia, cu orice risc. L-am mințit pe bunicul că mă duc până în casă să beau apă și am luat-o prin spatele grajdului și dus am fost. Mi-am prins echipa încă neintrată în focuri și am jucat și eu vreo 15 minute, cât m-au lăsat. Dar eram fericit. La întoarcere, mă așteptam să mă bată bunicul. Și apoi să mă ocărască zile în șir. Dar el nu a zis nimic. Nici nu se uita la mine. Și asta a fost o pedeapsă mai cruntă decât bătaia. Nu a vorbit cu mine o săptămână.

Am aflat mai târziu că după ce a terminat cu vacile oamenilor a luat o joardă și a pornit după mine. A ajuns la crâng chiar când jucam și eu. Și când a văzut cât de neîndemânatic loveam în bășica aceea, dar cât de îmbujorat și de bucuros eram, a hotărât să mă lase în pace. I-a spus bunicii doar atât: „Că se tăvălea el, că se tăvălea mingea, totuna era”. Și a zâmbit.

Otilia Țeposu

Păpușa de lut

Am scris de multe ori despre copilăria mea și nu obosesc niciodată povestind-o. Sunt un om fericit, pentru că pot să mă întorc cu ușurință la acele zile și să mă încălzesc încă la soarele uriaș al verilor de atunci. Mai pot să simt și acum umbra nucului drag, care mi-a vegheat primele jocuri, iar mirosul crud-amărui al frunzelor lui a umplut deja și această dimi­neață. Am avut norocul și bucuria să cresc în casa și curtea bunicii mele, Buna, mama tatălui meu, de­parte de oraș, lângă o pădure bă­trână. Capătul ei nu l-am văzut nici­­când, dar mereu mi l-am ima­ginat ca pe un loc al tuturor po­si­bi­lităților. Dincolo de pădurea aceea, totul se putea îm­pli­ni pe măsura do­­rințelor mele, chiar dacă erau încă nelă­mu­rite. Așa că pădurea a fost multă vreme prelungirea tainică, secretă, a curții în care am crescut. Din acest motiv, și jocu­rile mele (solitare cel mai adesea, fiindcă am fost singură la părinți, până la șapte ani) erau de cel puțin două categorii. Primele, de care mă plictiseam cam re­pede, erau acelea în care o imi­tam pe Buna în tot ceea ce ve­deam că face de-a lungul unei zile. În colțul meu de joacă încropisem, în mic, din pietre, lemnișoare, frunze și crengi, un fel de gospodărie ca a Bunei, pe care o imitam până și în felul în care-și ținea degetele când își lega bas­maua pe cap. O urmăream pe Buna, fără ca ea să-și dea seama, îi pândeam mișcările și-mi do­ream enorm să fiu ca ea. Să mă mișc atât de ușor între toate cele ce alcătuiau gospodăria aceea mare, să știu când să fac una și când alta, cum să așez ouăle sub cloșcă, cum să frământ pâinea, cum să aranjez lemnele în șiraguri înalte, fără ca acestea să se prăvălească. Mă uimea ușurința cu care tăia aluatul în tăiței subțiri, subțiri, pentru supa de găină de duminică, hotărârea cu care amesteca în căldarea în care făcea dulcețuri și magiun, grija cu care „împistrea” prăjiturile și tortele de sărbători, bucuria jucăușă cu care intra în casă iarna, când aducea de afară hainele spă­late, întărite de ger, ca niște platoșe uriașe de frig. Mă străduiam s-o copiez în toate și mă ima­gi­nam peste ani purtând ca ea o năframă alburie cu picățele mărunte, legată la spate peste un conci cenușiu. Dar oricât m-am străduit s-o ur­mez în ceea ce făcea, n-am reușit pe deplin. De aceea, de la o vreme, după ce-am mai crescut, mi s-au părut mai ciudate, mai interesante, mai de neexplicat și cu atât mai incitante și atrăgă­toa­re momentele în care Buna, după ce-și termi­na treburile din gospodărie, se așeza pe scău­nașul rezemat de trunchiul bătrân al viei și privea către pădurea de dincolo de gard. Putea să stea așa nemișcată multă vreme și nu puteam înțelege atunci de ce. Ce vedea oare acolo, mă străduiam să înțeleg, ce asculta, ce auzea, în afară de cântecul neobosit al păsărilor?

Țin minte ziua în care mi-a făcut loc pe scăunel lângă ea. Fără vorbe, fără îndemnuri, în tăcere cuminte și chiar cu un fel de uimire sfi­oasă, Buna mea, care în alte împrejurări se purta ca un căpitan, m-a învățat să privesc, să gust, să cunosc frumusețea pădurii care ne era vecină, a lumii care începea peste gard.

Așa au început celelalte jocuri din curtea copilăriei mele, acelea în care îmi imaginam ceea ce este dincolo de ceea ce cunoșteam deja, de ceea ce-mi era apropiat, familiar. Vai, cât de colorate au fost și sunt încă jocurile acestea… Și cât de bine pot ele să umple golul unor după-amiezi cenușii!

Târziu, când am început s-o întreb de una și alta, după ce-am tăcut multă vreme, exact ca ea, am priceput și mai bine din răspunsurile ei că ceea ce este în mintea mea poate fi mult mai mi­nu­nat și mai interesant, uneori, decât ceea ce pot vedea. Într-o dimineață de vară, pe cărarea care ducea spre pădure, m-am jucat în lutul galben înmuiat de ploaie. Nu știu de unde mi-a venit gândul să-mi fac din lut o păpușă. A ieșit un fel de om în miniatură, nu mai mare de-o palmă, cu mâini, picioare, cap, burtă și spate. În timp ce-l modelam, țin minte și acum, am simțit că fac ceva cu totul nou, ceva deosebit de tot ce trăisem până atunci. Acum știu că acela a fost momentul în care m-am desprins, cumva, de curtea bunicii, că am trecut dincolo de pădurea pe care ea o pri­vea tăcută, în amurg, și că am ajuns în tărâmul visului. Și pentru că ea m-a învățat asta, nu pot decât să-i mulțumesc, cu vorbe pe care tot ea mi le-a deslușit, sau cu tăceri al căror tâlc îl va pricepe negreșit. Poate că și în lumea de dincolo sunt păduri…

Valentin Iacob

Bunicul Iacob și paradisul

Verile copilăriei mele au avut un avantaj ne­mă­surat: curtea bunicilor era și curtea casei noas­tre. Și nu era orice fel de curte: bu­nicul o gân­dise și o făcuse cu mâna lui, în spatele casei de lângă Mânăs­ti­rea Cașin, din București. Era un uni­vers fabulos, o feerie a vieții la țară, care înflorea și creștea acolo, vigu­roasă și tainică, în plină Capitală. Un colț de Rai, cotropit de o splendoare săl­batică, încropit cu migală de buni­cul meu. O picătură de Paradis pierdut, despre care n-ai fi ghicit că există dincolo de porțile ace­lei vile din cartierul Domenii, cartierul rezidențial al Bucureștiului. Căci bunicul meu, Iacob, care fusese inginer silvic, tocmai ieșise la pensie, și ca să nu se aplatizeze în capcana de asfalt a ora­șului, își făcuse grădina aceea mirabilă, grădina co­pilăriei mele, de o diversitate și luxurianță ului­toare. O arcă a lui Noe, plină de plante.

Erau acolo rânduri lungi de viță-de-vie, care copleșeau în întregime grădina, și de care bunicul se ocupa toată vara – de la legat și stro­pit, până la făcutul vinului. Și în vremea asta, îmi explica, pasionat și răbdător, toată magia aceea a prefacerii boabelor coapte de struguri în licori parfumate și amețitoare. Iar bunicul făcea vinuri rare și nobile – din care îmi dădea să gust și mie câte puțin, cu porții ca de împăr­tășanie. Țin minte că avea și un butuc de stru­guri ghiurghiulii – așa, ca în faimosul cântec al Mariei Tănase. Vinurile bunicului erau făcute dintr-un amestec de soiuri cum n-am mai întâlnit nicăieri, de atunci. O ști­ință pe care o stăpânea ca un vră­jitor. Bunicul făcea tot felul de minuni din strugurii lui, chiar și coniac a făcut într-un an, acolo, nu departe de Arcul de Triumf. Dar din toată grădina aceea plină de piersici, caiși și smo­chini, strecurați ca niște santinele cu frunze, prin vie, un singur pom era cinstit cu adevărat și era aproape ve­nerat de bunicii mei: un prun renglot.

Renglotul acela fusese primul copac din viața mea în care mă că­ță­rasem. Prima aventură a vieții me­le, curmată, brusc, de bunica. Nu aveam nici doi ani și mă cățărasem în pie­­lea goală, până hăt, sus, pe trun­chiul renglotului. Poate că mă ademeniseră fruc­tele lui mari și zemoase, la care bunicii mă dedul­ciseră deja. Dar, din cine știe din ce motive ne­cu­nos­cute, înainte de aventură, îmi lepădasem spielhosenul la rădăcina groasă a copacului. Și bunica, văzân­du-mă mic, gol și captiv în copac, a țipat. Iar eu, spe­riat, mi-am dat drumul frumușel, până jos, ți­nându-mă strâns de trunchiul renglo­tului cu coaja lui aspră, ca spinarea unui arici. M-am zgâriat tot, dar fără urmări nefaste, mai ales în ceea ce pri­vește viitorul meu băiețesc. De atunci, renglotul devenise un totem. Ai mei îl ară­tau cu o venerație delicată tuturor celor care pă­șeau în Paradisul vegetal al bunicului… Era primul copac în care mă urcasem, primul meu contact cu verticala…

Într-o primăvară timpurie, l-am găsit uscat. Dar chiar și așa, cum stătea acolo, în grădina bu­nicilor, înnegrit pe cer ca o amintire veche, tot mai avea ceva din forța lui sălbatică și ocrotitoare. În primăvara aia, viața mea s-a schimbat. Odată cu ren­glotul, se uscase și copilăria mea.

Pagini ilustrate cu reproduceri după picturi de HORIA BERNEA, CORNELIU PETRESCU, ILIE BOCA

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian