Genetica dezleagă enigme arheologice

Tehnicile de secvenţiere şi manipulare ale ADN-ului sunt adesea privite cu reti­cen­ţă, din cauza rezultatelor catastro­fale, „con­tra naturii”, la care pot duce. Totuşi, ca în aproa­pe orice domeniu ştiinţific, şi în acest caz, vorbim despre „o monedă cu două feţe”: aceleaşi tehnologii pot să aibă un caracter pozitiv, aju­tân­du-i pe cercetători să desluşească mistere vechi de milenii. Iată, în continuare, trei descoperiri ar­heo­logice de ultimă oră, extrem de importante, care validează studiile genetice responsabile.

Originile filistenilor biblici

Filistenii sunt celebri în istoria lumii, datorită numeroaselor relatări din Biblie, unde joacă rolul „inamicului numărul 1” al israeliţilor. Paradoxal, însă, textele străvechi ne spun foarte puţine despre origi­nile filistenilor – în esenţă, nu ştim despre ei decât că au venit din Caf­tor, aceas­ta fiind denu­mi­rea între­buinţată în pe­rioada Epo­cii de Bronz pentru a de­sem­na insula Creta: „Oa­re nu sunteţi voi, fe­ciori ai lui Israel, pentru Mine, ca şi Cu­şiții?, zice Domnul. Oare n-am scos Eu pe Is­raeliţi din pămân­tul Egip­tului, pe Filisteni din Caftor şi pe Sirieni din Chir?” (Amos 9:7) În urmă cu mai bine de un secol, egip­tologii au venit cu ideea că un grup etnic numit „peleset”, în textele egiptene datând de la finele secolului al XII-lea î.e.n., era totuna cu gru­pul etnic al filistenilor biblici. În respectivele înscri­suri se susţinea că aceia din neamul peleset veneau „din­spre insule” şi atacau ceea ce azi repre­zintă terito­riul Ciprului, cât şi coastele Turciei şi Siriei, încer­când să invadeze şi Egiptul.

Între 1985 şi 2016, „Expediţia Leon Levy din Aşkelon”, un proiect al Muzeului Semitic Harvard, a realizat cercetări ample, căutând informaţii pe acest subiect în Aşkelon, una dintre cele cinci cetăţi importante ale filistenilor – conform relatărilor din Biblie. Echipa condusă de fondatorul proiectului, regretatul Lawrence E. Stager, şi ulterior de Daniel M. Master, care a preluat directoratul „Expediţiei”, a descoperit că, în perioada secolului al XII-lea î.e.n., în stilul de viaţă din cetatea Aşkelon au inter­venit modificări semnificative, modificări pe care le-a pus în relaţie cu sosirea filistenilor. Iniţial, au existat unele voci care au susţinut că respec­tivele modi­ficări culturale au fost doar rezultatul schim­burilor comerciale şi al spiritului imitativ al localni­cilor, nu al unei mişcări substanţiale de populaţie. Totuşi, noul studiu definitivat de Master în 2019, rodul a peste 30 de ani de cercetări arheologice mi­nuţioase şi al unor studii genetice de amploare, rea­lizate cu tehnologii de ultimă generaţie, a con­clu­zionat, în mod argumentat, că sosirea filistenilor în partea de sud a Levantului a implicat o deplasare ma­sivă de populaţie dinspre vest, care s-a petrecut în perioada de tranziţie dinspre Epoca de Bronz înspre cea a Fierului.

Cercetătorii au recuperat date genomice de la 10 indivizi care au trăit în Aşkelon, exact în această perioadă de tranziţie. Datele extrase din rămăşi­ţele lor au permis comparaţii cu locuito­rii cetăţii şi ulterior ai oraşului Aşkelon din toate perioadele istorice. Astfel, cercetătorii au ajuns la concluzia că locuitorii Aşkelonului de la începutul Epocii Fierului prezintă o pronun­ţată componentă genetică europeană, ceea ce confirmă infuzia de popu­laţie dinspre Europa, mai precis confirmă sosi­rea filistenilor „din­spre insule”, probabil „din Caf­tor”! Michal Feldman, de la Institutul de Ştiinţe ale Istoriei Omului „Max Planck” din Jena, unul dintre membrii echipei de cercetare, a explicat: „Modelul nostru pare să indice bazinul genetic sud-european, ca posibilă sursă (a populaţiei nou sosite în Aşkelon la începutul Epocii Fierului). Studiile pe care le vom realiza în continuare pe noi mostre vor putea să identifice chiar mai precis populaţia care a introdus componenta europeană în Aşkelon”. De ase­me­nea, Choongwon Jeong, cercetă­tor la acelaşi in­stitut, a ară­tat că anali­zele genetice pe mostre provenind de la in­di­vizi care au trăit în Aşke­lon către finele Epocii Fie­ru­lui nu mai prezintă com­po­nenta genetică euro­pea­nă: „În cursul a mai puţin de două secole, amprenta aceasta gene­tică, introdusă la înce­putul Epocii Fieru­lui, DISPARE, pă­rând să se dilueze în bazinul genetic levantin”. În traducere: deşi pentru vecinii lor, lo­cui­­to­rii din Aşkelon au rămas o pe­rioadă îndelun­gată „filisteni”, filistenii adevăraţi au dispărut mult mai devreme din istorie, căsătoriile mix­te cu membri ai grupurilor levantine anulându-le, în scurtă vreme, amprenta genetică distinctivă.

Vechii egipteni se înrudeau îndeaproape cu populațiile din Orientul Apropiat

Egiptul este o zonă excelentă pentru studiul popu­laţiilor antice: are o istorie bogată şi bine docu­men­tată, iar amplasarea geo­gra­fică şi interac­ţiunile cu grupurile etnice din te­ri­toriile apropiate din Africa, Asia şi Eu­ropa fac ca Egip­tul să fie o regiu­ne deosebit de dinamică. Prin urmare, era lo­gic ca oamenii de ştiinţă să-şi do­rească să ape­leze la cele mai re­cente tehnici şi tehno­logii, pentru a obţine infor­maţii noi din această sursă atât de rodnică. Din păcate, însă, până de curând, studiile ge­netice ale mu­miilor egiptene anti­ce au fost ex­trem de rare, din pri­cina pro­ble­melor legate de meto­dologie şi de contaminare. Johannes Krause, direc­torul Institutului de Ştiinţe ale Istoriei Omului „Max Planck”, a explicat: „Clima egipteană fierbinte, nivelul ridicat de umiditate din multe mor­minte, cât şi unele dintre substanţele chimice folo­site pentru mumificarea trupurilor contribuie la degradarea ADN-ului, astfel că, din aceste motive, supravie­ţuirea pe termen lung a ADN-ului din mu­miile egiptene era improbabilă”. Totuşi, o echipă inter­naţională de cercetători de la Universitatea din Tübingen, de la Institutul „Max Plank”, de la Uni­versitatea Cambridge, de la Academia Poloneză de Ştiinţe şi de la Societatea de Antropologie, Etnolo­gie şi Preistorie din Berlin a prelevat mostre de la 151 de indivizi mumificaţi, proveniţi din situl ar­heo­logic Abusir el-Meleq, din două colecţii antro­pologice şi din Colecţia de Cranii „Felix von Lus­chan”. Din aceste mostre, s-au recuperat ADN-ul mitocondrial a 90 de indivizi şi date genomice ample pentru alţi 3 indivizi. Alexander Peltzer, unul dintre membrii echipei, a precizat: „Am fost inte­resaţi în mod deosebit să studiem modificările, dar şi continuităţile materialului genetic al locuitorilor din anticul Abusir el-Meleq”. Cercetătorii au vrut să înţeleagă dacă populaţiile investigate au fost afectate, la nivel genetic, de cuceririle străine şi de dominaţiile intervenite în perioada istorică studiată, pentru ca ulterior, datele obţinute să fie comparate cu materialul genetic al egiptenilor moderni. „Am vrut să vedem dacă, într-adevăr, cucerirea Egiptu­lui de către Alexandru Macedon, dar şi cuceririle altor puteri străine, au lăsat o amprentă genetică asupra populaţiei egiptene antice”. Cercetările au demonstrat ceva uluitor: materialul genetic al egip­tenilor antici era cel mai apropiat de acela al popu­laţiilor antice din Levant, de asemenea, fiind foarte apropiat de materialul genetic al populaţiilor neo­litice din peninsula Anatolia şi din Europa de Sud! Vreme de 1300 de ani, portretul genetic al comu­nităţii din Abusir el-Meleq nu a fost aproape deloc afectat de cuceririle străine. În schimb: materialul genetic al egiptenilor moderni este cu aproximativ 8% mai apropiat, la nivel nuclear, de acela al popu­laţiilor africane sub-sahariene, decât de acela al egiptenilor antici! Ceea ce înseamnă că influenţa genetică africană sub-sahariană a intervenit abia în ultimii 1500 de ani!

Dincolo de aceste descoperiri absolut surprin­zătoare, care ar putea să rescrie părţi importante din istorie, cercetările realizate de această echipă in­ternaţională au mai demonstrat şi că mumiile egip­tene pot să reprezinte o sursă de ADN antic extrem de solidă, datele astfel obţinute de arheologi rafi­nân­du-ne perspectiva asupra istoriei Egiptului, ba chiar şi a umanităţii.

ADN-ul din semințe antice de struguri ne arată ce vin beau romanii

Apelând la tehnici similare celor folosite pentru extragerea şi „traducerea” ADN-ului uman, o echi­pă internaţională formată din cercetători din Marea Britanie, Danemarca, Franţa, Spania şi Germania a reuşit să decodeze şi să compare profilul genetic a 28 de seminţe de struguri descoperite în situri arheologice, seminţe datând din Epoca Fierului, din perioada romană şi din Evul Mediu. Surpriza cea mai mare a fost aceea că oamenii de ştiinţă au izbutit să stabilească legături directe cu seminţe ale unor varietăţi de struguri din prezent.

Se bănuia demult că în special strugurii Pinot Noir au profilul genetic identic sau foarte asemănă­tor cu acela al unor plante cultivate în urmă cu 2000 de ani sau chiar mai bine, însă până acum nu existau posibilităţile tehnice pentru a verifica această teorie. Iată însă că misterul a fost elucidat. Doctorul Nathan Wales, de la Universitatea din York, Marea Britanie, a explicat: „Din mostrele de seminţe de struguri pe care le-am avut la dispoziţie, am iden­tificat nu mai puţin de 18 semnături genetice dis­tincte, inclusiv un set de seminţe genetic identice, seminţe provenite din două situri arheologice roma­ne, dar aflate la o distanţă de mai bine de 600 de kilo­metri unul de celălalt”. O altă sămânţă dezgro­pată într-un sit din Orléans, din centrul Franţei, s-a dovedit a avea profilul genetic identic cu acela al varietăţii Savagnin Blanc (a nu se confunda cu Sau­vignon Blanc), ceea ce înseamnă că acest tip de viţă-de-vie e cultivat, fără întrerupere, de cel puţin 900 de ani – tehnica folosită fiind aceea de butăşire a plantei ancestrale! Savagnin Blanc este o varietate care a fost extrem de populară vreme de secole de-a rândul, deşi azi nu mai este cultivată decât într-o zonă restrânsă din regiunea Jura, din Franţa – unde, din aceşti struguri, se produce un tip de vin foarte scump, numit Vin Jaune – şi în alte câteva zone din Europa Centrală – unde vinul produs din aceşti stru­guri poartă denumirea de Traminer. Faptul că această varietate continuă să existe înseamnă că, dacă vrem, azi putem să aflăm ce gust avea unul dintre cele mai apreciate dintre vinurile romane! Mai mult, conform asigurărilor date de doctorul Jazmín Ramon-Madrigal, cercetător postdoctoral la Universitatea din Copenhaga şi membru al echipei internaţionale implicată în acest studiu, eforturile oamenilor de ştiinţă în acest sens nu se opresc aici: „Din scrierile unor autori şi naturalişti romani, pre­cum Plinius cel Bătrân, ştim că romanii aveau cu­noştinţe avansate în ceea ce priveşte producţia de vin şi că ei atribuiseră diverse denumiri unor diverse varietăţi de struguri, însă, până în prezent, ne-a fost imposibil să facem legătura între denu­mirile latine şi varietăţile moderne. Acum, însă, da­torită geneticii, avem şansa să descoperim cu exac­titate ce struguri aveau romanii în vii. Am iden­tifi­cat Savagnin-ul Blanc şi aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce altceva mai beau romanii”.

Foto: SHUTTERSTOCK (2)