Casa dispărută a lui Titu Maiorescu

– Cu greu ne putem imagina astăzi că în locul unde a fost amenajat părculețul din spatele celebrului bloc Eva din București a existat una dintre cele mai vizitate și cunoscute case din Capitală – casa eminentului intelectual Titu Maiorescu. Dispariția acelei clădiri se înscrie în istoria dramatică a orașului, care s-a tot transformat în anumite locuri atât de mult, încât un locuitor de odinioară, nu mai mult de o sută de ani în urmă, nu l-ar mai recunoaște dacă ar avea ocazia să se mai plimbe pe străzi –

Adversarul „formelor fără fond”

Planul cadastral realizat în 1911 confirmă fără dubiu că fix pe acest loc, la intersecția fostei străzi Mercur cu strada Nicolae Golescu s-a aflat locuința marelui critic literar. Strada Mercur a fost tăiată în două de Bulevardul Magheru, iar aici a rămas un capăt, folosit acum ca loc de parcare. Peste drum, se afla casa diplomatului M. Mitilineu (despre care am scris în F. AS numărul 1374) și casa lui Nicu Cerkez, din păcate, dispărută și aceasta.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, în 15 februarie 1840, părinții săi fiind Ioan Maiorescu, ardelean de prin părțile Blajului, mai exact din comuna Bucerdea Grânoasă (numele său inițial a fost Trifu, dar a ales numele Maiorescu pentru a-și arăta înrudirea cu cărturarul Petru Maior), și Maria, originară din Vălenii de Munte, din neamul Popazu, cu rădăcini balcanice. De la Craiova, familia s-a stabilit la Brașov, apoi la Viena, locuri unde Titu a fost elev, de la pri­mară până la liceu. Itinerariul acesta, pornit din capitala Olteniei, a fost stabilit de opțiu­nile pro­fesionale ale tatălui său, care a fost ba ins­pector școlar, ba ziarist vienez, ba func­ționar al Ministerului de Justiție. Peregrinările de­cise de părinții săi i-au fost de folos tână­rului stu­dios, fiindcă a reușit să învețe la școli bune, dar a avut și ocazia să cunoască realități diferite, de la o provincie la alta, de la o țară la alta. Elev strălucit la Academia Tereziană din capi­tala Imperiului Habsburgic (a absolvit ca șef de promoție), a fost și un student pe măsură, reu­șind să obțină o diplomă în litere și filozofie și una în drept. În 1862, s-a întors în țară, în noul stat România, format în urma Unirii din 1859. Fiind o epocă de reforme pe toate pla­nurile, de desprindere de influența orientală, un intelectual ca Titu Maiorescu, școlit în Occident, era omul potrivit la locul potrivit. Numai că Maiorescu nu a fost parti­zanul adoptării necondiționate a civilizației apu­sene. Dimpotrivă, a militat în cadrul „Ju­nimii”, societate culturală înființată la Iași, împreună cu alți câțiva prieteni, pentru înnoiri conforme cu specificul nostru național. Altfel, românii vor avea parte în viața publică și pri­vată de „forme fără fond”, o formulă memo­rabilă, brevetată chiar de Maiorescu.

O viață cu peripeții

Viața lui Maiorescu nu a fost nici pe de­parte una senină, olimpiană, bine articulată, așa cum erau discursurile sale teoretice sau parla­men­tare, unde ideile se legau mult mai bine decât eve­ni­mentele propriei sale existențe. A avut parte de pro­cese, inclusiv de imoralitate, dar finalmente a fost achitat. A fost demis de la conducerea unor ins­ti­tu­ții, destituit pentru scurt timp din învățământ, dar alteori și-a dat singur demisia, cum s-a întâm­plat în 1868, când a părăsit Societatea Academică Ro­mâ­nă, deși se număra printre membrii fondatori. A fost acuzat de plagiat, a dus războaie ideologice cu adversari redutabili, a fost ținta unor atacuri pu­blice din partea unor scriitori pe care îi ajutase în trecut, cum a fost I. L. Caragiale. Acesta a sus­ținut în 1892, la Ateneul Român, o conferință cu titlul „Gaște și gâște literare”, în urma căreia Ma­io­­res­cu a rupt legăturile cu dramaturgul. A divorțat de pri­ma sa soție, Clara Kremnitz, care se îmbol­nă­vise de cancer la sân (Clara a murit la scurt timp du­pă di­vorț) și s-a recăsătorit cu Ana Rosetti, dar nu s-a dat înapoi de la idile trecătoare, fiind poreclit „Mueres­cu”. A avut din prima căsătorie o fiică, Li­via, și un fiu, Liviu, mort la vârsta de trei ani. Cine dorește să-i cunoască viața și personalitatea are spre lectură În­semnările zilnice, jurnalul său întins din ado­les­cență până la sfârșitul vieții, timp de zeci de ani.

Protectorul marilor noștri clasici

Atent la viața literară, în căutarea unor scriitori cu vocație, Titu Maiorescu este cel care i-a impus în conștiința publicului pe Mihai Eminescu, pe I. L. Caragiale, dar și pe Ion Creangă, scriind despre ei și promovându-i cu garanția numelui său. La fi­nalul articolului „Mihai Eminescu și poeziile sale”, publicat imediat după moartea poetului, criticul a susținut că „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vest­mân­tului cugetării românești”. Nu numai cuvinte elogioase a avut criticul pentru poet: l-a ajutat și fi­nanciar, mai ales când a fost internat în urma de­clan­șării bolii care avea să-i aducă sfârșitul. Poetul a venit de multe ori în casa care s-a aflat aici, aproa­pe de Piața Amzei. Potrivit unei plăci come­mo­rative, ar fi citit aici poemul „Luceafărul”. Dra­ma­turgul I. L. Caragiale a fost la rândul său, de­se­ori, în casa lui Maiorescu, fiind adus prima oară chiar de bunul său prieten Eminescu. În 1885, Ma­iorescu a publicat un mic studiu literar intitulat „Comediile d-lui I. L. Caragiale”, care sunt „plan­te adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăi”. Mai târziu, în 1892, prietenia dintre cei doi se va nărui, după ce dramaturgul l-a acuzat că a falsificat po­eziile lui Eminescu, cu ocazia publicării textelor în volum. Abia în 1908, I. L. Caragiale, stabilit deja la Ber­lin, a încercat printr-o scrisoare spășită să reia legătura cu fostul său binefăcător, care i-a răspuns, dar vremurile de altădată nu s-au mai întors.

O casă rămasă numai în fotografii

Maiorescu a fost tipul de intelectual pu­ternic implicat în viața cetății. A fost parla­men­tar (din partea Partidului Conservator), minis­tru, și chiar prim-ministru. Discursurile sale, formulate în termenii cei mai civilizați, erau in­comode, dacă nu chiar nimicitoare pentru adversari, mulți din­tre ei lipsiți de calitățile in­telectuale și de eru­diția lui Maiorescu. S-a re­tras din viața politică în 1914, anul izbucnirii în Europa a Primului Război Mondial. Omul po­litic conser­vator, fidel orientării sale filo-ger­mane, a pledat pentru men­ținerea neutra­li­tății. În august 1916, avea să vadă, însă, armata română trecând peste Carpați în Transilvania, în urma înțelegerii secrete avute de Ionel Bră­tianu cu șefii Antantei. Maiorescu a murit un an mai târziu, în iunie 1917, la vârsta de 77 de ani. Casa din strada Mercur a rezistat până după 1950, fiind însă puternic avariată de cu­tre­murul din 1940. A căzut victimă, împreună cu alte clădiri vechi, lucrărilor de sistematizare desfășurate în zona bulevardului Magheru, în perioada comunistă. Imaginea casei este de regăsit în fotografii și desene păstrate în colec­țiile unor instituții publice sau în colecții per­sonale. Un junimist, Iancu Cerkez, descria ast­fel interiorul casei: „Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, având un bi­rou de stejar la mijloc, şi salonul de alături, foar­te mobilat şi ornat cu câteva busturi – Schopen­hauer, Poe, Venus din Milo. (…) Din­tr-un salonaş, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniţă plină de ver­dea­ţă şi boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineaţa. Prânzurile şi serile la acest savant şi eminent bărbat al ţării sunt printre cele mai agreabile amintiri ale mele”. (Dr. Alexandru Popescu, Casele Bucureștilor, în Ziarul Financiar). Casa lui Titu Maiorescu a dis­pă­rut, dar opera lui critică și literară continuă să fie studiată și astăzi. Nici locatarul, nici locuința sa nu mai sunt pe acest pământ, dar cărțile sunt de găsit în mai toate bibliotecile.