GEORGE COȘBUC – Întâmplări mai puțin știute ale vieții poetului

– În afara talentului său poetic, care l-a așezat în loja marilor re­pre­zentanți ai literaturii române, viața lui George Coșbuc e prea puțin cu­­­nos­cută. Care i-au fost pasiunile, prietenii, bucuriile, dramele care i-au grăbit sfârșitul? În pagina de față, oferim câteva informații ine­di­­te, pentru admiratorii lui George Coșbuc (câți vor mai fi…) –

Mare iubitor de natură

George Coșbuc a fost un mare iubitor de natură. De mic făcea excursii în munții din apropierea satului natal ori pe dealurile din jurul Năsăudului. Unele dintre aceste evadări pot fi ușor documentate, cu ajutorul su­perbelor poezii scrise la anii ma­turității, dar și cu versurile naive ale adolescenței: „Leșule, râu ca gioara,/ Treci-mă la Mă­rioara/ Dar mă treci/ Să nu mă-neci:/ Ca dacă mi-i îneca / Mândra mea te-a blestema…”. Botanica era, și ea, una dintre marile pasiuni ale poe­tului, pasiune pe ca­re și-o împlinește la maturitate, când, mutat la București, scrie un „Dicionar botanic”, compus din 103 file. Cerce­tătorii spun că po­etul-botanist era un bun cunoscător al denumirilor popu­lare de plante, deprinse de la mama sa și de la bătrânii din sat. Aflat în arhivele Bibliotecii Academiei Române, „Dicționarul” n-a fost niciodată pu­blicat.

Poetul cvartirului

Faima de mare versi­fi­cator i s-a dus lui George Coș­buc încă din timpul gim­­naziului năsăudean. Pe vremea aceea, la orele de limba română, elevii pri­meau ca temă să scrie po­ezi­oare. Cum mulți colegi nu aveau pic de talent, sarci­na cădea pe Geor­ge a’ popii din Hor­dou, care era în stare să scrie tone de ver­suri, în stiluri com­plet dife­rite, ca să nu se dea în vileag în fața exi­genților profesori ai li­ceului din Nă­săud. În schim­bul aces­­tui ser­vi­ciu, George era scutit de ro­­bo­­teala obliga­to­rie prin casa și curtea gazdei la care stăteau cu chirie gim­naziștii. Colegii îi răs­plăteau versurile cu… mătura.

Rămășag pe o poezie

Într-un moment de sinceritate extremă, în perfectă consonanță cu felul său de a fi, tâ­nărul George Coșbuc îi povestește lui Ioan Sla­vici că una dintre poeziile pe care i le-a tri­mis la „Tribuna” e rodul unor rămășaguri cu niște co­legi de universitate. „Dacă în «Cân­tec» n-am fost așa poetic ca altă dată, e îm­pre­jurarea că e scrisă «ex abrupto»…    Erau la mi­ne în chi­lie patru universitari și, până ce ei po­vesteau, eu scriam «Draga ma­mii». Unul din­tre ei îmi zice că nu crede că eu pot scrie o po­esie im­provisată, așa încât, necorectând nimic, s-o tri­mit spre a fi pu­bli­cată. Eu am apucat peana și am scris «Cântecul». Dânșii au copiat poesia și acum așteaptă să o vadă publicată, ca să poată pierde rămășagul lor”.                                                                                                                       

Drama pierderii unicului fiu

George Coșbuc a avut un singur fiu, Alexandru, născut din povestea de iubire cu soția sa Elena. Extrem de talentat, vorbitor a mai multor limbi rare, Ale­xandru e pregătit pentru o ma­re carieră intelec­tuală. Moare, însă, în 1915, într-un stupid ac­cident rutier, în mașina unui prieten de familie al tatălui său, Ale­xan­drescu Stâlpeanu. Mare latifundiar, acesta con­du­cea mașina spre casă, pe timp de noapte, când a lovit un bolovan, în încercarea de a evita o căruță apărută în drum. Proprietarul mașinii a murit pe loc, iar Alexandru, în drum spre spitalul din Târgu-Jiu. Moartea unicului copil îi grăbește poetului sfârșitul: George Coșbuc se stinge în 1918, înainte de a vedea împlinit visul Marii Uniri.

O mare prietenie: Coșbuc – Caragiale

George Coșbuc a ajuns la București imediat după moartea marelui Mihai Eminescu, pe care n-a mai apucat să-l cunoască decât din poezii și din evocările apro­piaților. L-a cu­noscut însă foar­te bine pe celă­lalt mare scriitor al epocii, Ion Lu­­ca Caragiale, de care îl va lega o prietenie pe via­ță. Caragiale e nedespărțit de poetul ar­delean, ale cărui poezii îi plă­ceau ne­spus de mult. Caragiale face, de altfel, o elogioasă cronică primului volum al lui Coșbuc și îl apără cons­tant de atacu­rile venite din partea poe­ților in­vidioși pe suc­cesul fi­ului de popă, venit de peste munți. La sfâr­­șitul vieții, plecarea din Ro­mânia a lui Ca­ragiale e o grea lovitură pentru Geor­ge Coșbuc.

Povestea vagoanelor de cucuruz

Chiar dacă vremurile l-au împiedicat multă vreme să se întoarcă în satul natal, George Coșbuc și-a do­vedit cu orice ocazie atașamentul față de locul naș­terii sale. Într-un an greu pentru oamenii din Hordou, un an cu secetă mare, Coșbuc a mediat trimiterea a trei vagoane de cucu­ruz din Bărăgan, pentru con­să­tenii săi. „A fost foamete mare, un an în care nu s-a făcut nimic. Primar aici era un verișor de-al lui, atunci, în 1911, iar Coșbuc a vorbit pe la Ministerul Finan­țelor, a obținut avize și o trimis trei vagoane de cucu­ruz. Lu­mea din sat mai vorbește și azi despre asta, e po­menit mereu pentru acel ajutor”.

Descoperiri de senzație la Bistrița

Casa Colecțiilor și Documentelor de Patri­moniu de pe lângă Biblioteca Municipală „George Coșbuc” din Bistrița, condusă de poetul Ioan Pin­tea, tocmai a intrat de câteva săptămâni în posesia unor valoroase obiecte care i-au aparținut poetului din Hordou. Donația Adinei Parasca, o strănepoată a lui George Coșbuc, intermediată de preotul Cezar Ungureanu, de la Viena, cuprinde brâul tricolor pe care îl purta poetul la marile mani­festări culturale, câteva penițe însemnate cu numele său, fotografii originale cu familia sa, dar și una dintre scrisorile din lunga sa corespondență cu Ioan Slavici.